Interview With A Vampire

  Rămăsesem datoare încă din 2022 cu terminarea lecturii acestei cărți - pe care mai mereu o uitam în București în drumul spre Brașov, ca un făcut! - iar acum că am terminat-o, am o reacție senină și cuprinzătoare: ce capodoperă!  Bifăm: putere descriptivă, autenticitate, umor, ironie, simbolistică, totul într-un cadru perfect de realism magic. Stilul lui Rushdie de a surprinde drama imigrantului, folosindu-se cu măiestrie de personaje pline de substanță, cu povești de viață pe cât de bombastice, pe atât de bine creionate, care le oferă motivație, originalitate, m-a făcut să rămân mască și, în calitate de scriitor, mi-a amintit cât de multe mai am de învățat.  Saladin Chamcha și Gibreel Farishta, cei doi protagoniști, amândoi actori, musulmani, au povești care pornesc din țara-mamă, India, dar pașii îi călăuzesc spre Occident, în Londra. Pe unul pentru a-și construi o viață, încă din tinerețe, pe celălalt dintr-un soi de capriciu. Amândoi sunt supraviețuitorii unei traged...

Am realizat că am lăsat în paragină un loc drag inimii mele atunci când am auzit la Gaudeamusul din decembrie, cuvintele astea rostite (nu imaginate!):  nu ți-am început încă romanul, dar am citit câteva postări de pe blogul tău . Luată prin surprindere, am avut o replică involuntară, negândită, stupidă: Hmm, mai există  locul  ăla?… Pentru că da, e un loc, bag de seamă că este acel  acasă  pe care mă chinui să îl regăsesc de câțiva ani încoace, dar unde nu am reușit să revin. Claustrofobia socială (pentru cine a citit postările de prin 2014-2015), nu doar că m-a învins, nu m-a ucis, a făcut ceva mult mai viclean: m-a înlocuit, m-a dezintegrat mai întâi, făcându-mă, în mod natural, să mă văd nevoită să mă adun și să mă lipesc la  loc , dar fiind incapabilă să mai văd că ceea ce pun la loc, nu mai sunt eu, ci bucăți ce nu îmi aparțin mie, ci aparțin de lumea în care trebuia să învăț cum să mă descurc. Am lipit ambiție prostească, în loc de curiozitatea anter...

Cred că fac asta pentru că îmi aduce speranță și pentru că încetez să mă mai simt atât de singură. E simplu. Întrebarea e cum îmi face bine acest obicei și cum funcționează totul pentru mine. E lucru știut că percepem lucrurile din jurul nostru în funcție de propria experiență de viață. Eu percep universul lui J.K.Rowling ca pe ceva magic. Wow. Ce interesant, zici. Toată puștimea sau toți fanii vor spune asta. Unde e încărcătura emoțională? Ce e așa special la un serial sau o serie de cărți despre o școală de vrăjitorie? La un vrăjitor care pare că are mai mult noroc decât abilități etc.? Pentru mine e totul atât de special și de magic pentru că în a doua parte a copilăriei mele am fost singuratică. Nu am avut prieteni. Nu făceam mai știu eu ce chestii deosebite ca alți copii. Nu făceam meditații, nu aveam lecții de karate sau de pian. Stăteam în casă și nu ieșeam aproape deloc pe afară. Nici fericită nu eram. Îmi amintesc imaginea unui copil care stă cu nasul în cărți sau care se ui...

Respira ție întretăiată Posturi de radio ascultate simultan Pylint 0/10 de conduită morală acceptată Gânduri așternute grobian.   Infinite int-uri de leveluri emoționale Stringuri (și strigi) ce provoacă PEP-8-uri Cu descrieri prea mari și grele existențiale (?!) Vai, dar ce de corupte upda- da -te-uri!   Care strigă și zgârie mai tare? Atât să mă cuprind? E bine să nu fi? Să tai curentul? A! Să culcușesc pământul? Repet simțământul?   Superflu. Superflue cu accent. Pierd din terenul ambiguu Dăinui în loop dehiscent De ce-mi pare totul exiguu?   Și-i RAM-ul plin de momente amare CPU la sută la sută, Să fie nevoie de-un computer cuantic, Durerea imuabilă să poată conțină?! Și sursa din ființă să nu mai fie.   Nici noi să nu-nu mai fim. Să nu fim. Să fim nu. Nu. Nu. 0. False Reboot?   Sudo reboot anxiar.     7 octombrie 2020 Photo source: https://www.dreamstime.co...

Ultimii ani au trecut cu viteza luminii şi, deşi mă simt încă aceeaşi puştoaică de liceu, adevărul e că m-am transformat într-un exemplar de adult mai mult sau mai puţin reuşit. Am revenit în lumea fantasy şi a SF-ului românesc după ce am dedicat mii de zile studiului istoric, mai cu seamă Evului Mediu cât şi studiilor legate de publicitate, marketing ş.a.m.d. Destul despre absenţa mea, mai interesant este ce am regăsit: prieteni vechi, cărţi noi, fani noi şi poate cel mai interesant, un extraordinar imbold de a scrie din nou aşa cum o făceam odată. Final Frontier m-a hrănit spritual şi intelectual cum demult nu am mai simţit. Printre cosplayerii hiperactivi, printre scriitorii binevoitori, printre editorii pontoşi, prin mirosul de cărţi noi, cu pagini galbene, am renăscut... sau mi-am părăsit crisalida de adulthood care aproape că îmi sufoca imaginaţia lăsând loc unor stări cvasi-depresive. M-am încărcat cu energia şi cu noile romane cumpărate, mica mea recoltă fiind pe câ...

Îmi târăsc cadavrul vieții În căutări sisifice În universuri sufocante Suspendate-n orbitoare Iraționale nevoi De cufundare imuabilă Într-un somn fără vis. Rătăcesc în ascuțite cuțite Ce se împlântă adânc În Rețeaua mea personală La centru și nord de Eter Ce mă-activează urlând... Totul este despre Bula Vidă Fără O2, fără lumină, Presiuni în schimb mă ard Mă transformă Într-un infinit de Delir. Poate recele mă arde Poate focul mă răcește Înmiită este apăsarea Și a sufletului chin... Chiar și în dezintegrare Mai există o speranță, Însă informația conștientă Este-a omului teribilă groază?! Hăul cel mai adânc să fie Nu viața făr' de fin Ci cuprinsul nesfârșit Și doar tu, sau eu Cu nimicul de simțit. sursa foto Raluca BĂCEANU 10 septembrie 2017

Nu ştiu dacă sunt multe sau puţine lucrurile care îşi pun amprenta asupra noastră sau dacă sunt câteva urmate de altele, mai multe, sau dacă pur şi simplu, indiferent de câte sunt, tot spre agonie sufocantă ne îndreptăm unii dintre noi... E agonizant să auzi din gura oamenilor dragi aceleaşi texte atunci când sunt faţă în faţă cu negativismul, pesimismul, realismul, depresia sau ce o mai fiind chestia prin care treci, recurent, de ani de zile. Mereu îmi spun că e prea mult, mereu în momentele astea şi nu îmi rămâne decât o alegere: să rezist, - fără hashtag-ul de rigoare. Ştiu că trece dar mai ştiu şi că revine . Şi revin şi părerile, sfaturile fără niciun fel de fundament, privirile goale lipsite de empatie, săruturile reci, mecanice, atingerile programate, totul steril, rece şi cu gust de metal de mă fac să mă gândesc dacă nu sunt într-un matrix corupt cumva. Nu sunt şi nu am fost niciodată pe măsura vreunei etichete, indiferent care a fost aceea. Am fost apreci...

Mi-a fost redat sensul. Ieri. Și sunt mai bine ca oricând. E genul acela de fericire pe care nu am mai trăit-o din... 2009? Când mi-am ținut prima oară în mână primul meu roman? Sau ca atunci când l-am văzut în Diverta? Sau ca atunci când am primit vestea că Harul va fi publicat? Ca toate momentele astea într-unul singur. Așa s-a simțit și încă se simte. Și coincidența este că dacă totul va decurge cum deja se preconizează, magia va deveni reală cu ajutorul a cuiva care împărtășește numele cu unul dintre personajele mele preferate din Trilogia Harul.  Și, da, băi, merci pentru tot. Mulțumesc Silvanei în primul rând. Nici nu știu ce să mai zic. Sunt încă în starea aceea de euforie când auzi până și prizele cântând. Ciupește-mă! Bine, nu mă ciupi, văd că e pe bune și totuși... Și totuși... Oricum va fi, un vis mai vechi de-al meu pe care nu l-am rostit niciodată cu voce tare, ci doar cu, poate, cel mai puternic difuzor al gândurilor mele către un Univers care ...

Îmi beam cafeaua pe balconul rece. Cafeaua, la fel ca și balconul, rece, o poșircă de 3 în 1 care se prepară la rece. De lene. Nu aveam chef să mai spăl ibricul, să deschid frigiderul, să caut cafeaua, să spăl lingurița (că parcă în casa asta numai o linguriță cu coadă lungă am) și să pregătesc tot ritualul ăsta care-mi pare că mănâncă mai mult timp decât ar trebui. Așa că m-am mulțumit cu poșirca. Îmi sorbeam cafeaua privind peisajul de la etajul 10. Blocuri noi construite, vopsite în nuanțe maronii, închise, mai închise decât plumburiul norilor. Blocuri vechi, scorojite, două școli, amândouă galbene, amândouă îmi oferă un gol în stomac detestabil. Am urât școala. Am privit mai departe prin măruntele picături de ploaie. Aveam un sentiment plăcut după ce terminasem încă o carte fantasy. Un horror mai exact. Deși senzația aceea pe care o aveam în trecut, când mă bântuia încă vreo câteva zile subiectul, senzația a dispărut și în gânduri mi-a apărut întâlnirea de ieri de la...