Interview With A Vampire

A mai trecut un an. Au trecut 18 în total şi m-am gândit să trag o linie şi să constat nişte lucruri ce m-au frapat, deranjat, bucurat, dezamăgit de-a lungul lui 2011, sau poate chiar de-a lungul ultimilor 4 ani ai vieţii mele. În primul rând, viaţa e mai dură decât poate oricine crede; încărcătura emoţională cu care te vei lovi în viaţă se va simţi uneori atât de puternic, încât simţi literalmente că înnebuneşti. În al doilea rând, dacă ai o „carcasă” dură, nu crede că oricine îţi va iubi exteriorul îţi va iubi şi interiorul dulce şi inocent. Dezamăgirea va fi atât de intensă încât îţi vei dori să fie şi interiorul sinonim cu exteriorul, să se amestece încât să nu mai distingi unul de celălalt. De aici nu voi mai continua numărătoarea pentru că am senzaţia că vor fi prea multe constatări pentru a mai fi numărate. În plus, toate au un prim loc pentru mine. O enumerare le-ar scădea din „valoare”. Senzaţia de singurătate pe care o au unii oameni, şi care tinde să persiste cam la ne

Am tot citit de-a lungul scurtei mele vieţi tot felul de cărţi despre autocontrol, despre religie, despre ocultism şi alte tâmpenii care pentru o clipă ţi se pare că ţi se potrivesc, dar după un timp realizezi că sunt toate nişte prostii şi că oriunde ai citi, cu orice maestru sau preot ai vorbi, tot nu vei afla ce e cu tine. Cred că pur şi simplu, trebuie să accept că sunt altfel decât ceilalţi, oricât de mult am încercat să mă conving că fiecare individ al speciei mele trece prin asta. M-am îndopat până la refuz cu propriile mele teorii, că, poate, cine ştie, oi fi şi eu vreun fel de hibrid dintre o specie extraterestră şi un om, dar nici chiar aşa departe nu ar fi trebuit să merg... Îmi dau seama că sunt o ciudăţenie a naturii. Nu îmi simt locul nicăieri iar gândurile mi-s efemere. De asta încerc să le las undeva. Şi motivul l-am tot exemplificat. L-am tot repetat. Dar nu a fost de ajuns. Simt din ce în ce mai apăsat că tot ce fac şi că tot ce aş face e în van. Simt de multe or

Pentru D. Ce e mai presus de iubire? Stam mereu şi mă-ntrebam Credeam că, cine ştie, O fi respectul, mulţumirea Sau poate-o dragoste ce te mistuie Din interior spre exterior, Dar nu e cum mă aşteptam să fie... Ba chiar pot spune siderată Că mi-a părut doar un soi de Amiciţie minunată! Nu e pasiune, foc şi jar, Nici dor năvalnic, fluturi reci, E-o preţuire fără scop şi margini, E ridicare din efemer. E să vezi frumuseţea unde nu-i, Să iubeşti defecte, nu pasiuni, Să vezi dincolo de aparenţă Scormonind după esenţă. E adorare dincolo de simţuri Şi dragul ce-l porţi în, şi peste timp, Pentr-un suflet ce se leagă De-al tău printr-o imensă Şi imposibil de înţeles, Iubire neţărmurită. Atunci, curios te-ntrebi Şi-ţi frângi idei şi gânduri, Sub talpa unui paradox continuu Că mai mult, mai presus de iubire, E, cumva, doar şi mai multă... Sau nu. E doar puţin diferită. Ca o nouă treaptă ce răsare La vârf de scara ce se-ndreaptă Spre cer, spre Rai, spre infinit. E exact treapta ce ne leagă Pe noi,

Când bezna înfulecă cu poftă din zi Când cerul este străpuns de noapte şi sângerează, Nu mai ai speranţă iar viaţa dispare Ascunsă sub pătura groasă a întunecimii Ce pare că vrea să păcălească lumina Până aproape de răsărit. Culoarea se duce şi devine neagră, Iar negru de eşti, devii smoală. Cazi în Gheenă, doar acolo-i culoare. Sânge şi flăcări îi pictează pereţii Iar bolta cerească un hău negru pare. Întuneric de vrei, îndurare de ceri, Soarele tot nu va mai răsări vreodată. Flacăra, veşnica lumină te arde La frig de tânjeşti, vei pieri în uitare. Când lumina taie în noapte, Când cerul se scutură de sânge şi foc Şi încep să cadă lacrimi de ploaie, Speranţa revine, veşnicul vrăjmaş, Ce roade înfometată din inimă Mereu, mai ad ânc precum o rugină. Vrea să te cruţe de ceea ce este... Dar iar dispare şi se-ntoarce din nou Pleacă şi se-ntoarce fără ruşine, Fiindcă nu-i un păcat ci doar o făţarnică Blestemată închipuire. (#UPDATE 23 septembrie

Din categoria personalo-penibile. Chiar nu credeam că vreodată voi deveni persoana ce sunt în momentul de faţă. Niciodată. Mereu eu am fost cea serioasă, care părea supărată, încruntată aproape tot timpul, uneori şi fără motiv. 2008 - nici un băiat nu mă remarca; 2009 - doar unul mă remarca; 2010 - doar ciudaţii mă remarcă; 2011, adică în prezent, cam toţi tipii cu care schimb două-trei vorbe îmi devin brusc "prieteni" ca mai apoi să urmeze momente foarte penibile de genul: "eşti specială/deosebită /minunată /frumoasă /inteligentă" etc. Recunosc că la început am crezut şi eu că sunt frumoase complimentele, nu doar texte ieftine care trebuiau să mă cucerească. Bine, că niciodată nu a mers de fapt şi eu nu am primit niciodată un compliment precum l-ar primi oricare altă persoană normală de pe pământ, ci mai mult aruncând cu el în persoana pe care mi-l adresase, cu o viteză ce se apropie muuult, dar foarte mult de viteza luminii - asta presupun că e altă pove

Se ascundea în suflet teama Apăsând, grea precum o tonă De sentimente de vină Ce nu se mai opreau, tot veneau. Apoi El mi-a ridicat piatra de pe inimă, Durerea a dispărut ca un drac, Iar semnul Tău cel sfânt a ocupat Un loc ce-i mai uşor în inima mea. Mi-ai luat speranţele şi le-ai dus În cer şi mi le-ai distrus, Iar acum ele au devenit doar simple Vechi şi inutile dorinţe de trup. Mi-ai dat credinţă şi teamă de păcat Şi-am început să fug de el speriată Dar el neîncetat mă ceartă... că l-am şi renegat. De îmi doresc ceva îl am sau nu , Indiferent cum se face, asta e voia Lui . Aşa că mulţumesc luminii reci , Nu mai ard, simt cum îmi treci. Raluca Băceanu

Azi mi-a mirosit a toamnă. Destul cât să mă indispună toată ziua. Urăsc toamna. Îmi aminteşte de şcoală. Şcoală, nu liceu, atenţie. Adică de vremuri trecute şi de demult. Care însă mă dor. Şi acum, poţi să crezi? Toamna e anotimpul meu preferat în ceea ce priveşte culoarea. Poate nici atunci. Prefer verdele dacă stau să mă gândesc. Deci, urăsc în momentul ăsta toamna din toate punctele de vedere. Totuşi, e încă vară. Dar simt ca şi cum s-ar fi terminat deja. Iar amoţesc, încet-încet, insesizabil pentru cei din jurul meu. Sau, în fine, cred că cei apropiaţi simt o schimbare. Fiindcă îi tot evit. E cam greu să eviţi persoane cu care trăieşti zi de zi, ei bine, eu reuşesc perfect. Simt lipsa unei singure persoane... Chiar acum mi-am amintit o discuţie foarte veche cu un amic. Când îi spuneam cu o nonşalanţă imposibilă că eu nu simt dor faţă de nimeni. Doar dacă moare o persoană simt dorul. Apoi e ca şi cum nu ar fi fost. Chiar atât de rece mă credeam. Acum să observ că nu e aşa. Ce-i drep

Şi după 7 ani am văzut marea din nou... The end. WTF? Aşa ar fi trebuit să se termine... dar câte s-au întâmplat.... Şi sincer după ce am scris deja postarea de mai devreme, cu starea dobândintă atunci e cam greu să revin la nebuniile ce s-au petrecut la mare. A fost superb. Cu excepţia faptului că a fost şi obositor. Am fost cazată lângă o discotecă, da, discotecă, nu club. ORIBIL! Muzica se termina cu 10 minute înainte să îmi sune mie ceasul de dimineaţă, la 5 jumate, fiindcă atunci mergeam la plajă. Deh, raze UV şi mai ştiu eu de care. Fotografii? Păi destule. Fără număr. Asta din dreapta e făcută în prima zi. Mi s-a părut mie interesantă formaţiunea aia din zid, sau ce naiba este. Vântul bătea destul de puternic dar lumea nu părea deranjată, chiar se bălăcea în apă după cum se vede. Eu singura în converşi, cu ceva negru pe mine, părul lăsat desfăcut, nu în bine cunoscutul moţ ce i-ar face concurenţă şi lui Pebbles, cum se obişnuieşte acolo. Eu chiar şi în apă am stat

Iată-ne şi anul acesta la Sighet. Am promis că voi scrie părerile mele şi pentru anul acesta, mai ales că e posibil să fie ultimul pentru mine... deh, la anul e admiterea, nu mai am cum să ajung acolo... Anul ăsta pot să subliniez vreo 3 chestii: am fost atentă la toate conferinţele - da, am reuşit performanţa asta!!! - mâncarea a fost muuult mai bună şi 3... nu mai era globul de îngheţată 50 de bani ci 1 LEU!!! Lăsând gluma la o parte, anul ăsta am fost mult mai serioasă şi chiar am învăţaţ multe lucruri. Nu am de gând să o lălăi fiindcă nu ar avea rost. Ideea e că şcoala asta de vară nu e doar o simplă şcoală, e ceva mai mult. Voi aveaţi idee care e scopul ei de fapt? Să creeze o nouă elită, o nouă generaţie care să fie capabilă să ia frâiele politicii şi să facă ceva BUN şi DEMOCRAT din ţara asta. Eu am realizat abia anul acesta. Nu e niciodată prea târziu. Anul trecut eram prea preocupată să... nu mai ştiu exact anul trecut la ce eram atentă. Şi atunci am învăţat multe, doar că at

M-am cam luat cu treaba, tot timpul sunt plecată şi am cam uitat să anunţ şi aici ce am mai publicat şi unde. Aşa că vă anunţ cu bucurie că am apărut în Luceafărul de dimineaţă, numărul 32, povestirea Om de companie: http://www.revistaluceafarul.ro/index.html?id=3647&editie=151 Şi Game over, în Gazeta Sf: http://fanzin.clubsf.ro/2011/07/game-over/ Sunt fericită din punctul ăsta de vedere. Măcar pe plan profesional să fiu împlinită. Şi desigur, spiritual. Voi reveni peste o săptămână şi vă voi povesti cum a fost şi la Şcoala de Vară de la Sighet. Cea mai mare revelaţie am avut-o acolo. Am găsit Calea, the real way to go, cum ar spune... cineva. Dacă mai demult nu ştiam ce caut şi de ce, acum am găsit şi mă bucur că am înţeles ceva ce îmi fusese cândva luat. M-am întors de unde am plecat acum mult timp... And The Grace is still there, thank God. Aşa că vă las şi vă mulţumesc. Atât pot să fac şi eu. Raluca Băcean u

Prin absurd, să zicem că-s mai bine. De fapt, chiar sunt ceva mai bine. Faţă de perioada 21 iunie-8 iulie. Azi sunt chiar ok... cu excepţia faptului că nu sunt, dar vreau să fiu... Mâine plec la Sighet. Probabil vă aminţiţi postarea de acum un an, când am scris ce am făcut, ce mi-a plăcut şi ce nu la Şcoala de Vară de la Sighet. Iar acum mă reîntorc. Pentru îngheţată, desigur! Şi pentru ce se va discuta la conferinţe, evident!!! Nu sunt chiar aşa de disperată! Dar îngheţata aia, merită! SERIOS CĂ DA! Aşa că acea îngheţată îmi va revigora tot trupul şi sufletul. O aştept de un an. Da, pe ea. Şi locul... dacă stau să mă gândesc. Şi faptul că merg cu trenul vreo 15 ore mă revigorază. Abia aştept. Să scap de Bucureşti şi de tot ce e aici, de ce mă face să mă scurg, să mă pierd pe mine însămi. E oribil sentimentul. Când acasă nu mai pare acasă, când propria inimă te acuză de tot felul de lucruri... şi când mintea dă vina pe inimă. Sucks...Really... Ochii care nu se văd se uită. Dar e posibi

Din categoria personalo-penibile. "Ştii cât doare?" Asta mi-o tot repeta I. Nu îi dau numele. Dar e o fată. Şi suferea. Şi credeam că o înţeleg. Doar că abia acum o pot înţelege în adevăratul sens al cuvântului. Şi doare. Doamne, cât poate să doară. Nu aş fi crezut că ar putea să doară atât de tare. Pentru, relativ, atât de puţin. Nu ştiu ce forţă incredibil de diavolească mă ţine în viaţă. Ar trebui să mă evapor de la cât doare. Atât de tare încât nu pare real. Şi e al dracului de real. "Suferinţa e singurul lucru care îmi mai aminteşte de el". Sau " suferinţă, hrana mea zinică". Mă gândesc. Să fiu o jigodie de acum încolo cu toţi, pentru că merită, şi pentru că ăsta e de fapt singurul lucru pe care îl merită din plin, să fac ce mi s-a spus să fac de vreo 17 ani, să îi distrug, ori să cred în continuare în iubire... Nu ştiu ce să fac. Ce e cert e că doare. Şi nu se mai termină. E de ordin prea mare ca să conştientizezi. De parcă durerea îşi ia tot ce ar

Cam asta sunt eu de vreo câteva zile. Deşi starea propriu-zisă a început acum vreo 3 săptămâni, sau 4, când toate energiile, dar toate nenică, au luat-o razna. Ideea e că m-am concentrat atât de mult să fac un bine, că mi-am dat eu peste cap forţa vitală ce acum nu mai este unde ar trebui să fie. Şi, colac peste pupăză, o parte considerabilă din puţinul ăla cu care am rămas am avut grijă să se ducă la cine avea nevoie de el. Sunt altruistă, dau dacă am, doar că nu mai aveam nici eu. Persoana s-a făcut bine, parţial, dar nu din energia mea, cred că am luat puţină ,,mană" şi din jur. Deh, că tot e soare, să-l secăm pe el de energie că are mai multă ca mine. Iar acum, abia dacă mai văd o cale de scăpare din fumul asta gros, ce mă învăluie ca o ceaţă puturoasă şi verzuie. Sunt sleită de putere, abia îmi mai ţin ochii deschişi. Şi la propriu şi la figurat. Dar nu e nimic, dacă aşa e să fie, să fie. Să nu plângeţi după mine. Ori îmi revin, şi voi fi mult mult mult mult mult mai putern

Norii se adună şi încep să se-negrească, Se încruntă furios, trosnesc şi luminează Nu vor să se-astâmpere, parcă vor să mă vrăjească Însă ştiu că asupra mea este El şi mă veghează. Vântul mă învăluie, mă trage şi mă izbeşte, Nu vrea să-mi dea pace, deodată îmi vorbeşte. Nu vreau să-l aud, mă sperie, vreau să dispară Strig disperată cu lacrimi în ochi, ca El să apară. Ploaie şi grindină se aruncă asupră-mi, din văzduh Pace nu vor să-mi dea, voiesc să îmi strivească Şi ultimul meu gând şi dor, şi însuşi duh ,,Vino şi ia-mă", Îi spun, atât dorea, să mă stârnească. Un fulger mă încălzeşte, devin lumină, Mă ridic cu vântul la cer, încet-încet, Iar ploaia şi grindina acum trec prin mine Nu mă mai opresc, şi-L văd, am ajuns la El. 3 iunie 2011 Raluca Băceanu P.S Dacă înainte parea că simt ceea ce scriu, ei bine, acum, poate mai mult ca niciodată simt , pentru că există şi un fond. Mulţumesc pentru că-mi hrăneşti creativitatea. Sper să îţi placă. P.P.S E genul de poezie ce trebuie citită

Nici ea nu mai ştia de când stătea închisă acolo Privind spre lume, spre viaţă, simţind amărăciune Degeaba spera, îşi punea dorinţe, tot cerea o minune, Căci timpul, locul şi ea însăşi îi privau viaţa De tot şi de nimic, de suferinţă şi de iubire. Ea nu putea fi capabilă decât de un imens gol stăruitor. Prin sticla prăfuită de timp şi de amprente, Vremea i se scurgea spre nicăieri, rapid şi fără sens. Era prea preţioasă, un obiect de artă neînţeles Ce era tot admirat, iubit şi venerat... Dar atât, fiindcă nimănui nu-i păsa ce e dincolo de sticlă. Vedeau valoarea, simţeau emoţia, dar asta, nu conta. În van erau toţi acolo, privind consternaţi Nimic nu o putea face să fie şi să simtă că e vie. Un obiect preţios, dar doar atât, incapabil de sentimente Dar care tânjea la ce se găsea dincolo de acea lume. Într-o zi, fără ore, fără clipe, a sosit. A sosit el să o scape De povara transparentă, ce-o închidea, o distrugea... Era doar, îngrijitorul, ca s-o mute iar din loc. Dar unde? A dus-o înt

Din categoria personalo-penibile. Ce e cu Alpha? Să zicem că e... ceva. Să vă povestesc cum a început totul... În noaptea dintre anii 2009 şi 2010, a fost lună plină. Dacă îţi puneai o dorinţă exact la ora 12:oo, aceea mai mult ca sigur se împlinea. Şi chiar de spui că-i o prostie, să ştii că e de ajuns să crezi. Bun. Mi-am notat pe o hârtiuţă dorinţa, ca să o am mereu la mine şi am ascuns-o în blugi. Am încercat să o formulez cât mai simplu ca să nu existe dubii. Şi aşa Universul e complex, nu era nevoie să fie şi dorinţa mea prea complicată. Dar cu cât ceva e formulat mai simplu, cu atât devine mai interpretabil. Iar dorinţa mea nu cuprindea şi data când aş vrea să devină realitate, ci era o formulare asemănătoare cu " vreau să...." nu când sau cum. Mai departe. Am aşteptat un an întreg. Şi a naibii să fie de viaţă şi de circumstanţe, până în seara de 31 decembrie 2010 nu am crezut că se mai împlineşte. Dar, am avut senzaţia că s-a împlinit cumva... deşi nu îmi arăta nimic

Tavanul a încetat să mai plângă, Pare că-i astupat de destin Iar acum nu poate decât să surâdă Nu mai stă trist, pare chiar senin. Fereastra şi-a deschis brusc ochii, Nu mai e murdară, ba chiar Începe să facă loc privirii, Ce bine când totu-i clar! Uşa încet-încet s-a deschis, Căldura pătrunde deodată, Temperatura-mi s-a decis Să se ridice... şocată. Podeaua nu mă mai înţeapă Cumva, prietenă mi-a devenit. Simt că plutesc ca pe apă... Da! Pe de-a-ntregul am revenit! 9 mai 2011 Raluca Băceanu

În drumul dinspre casa neagră, de pe aleea întunecată, Am întâlnit ceva ce atenţia mi-a atras-o de-ndată. Stătea acolo ţeapăn, ţintuindu-mi privirea cu ochii lui negri Iar eu, speriată de el ca de-o nălucă, am mişcat din ochii-mi ageri Căutându-i punctul slab, cel mai uman pentru a mă apăra De ce-avea să mi se-ntâmple, dar, neputinţa-i mă mira... După secunde lungi, privindu-l uimită, înlemnit el a rămas De parcă întreaga-i fiinţă a paralizat, în momentul acela nefast. - Ce-i cu tine, ce-ai păţit, de mă priveşti aşa pierdut? Tăcere de mormânt, apoi o ceaţă a fost tot ce-am mai văzut. Căci, de nicăieri, la fel cum apăruse, la fel s-a risipit. Lăsându-mă iar singură, privată parcă, de tot ce mi-am dorit. Şi-acum mă-ntreb, oare ce-ai fost, de unde-ai apărut Cu ce motiv, pentru mine, sau a fost doar un vis urât? Fiindcă ai plecat fără ca măcar să ştiu ce e cu tine, Te-ai evaporat cu viteza dorinţei mele neîmplinite... [...] În drumul dinspre casa neagră, de pe aleea întunecată Te-am în

Ro tiţi în jurul meu Dar nu puteţi vedea, Ce sunt, ce reprezint, De parcă v-ar păsa... Tot ce vă atrage e Că-s încărcată pozitiv Şi v-aţi strâns pe lângă mine Aparent, fără motiv. Dar dacă negativ M-aş încărca Aş deveni Nucleu de-antimaterie... Mă întreb, oare Aţi fugi? Sau, cine ştie, V-aţi încărca voi, pozitiv?! 29 aprilie 2011 Raluca Băceanu