Interview With A Vampire

Ultimii ani au trecut cu viteza luminii şi, deşi mă simt încă aceeaşi puştoaică de liceu, adevărul e că m-am transformat într-un exemplar de adult mai mult sau mai puţin reuşit. Am revenit în lumea fantasy şi a SF-ului românesc după ce am dedicat mii de zile studiului istoric, mai cu seamă Evului Mediu cât şi studiilor legate de publicitate, marketing ş.a.m.d. Destul despre absenţa mea, mai interesant este ce am regăsit: prieteni vechi, cărţi noi, fani noi şi poate cel mai interesant, un extraordinar imbold de a scrie din nou aşa cum o făceam odată. Final Frontier m-a hrănit spritual şi intelectual cum demult nu am mai simţit. Printre cosplayerii hiperactivi, printre scriitorii binevoitori, printre editorii pontoşi, prin mirosul de cărţi noi, cu pagini galbene, am renăscut... sau mi-am părăsit crisalida de adulthood care aproape că îmi sufoca imaginaţia lăsând loc unor stări cvasi-depresive. M-am încărcat cu energia şi cu noile romane cumpărate, mica mea recoltă fiind pe câ...

" O EPOPEE CU FINAL (SPER!) AŞTEPTAT Poveştile „de orori şi mistere”, care aveau să configureze ulterior literatura gotică, au aprins imaginaţia publicului cititor începînd cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea (Horace Walpole, autorul Castelului din Otranto , este considerat a fi creatorul genului), odată cu reînvierea interesului pentru medievalism (unul dintre sensurile cuvîntului englezesc „gothic” fiind chiar cel de „medieval”). Supranaturalul, teroarea sau neobişnuitul, trecute cu mare atenţie prin filtrul literaturii moderne pentru a li se acorda o minimă verosimilitate (puternic contrastantă cu abordările alegorice anterioare), au caracterizat – din acel moment şi pînă în zilele noastre – o specie literară al cărei traseu spectaculos a fost permanent punctat de naşterea unor genii şi de publicarea unor capodopere, asigurîndu-i-se astfel nemurirea. Romane, nuvele şi povestiri precum  Stafiile din casa dintre dealuri  (Shirley Jackson),  Salem’s Lot  ...

"UN ÎNGER RĂTĂCIT ŞI UN DIAVOL MELANCOLIC Acum doi ani, coborînd într-o după-amiază de vară în pasaj la Universitate, am văzut un înger fumînd. Stătea pitit după un stîlp şi trăgea din ţigară, cu capul în jos şi cu spatele la mulţime, ca unul care ştie că nu e bine ce face. Avea o cămeşoaie lungă pînă în pămînt, o perucă blondă ridicolă şi o pereche de aripioare care n-ar fi ridicat în aer nici măcar un curcan, darămite ditamai namila de bărbat. Nu ştiu la ce făcea reclamă sau pentru ce dădea pliante: la Universitate vezi tot soiul de minuni. Dacă ar fi trecut pe acolo vreun copil, i s-ar fi dus naibii toate concepţiile despre îngeri, mi-am zis eu şi mi-am promis să fac o postare pe blog. Pînă acasă, însă, m-am răzgîndit. Simţeam pe undeva pe-aici o poveste şi, ca urmare, nu voiam să dau ideea lumii întregi, ca să nu mi-o fure altcineva înainte să apuc eu să-mi dau seama unde duce. Nici nu publicasem încă vreun text, dar înţelegeam deja ce coţofană avară poate fi scriitorul, fi...