Interview With A Vampire

Am realizat că am lăsat în paragină un loc drag inimii mele atunci când am auzit la Gaudeamusul din decembrie, cuvintele astea rostite (nu imaginate!):  nu ți-am început încă romanul, dar am citit câteva postări de pe blogul tău . Luată prin surprindere, am avut o replică involuntară, negândită, stupidă: Hmm, mai există  locul  ăla?… Pentru că da, e un loc, bag de seamă că este acel  acasă  pe care mă chinui să îl regăsesc de câțiva ani încoace, dar unde nu am reușit să revin. Claustrofobia socială (pentru cine a citit postările de prin 2014-2015), nu doar că m-a învins, nu m-a ucis, a făcut ceva mult mai viclean: m-a înlocuit, m-a dezintegrat mai întâi, făcându-mă, în mod natural, să mă văd nevoită să mă adun și să mă lipesc la  loc , dar fiind incapabilă să mai văd că ceea ce pun la loc, nu mai sunt eu, ci bucăți ce nu îmi aparțin mie, ci aparțin de lumea în care trebuia să învăț cum să mă descurc. Am lipit ambiție prostească, în loc de curiozitatea anter...

Respira ție întretăiată Posturi de radio ascultate simultan Pylint 0/10 de conduită morală acceptată Gânduri așternute grobian.   Infinite int-uri de leveluri emoționale Stringuri (și strigi) ce provoacă PEP-8-uri Cu descrieri prea mari și grele existențiale (?!) Vai, dar ce de corupte upda- da -te-uri!   Care strigă și zgârie mai tare? Atât să mă cuprind? E bine să nu fi? Să tai curentul? A! Să culcușesc pământul? Repet simțământul?   Superflu. Superflue cu accent. Pierd din terenul ambiguu Dăinui în loop dehiscent De ce-mi pare totul exiguu?   Și-i RAM-ul plin de momente amare CPU la sută la sută, Să fie nevoie de-un computer cuantic, Durerea imuabilă să poată conțină?! Și sursa din ființă să nu mai fie.   Nici noi să nu-nu mai fim. Să nu fim. Să fim nu. Nu. Nu. 0. False Reboot?   Sudo reboot anxiar.     7 octombrie 2020 Photo source: https://www.dreamstime.co...

  Din categoria personalo-penibile Acesta NuNu este un strig ăt de ajutor Probabil am mai scris despre ideea asta și în trecut dar uit după o anumită perioadă de timp cât de mult am intrat în detalii înainte. În plus, vreau să acopăr vivid trăirea prezentă că poate ceva s-a schimbat între timp. Outsider dintotdeauna. Ai zice că e o fază mai cu seamă a adolescenților dar eu, o involuată ce sunt, am rămas probabil la vârsta de 16-17 ani de câțiva mulți ani încoace și mă simt alienată de tot și de toate mai mult ca oricând. Stau și mă întreb dacă starea de profundă angoasă în care mă aflu are legătură cu faptul că am dormit prea mult azi, cu faptul că mi-am băut cafeaua abia la 7 seara sau dacă e ceva hormonal, PMS or smth. Dar nu e PMS. Atunci dezechilibru, iar, la nivelul creierului, în anumite substanțe? Iar depresie? Iar tristețe? Atunci de ce chiar și când am dat iama în workout-uri grele, cu toată endorfina secretată, eu tot mă simt ca ultimul om, fără r...

din categoria personalo-penibile Am trecut de la capitolul rezoluții penibile la mici evenimente/contexte emoționale din viața subsemnatei care să vă distreze virtual. La maximum. Not. Azi vom analiza de ce nu este bine să te vezi/ să te întâlnești/ să te îndrăgostești de o inaptă emoțional. De ce scriu toate astea? O fac în speranța că nu îți vei mai pierde timpul și nici nu te vei mai ambiționa degeaba să faci pe Făt-Frumos cel Salvator cu micuța domniță la ananghie cu anxietatea și cu daddy issues. În primul rând nu ar trebui să îți pierzi timpul dacă persoana NU CAUTĂ nimic din ceea ce cauți tu. Stabilește, nene, de la început când vorbești cu vreo prințesă depresivă dacă are și ea chef de tine sau nu, sau dacă are chef de ceva în general, vreodată. Poate nu vrea să facă nimic cu viața ei sau, dimpotrivă, are prea multe lucruri de făcut, unul dintre ele ar fi lupta cu viața sau lupta cu ea însăși în a nu mai fi o smiorcăită penibilă. Așa că las-o în laba ta în p...

Îmi târăsc cadavrul vieții În căutări sisifice În universuri sufocante Suspendate-n orbitoare Iraționale nevoi De cufundare imuabilă Într-un somn fără vis. Rătăcesc în ascuțite cuțite Ce se împlântă adânc În Rețeaua mea personală La centru și nord de Eter Ce mă-activează urlând... Totul este despre Bula Vidă Fără O2, fără lumină, Presiuni în schimb mă ard Mă transformă Într-un infinit de Delir. Poate recele mă arde Poate focul mă răcește Înmiită este apăsarea Și a sufletului chin... Chiar și în dezintegrare Mai există o speranță, Însă informația conștientă Este-a omului teribilă groază?! Hăul cel mai adânc să fie Nu viața făr' de fin Ci cuprinsul nesfârșit Și doar tu, sau eu Cu nimicul de simțit. sursa foto Raluca BĂCEANU 10 septembrie 2017

Nu ştiu dacă sunt multe sau puţine lucrurile care îşi pun amprenta asupra noastră sau dacă sunt câteva urmate de altele, mai multe, sau dacă pur şi simplu, indiferent de câte sunt, tot spre agonie sufocantă ne îndreptăm unii dintre noi... E agonizant să auzi din gura oamenilor dragi aceleaşi texte atunci când sunt faţă în faţă cu negativismul, pesimismul, realismul, depresia sau ce o mai fiind chestia prin care treci, recurent, de ani de zile. Mereu îmi spun că e prea mult, mereu în momentele astea şi nu îmi rămâne decât o alegere: să rezist, - fără hashtag-ul de rigoare. Ştiu că trece dar mai ştiu şi că revine . Şi revin şi părerile, sfaturile fără niciun fel de fundament, privirile goale lipsite de empatie, săruturile reci, mecanice, atingerile programate, totul steril, rece şi cu gust de metal de mă fac să mă gândesc dacă nu sunt într-un matrix corupt cumva. Nu sunt şi nu am fost niciodată pe măsura vreunei etichete, indiferent care a fost aceea. Am fost apreci...

   Luminiţei, 1967-2016 Când eram mică obişnuiam să cred că în fiecare avion pe care îl vedeam pe cer se află naşa mea. Ştiam că din Luxemborg până în România vine cu avionul şi cumva creasem legătura asta, chiar dacă ştiam că vine să mă vadă o dată la doi ani, uneori anual sau chiar de două ori pe an, cel mai des. Toată copilăria mi-a fost marcată de lipsa ei aproape constantă , mai puţin în momentele când mă vizita, pentru că atunci când revenea eram cea mai fericită. Îmi ziceam pe atunci că o să mă fac eu mare şi o să am timp să stau cu ea la un moment dat, să mă satur de compania ei, aşa cum se întâmplă cu mama sau cu bunica, persoane care se aflau pe atunci zilnic alături de mine. Voiam, aşadar, să mă pot bucura de mai mult timp cu ea, fiind ca o a doua mamă pentru mine... Copilul din mine se gândea cu bucurie şi nerăbdare la momentele când naşa se întorcea în ţară. Mereu îmi aducea tot felul de bijuterii sau hăinuţe care nu se găseau la no...

M-am ofilit cu mai bine de treizeci și două de petale Din floarea vieții mele, din floarea vieții noastre, M-am stins în grijă și-n îndurerare. De ce? mă-ntreb. Doar un foșnet îmi răspunde, Un foșnet de frunze uscate din oameni Căci doar atât a mai rămas... Oare? M-am ofilit cu mai bine de treizeci și două de petale Mă zbat cu alte petale aproape uscate, alte zeci Și zeci... Din recolta asta ingrată a fructelor Aflate în plină și veșnică Primăvară Toamna meschină le-a prefăcut din roșul Frunzelor de odinioară, În mistuitoarele limbi de foc, Devoratoare. M-am ofilit cu mai bine de treizeci și două de petale În mai puțin de câteva zile Când timpul smulgea Cândva ...

Şi iată-mă în 2015. După un an aşa de plin cum a fost cel din urmă, cu teroare mă gândesc oare ce mă mai aşteaptă acum. Bine. Exagerez. A fost un an extraordinar. Voi înşira câteva evenimente marcante. Şi poate şi câteva aluzii care vor face ca postarea să îşi merite eticheta de "personalo-penibile", aşa cum îmi etichetam şi îmi scriam în adolescenţă postările. Adevărul e că nu s-au schimbat prea multe de atunci. Tot personale, tot penibile, tot redundante. Rog posteritatea să nu mă urască prea tare. Asta dacă va considera că merit fie măcar şi sentimente negative. Dar întorcându-mă la subiect... În ianuarie 2014 încă mă pregăteam asiduu pentru plecarea la Sorbonne. Asiduu însemnând că voiam să termin mai repede cu o sesiune ce deja mă chinuia din decembrie 2013. Ajunsă în sfârşit în Paris am trăit sentimente contradictorii. De la extaz la agonie şi invers. De la mirare, frumos, la dezamăgiri, depresii şi din nou pe culmile succesului. Căci aşa e viaţa. Mai al...

Sunt într-un carusel de emoţii. În neîncetata căutare a unui sine, a unui supraeu, a unui eu ideal. Mă încurc printre concepte ca printre buruieni. E un drum aşa de lung pe care îl conştientizez de vreo şapte ani şi care va dura probabil până la moartea gândirii mele, nu neapărat până în cazul unei morţi fizice. Înot prin filosofia germană. Mă amuz de vieţile scriitorilor francezi uneori, alteori mă trezesc în aşa o mocirlă încât vreau să plec iar din ţara asta. Bineînţeles că îmi revin. Nebunia circulară e numită aşa dintr-un motiv. Fiindcă e cu adevărat ceva circular aici. Numai că nu e şi patologic. E doar o predispoziţie de-a mea câştigată din mediul în care am trăit, copilărit, crescut, maturizat, până la educaţie, fond genetic, cărţi citite. E o întreagă relaţie de cauzalitate (sau de corelaţie în cazul în care nu stăpânesc încă perfect toate aceste mecanisme pe care le împrumut din istorie pentru a mă înţelege pe mine ca individ, ca om, ca persoană). Sunt suma a to...

http://your-vacations.info/ Vorbeam zilele trecute cu I despre diverse. Ca mai mereu săream de la un subiect la altul. Printre altele mai strecuram câte o glumă atunci când venea vorba de capitolul iubire. Cred însă că revistele pentru femei au dreptate când numesc această categorie precum "dragoste si sex". Ce iubire, dom'le?! Unde te crezi? În fine, ideea era că trecusem de la concepţia aia cretină "trebuie să săruţi multe broaşte până să-ţi întâlneşti prinţul" la "am sărutat un prinţ dar s-a transformat într-o broască". Hilar, nu? Stupid mai degrabă dar se întâmplă mai des decât crezi. Bun. De la fraza asta mi-au venit în minte multe scenarii de filme şi alte prostii din cultura pop. Chestia haioasă aici e că în ultimele două săptămâni am fost vizitată de o stare de "miserupism" accentuat cu valori ce indică o cronicizare. Am devenit din panicata din sesiune genul ala de pixie girl, pe care de altfel îl cam detest. Dar e vara (d...

meandmyrandombrain.wordpress.com   S-a produs o Schismă între noi, Un centru gol desparte Vestul meu De Estul tău, Nimic din credinţa noastră dreaptă Nu se mai aplică aici şi devine rară. Primatul meu nu îl accepta pe-al tău, Cum nici supremaţia ta eu n-o doream, Precum Nicolae, iar tu un biet Photios, În lung război noi ne-am şi avântat. Când mai târziu, pe la 1054, A murit şi ce mai pâlpâia, Tu, înfumurat de titlu-ţi pompos de Ecumenic , Ai uitat misiunea ce-a rămas... *** Servus, servorum amor. Raluca Băceanu 5 ianuarie 2014

twepics.com Poate dacă am face asta mai des, ne-ar fi mai bine. Pe toate planurile. Riscul e că vei rămâne însă cu... nimic. Odată ce pui la îndoială sentimente, concepţii, principii, reacţii, gânduri, e posibil să realizezi că eşti o marionetă, iar că sforile sunt ideile pe care le avem, idei care nu ne aparţin de cele mai multe ori nouă, ci societăţii. Ne raportăm la normal ca la perfecţiune, când el nu este decât un produs al experienţelor pe care le-au avut alţii înaintea noastră. Noi, tu, eu, ei bine, alţii nu ne reprezintă mereu. Aşa că exerciţiul de mai sus, din titlu, ne poate ajuta să ne regăsim. În felul ăsta vezi ce te face fericit, de ce te face fericit, cum ar trebui să îţi atingi acest scop şi aşa mai departe. Vezi dacă singurătatea pe care o simţi, nervii, frustrările, au un temei. Eu aşa mi-am dat seama că postarea de pe 30 decembrie e puţin cam pusă sub semnul unor emoţii pe care le simt din cauză că mă raportez prea mult, involuntar, la tendinţa generală. Ni...