Interview With A Vampire

Am realizat că am lăsat în paragină un loc drag inimii mele atunci când am auzit la Gaudeamusul din decembrie, cuvintele astea rostite (nu imaginate!):  nu ți-am început încă romanul, dar am citit câteva postări de pe blogul tău . Luată prin surprindere, am avut o replică involuntară, negândită, stupidă: Hmm, mai există  locul  ăla?… Pentru că da, e un loc, bag de seamă că este acel  acasă  pe care mă chinui să îl regăsesc de câțiva ani încoace, dar unde nu am reușit să revin. Claustrofobia socială (pentru cine a citit postările de prin 2014-2015), nu doar că m-a învins, nu m-a ucis, a făcut ceva mult mai viclean: m-a înlocuit, m-a dezintegrat mai întâi, făcându-mă, în mod natural, să mă văd nevoită să mă adun și să mă lipesc la  loc , dar fiind incapabilă să mai văd că ceea ce pun la loc, nu mai sunt eu, ci bucăți ce nu îmi aparțin mie, ci aparțin de lumea în care trebuia să învăț cum să mă descurc. Am lipit ambiție prostească, în loc de curiozitatea anter...

  Din categoria personalo-penibile Acesta NuNu este un strig ăt de ajutor Probabil am mai scris despre ideea asta și în trecut dar uit după o anumită perioadă de timp cât de mult am intrat în detalii înainte. În plus, vreau să acopăr vivid trăirea prezentă că poate ceva s-a schimbat între timp. Outsider dintotdeauna. Ai zice că e o fază mai cu seamă a adolescenților dar eu, o involuată ce sunt, am rămas probabil la vârsta de 16-17 ani de câțiva mulți ani încoace și mă simt alienată de tot și de toate mai mult ca oricând. Stau și mă întreb dacă starea de profundă angoasă în care mă aflu are legătură cu faptul că am dormit prea mult azi, cu faptul că mi-am băut cafeaua abia la 7 seara sau dacă e ceva hormonal, PMS or smth. Dar nu e PMS. Atunci dezechilibru, iar, la nivelul creierului, în anumite substanțe? Iar depresie? Iar tristețe? Atunci de ce chiar și când am dat iama în workout-uri grele, cu toată endorfina secretată, eu tot mă simt ca ultimul om, fără r...

din categoria personalo-penibile Am trecut de la capitolul rezoluții penibile la mici evenimente/contexte emoționale din viața subsemnatei care să vă distreze virtual. La maximum. Not. Azi vom analiza de ce nu este bine să te vezi/ să te întâlnești/ să te îndrăgostești de o inaptă emoțional. De ce scriu toate astea? O fac în speranța că nu îți vei mai pierde timpul și nici nu te vei mai ambiționa degeaba să faci pe Făt-Frumos cel Salvator cu micuța domniță la ananghie cu anxietatea și cu daddy issues. În primul rând nu ar trebui să îți pierzi timpul dacă persoana NU CAUTĂ nimic din ceea ce cauți tu. Stabilește, nene, de la început când vorbești cu vreo prințesă depresivă dacă are și ea chef de tine sau nu, sau dacă are chef de ceva în general, vreodată. Poate nu vrea să facă nimic cu viața ei sau, dimpotrivă, are prea multe lucruri de făcut, unul dintre ele ar fi lupta cu viața sau lupta cu ea însăși în a nu mai fi o smiorcăită penibilă. Așa că las-o în laba ta în p...

Nu ştiu dacă sunt multe sau puţine lucrurile care îşi pun amprenta asupra noastră sau dacă sunt câteva urmate de altele, mai multe, sau dacă pur şi simplu, indiferent de câte sunt, tot spre agonie sufocantă ne îndreptăm unii dintre noi... E agonizant să auzi din gura oamenilor dragi aceleaşi texte atunci când sunt faţă în faţă cu negativismul, pesimismul, realismul, depresia sau ce o mai fiind chestia prin care treci, recurent, de ani de zile. Mereu îmi spun că e prea mult, mereu în momentele astea şi nu îmi rămâne decât o alegere: să rezist, - fără hashtag-ul de rigoare. Ştiu că trece dar mai ştiu şi că revine . Şi revin şi părerile, sfaturile fără niciun fel de fundament, privirile goale lipsite de empatie, săruturile reci, mecanice, atingerile programate, totul steril, rece şi cu gust de metal de mă fac să mă gândesc dacă nu sunt într-un matrix corupt cumva. Nu sunt şi nu am fost niciodată pe măsura vreunei etichete, indiferent care a fost aceea. Am fost apreci...

2016 a fost ca un vis sau ca o stare ciudată de semi-conştienţă în care am pendulat între nefericire şi plăcere fizică absolută. Fericire, cri-cri. Nu cred că a fost vorba de aşa ceva. Hedonism pur în momentele bune. Cam atât. Acum mă văd faţă în faţă cu singurătatea - once again - şi parcă e mai bine. O piatră de pe inimă mi s-a dus, o bucată din inimă a mai împietrit. Ciclicitate. Melodia asta, Crave You îmi aduce aminte de starea aceea de semi-existenţă: https://www.youtube.com/watch?v=ZeaIvjoH1FY Doare şi în acelaşi timp este o confirmare că s-a dus şi că totul va fi cumva mai bine. Nu mai am chef şi răbdare. Nu mai vreau şi nu mai accept. Nu mai există cale de întoarcere. Nimic. 2017 e şi el ca o gură de aer proaspăt. Oare o să scap de atacurile de panică, de anxietate? Oare o să trec peste moartea ei? Oare o să fiu vreodată bine, cum am fost cândva? Sau niciodată nu am fost de fapt. Mă agăţ de trecut şi în acelaşi timp mă îndepărtez de el. Sunt şi nu sunt. D...

Nu am să zic multe fiindcă am lungit-o în retrospectivele anterioare. Oamenii sunt la fel de ipocriți. Alții sunt la fel de minunați. Am terminat cu nebunia facultății. M-am înhămat la un master unde învăț istorie, chimie, fizică, management și multe altele. Și mai am și un job serios la o multinațională. Casa în care stau - fără părinți - nu se întreține singură, știi? Am terminat partea a doua din Harul. Uite asta da, cea mai mare bucurie a anului. De fapt... mai este una care începe cu următoarea poveste: Am fost victima unui atac biologic cu pisici. Fie că a fost voluntar sau nu, am fost victima atacului ăsta. Nu râde. La veterinar s-a întâmplat să cunosc pe cineva. Și uite cum m-a lovit Cupidon. Sau pe el. Sau pe amândoi concomitent. Partea bună e că avem la comun mai multe animale :)). Partea rea e că aud prea des apropouri legate de căsătorie și de copii. Iar eu sunt la vârsta aceea care nu se află în concordanță cu vârsta psihologică. Adică am vreo 17 ani, a...

Let's fall apart together now  Îmi amintesc că pentru mai bine de cinci ani blogul ăsta se adresa din când în când câte unei entităţi existente sau nu. Zic existente sau nu pentru că uneori credeam că trăia doar în mintea mea un soi de concept de ideal pe care însă nu mi-l definisem într-un mod concret, că deh, ideal!  Scriam din când în când un "fii tu imboldul meu" fără să ştiu că cineva se străduia să îmi fie imbold, fără să ştiu că nutreşte sentimente autentice faţă de o instanţă pe care a regăsit-o în mediul virtual. De ce regăsire? Fiindcă de găsit mă găsise printre nişte exponate prăfuite. Un vas din cultura Gumelniţa mai că stătea între noi. Sau mai degrabă o scară proiectată de Stork. Eu eram la un capăt cumva, el cu grupul. Încercam să mă păstrez demnă, rece şi uşor plictisită. Amestecul acela enervant al intelectualei, fie că sunt sau nu una. Să zicem al gânditoarei taciturne. Aşa da. Era o zi de vineri mohorâtă. Nu pentru că vremea de pe l...

Well, yes. Şi nu, nu va fi o postare jenantă în engleză. Dar îmi sună mai melodramatic titlul scris astfel. Să vedem de unde şi până unde... Observ că îmi ia din ce în ce mai puţin timp să analizez un om. Evident, or exista şi excepţii de la regulă, dar în momentul de faţă nu pot spune că simt ceva în neregulă în cercul meu de apropiaţi. Care, trebuie să subliniez este mai restrâns decât se crede. Am realizat însă că este deosebit de greşit a considera o persoană (sau, cel puţin, alta decât tine însuţi) un drum pe care îl ai de străbătut. Entuziasmul este cauza părerii greşite. Slavă Ciocolatei că piere rapid. Drumul s-a deshis poate, prin întâlnirea cu o anume persoană. Asta nu înseamnă că îţi e drum. Doamne, drumul e acela pe care calci, dacă e să fim cinici şi... pragmatici. În sensul concret. Nu metaforic. Eu nu calc pe nimeni, nu mă alătur nimănui. Nu mai vreau pe nimeni în viaţa mea amoroasă. Că privată presupune şi prieteni, nu aş vrea să se facă această confuzi...

Şi iată-mă în 2015. După un an aşa de plin cum a fost cel din urmă, cu teroare mă gândesc oare ce mă mai aşteaptă acum. Bine. Exagerez. A fost un an extraordinar. Voi înşira câteva evenimente marcante. Şi poate şi câteva aluzii care vor face ca postarea să îşi merite eticheta de "personalo-penibile", aşa cum îmi etichetam şi îmi scriam în adolescenţă postările. Adevărul e că nu s-au schimbat prea multe de atunci. Tot personale, tot penibile, tot redundante. Rog posteritatea să nu mă urască prea tare. Asta dacă va considera că merit fie măcar şi sentimente negative. Dar întorcându-mă la subiect... În ianuarie 2014 încă mă pregăteam asiduu pentru plecarea la Sorbonne. Asiduu însemnând că voiam să termin mai repede cu o sesiune ce deja mă chinuia din decembrie 2013. Ajunsă în sfârşit în Paris am trăit sentimente contradictorii. De la extaz la agonie şi invers. De la mirare, frumos, la dezamăgiri, depresii şi din nou pe culmile succesului. Căci aşa e viaţa. Mai al...

Am început a citi cartea Anei plecând însă cu o serie de prejudecăți privind literatura post- modernă, contemporană. Nu gust prea bine cărțile apărute la Herg Benet, cu toate acestea mă bucur că am reușit să trec peste aceste generalizări pripite. Nu aș fi putut dacă nu aș fi parcurs frumoasa ei carte.  Sunt încântată că am lăsat deoparte niște idei vechi, proaste și învechite încercând un exercițiu la care sunt supusă dată fiind formația mea de istoric, ce-i drept, încă în formare. Am vrut să las primul nivel care transpare parcurgând romanul care se construiește din fragmente de jurnal, idei, dialoguri, toate amestecate cu fum, iarba, pe scurt, cu o atmosferă de decadență tinerească, pe ici colo naivă.  Deși mesajul autoarei se vrea a fi clar, pe copertă, în dialoguri, mă tem că va rămâne nedescoperit de cititorii care se vor opri asupra unor alte idei ce par că transpar din carte: e ok să exagerezi, să iubești și să te consumi fără măsură, că tinerețea e...

Sunt într-un carusel de emoţii. În neîncetata căutare a unui sine, a unui supraeu, a unui eu ideal. Mă încurc printre concepte ca printre buruieni. E un drum aşa de lung pe care îl conştientizez de vreo şapte ani şi care va dura probabil până la moartea gândirii mele, nu neapărat până în cazul unei morţi fizice. Înot prin filosofia germană. Mă amuz de vieţile scriitorilor francezi uneori, alteori mă trezesc în aşa o mocirlă încât vreau să plec iar din ţara asta. Bineînţeles că îmi revin. Nebunia circulară e numită aşa dintr-un motiv. Fiindcă e cu adevărat ceva circular aici. Numai că nu e şi patologic. E doar o predispoziţie de-a mea câştigată din mediul în care am trăit, copilărit, crescut, maturizat, până la educaţie, fond genetic, cărţi citite. E o întreagă relaţie de cauzalitate (sau de corelaţie în cazul în care nu stăpânesc încă perfect toate aceste mecanisme pe care le împrumut din istorie pentru a mă înţelege pe mine ca individ, ca om, ca persoană). Sunt suma a to...

http://your-vacations.info/ Vorbeam zilele trecute cu I despre diverse. Ca mai mereu săream de la un subiect la altul. Printre altele mai strecuram câte o glumă atunci când venea vorba de capitolul iubire. Cred însă că revistele pentru femei au dreptate când numesc această categorie precum "dragoste si sex". Ce iubire, dom'le?! Unde te crezi? În fine, ideea era că trecusem de la concepţia aia cretină "trebuie să săruţi multe broaşte până să-ţi întâlneşti prinţul" la "am sărutat un prinţ dar s-a transformat într-o broască". Hilar, nu? Stupid mai degrabă dar se întâmplă mai des decât crezi. Bun. De la fraza asta mi-au venit în minte multe scenarii de filme şi alte prostii din cultura pop. Chestia haioasă aici e că în ultimele două săptămâni am fost vizitată de o stare de "miserupism" accentuat cu valori ce indică o cronicizare. Am devenit din panicata din sesiune genul ala de pixie girl, pe care de altfel îl cam detest. Dar e vara (d...