Alter-ego-ul Anei Mănescu - despre concepții, vicii și frumos

Am început a citi cartea Anei plecând însă cu o serie de prejudecăți privind literatura post- modernă, contemporană. Nu gust prea bine cărțile apărute la Herg Benet, cu toate acestea mă bucur că am reușit să trec peste aceste generalizări pripite. Nu aș fi putut dacă nu aș fi parcurs frumoasa ei carte. 

Sunt încântată că am lăsat deoparte niște idei vechi, proaste și învechite încercând un exercițiu la care sunt supusă dată fiind formația mea de istoric, ce-i drept, încă în formare. Am vrut să las primul nivel care transpare parcurgând romanul care se construiește din fragmente de jurnal, idei, dialoguri, toate amestecate cu fum, iarba, pe scurt, cu o atmosferă de decadență tinerească, pe ici colo naivă. 

Deși mesajul autoarei se vrea a fi clar, pe copertă, în dialoguri, mă tem că va rămâne nedescoperit de cititorii care se vor opri asupra unor alte idei ce par că transpar din carte: e ok să exagerezi, să iubești și să te consumi fără măsură, că tinerețea e momentul când poți să te "spargi" și alte asemenea prostii. Nu e chiar așa. Ana spune clar că trebuie să ne păstram esența și să iubim.

Bun, dar cum să ne păstram esența? O cunoaștem care este măcar această esență? Sau fugim mereu de noi, într-un noi care nu ne aparține? Ce suntem? Putem avea încredere? Cum putem scăpa de teamă? 

Ei, Ana încearcă o incursiune în și prin câteva personaje, în uscăciunea lor pe care o refuză vrând să găsească în ei fie și un atom de viață, de bun și de frumos. De fapt, pe lângă arta de a fi pe care o încearcă, mai este ceva: lupta împotriva unor rigori impuse tacit și infect de o societate perversă care se vrea creatoare de valori. Și pe care, chipurile, le protejează. Pisici! Uite de asta unii mai cu nasul pe sus dintr-o categorie din care și eu uneori mai alunec, sau spre care, depinde cum mă vedeți voi pe mine, vor tinde să respingă produsul cultural ca pe ceva destrăbălat, dezlânat și putred duhnind a nonvalori, a nonsens și inepție. Nu. E o întreaga estetică a urâtului unde Sonnja, sau, să nu ne ascundem după deget, ANA, vrea sa vadă binele, frumosul din inimi secătuite, al căror discernământ nici în rațiune nu se găsește, ci într-un instinct mai vechi decât căutarea placerii, autoconservarea. Băieții ăștia chiar nu ştiu ce pierd. Sunt atât de absorbiți de viermuiala din ei încât nu mai văd mărul și dulceața din care ei se înfruptă. Dar care e pe terminate, adaug eu, dacă nu se trezesc. 

Of. Și mărturisesc că ajungând la un al doilea sau al treilea nivel de analiză, Ana arată care sunt adevăratele vicii, sau o altă față mai perversă decât a celor enumerate: viciul subordonării unor așa-zise rigori ale acestei lumi bolnave, haine, care se hrănește ea însăși din decadența oamenilor roși de alcoolism, droguri și singurătate. Ea e hăul, gheena aici, acele idei preconcepute, acele judecăți gratuite și răutăcioase menite de a scoate la suprafață superioritatea celui care, vai tu, critică neîncetat lucruri pe care poate oricum le face, dintr-o măsură sau alta acasă, în dormitor, în toalete de baruri, în tufișuri.

Așa cum Ana, în calitate de autor/personaj vede frumosul unde cândva a fost și încă mai este dar într-o cantitate infima, așa și eu Raluca, în calitate de cititoare/critic văd frumosul din aceasta carte. Pentru ca este și mă bucur nespus că mi-a ajuns printre degete. Și pentru că m-am identificat cu V. în unele privințe, simțind o teamă, o reticență, cât și cu neobosita Ana, ducând curajoasă o luptă din care deși iese șifonată, fie ca reputație, fie ca energie, ea iese cu capul sus, zâmbitoare, chiar dacă un zâmbet trist, vrând să nu-și abandoneze esența, acest frumos ideal, de la care nu se sustrage cum un bun soldat nu-și abandonează misiunea, dată în cazul ei de un Eu Ideal, poate de Inspirație...

Cartea mi-a adus în față întrebări cât și răspunsuri pe care sub formă de cu totul altceva decât cuvinte sau gânduri mi se formau în suflet, în minte, în inimă (asta apropo de cuvintele care nu reușesc mereu să redea Ideea, în privința asta recomand autoarei și tuturor de fapt, dacă nu ați citit, Les mots de Sartre) și care mă chinuiau și încă mă mai chinuie înainte de a adormi. Mereu seara, mereu la sfârșitul zilei când mă trezesc singură, de multe ori nefericiră, pe un pat gol și mult prea dur, chiar mai dur decât masca de seriozitate și de calm pe care uneori aș vrea să o izbesc de pereți până se va crăpa ca în felul asta să nu o mai port. Așa că îi mulțumesc autoarei că m-a făcut conștientă de viciul de a mă supune circumstanțelor cu o atitudine ce e cu totul străină de sinele meu. Îi mulțumesc că m-a făcut să plâng în timp ce scriu aceste rânduri, că m-a făcut să simt ceva, ca a fost alături de mine printr-o poveste care poate fi imnul unei generații întregi, asta dacă generația ar putea sa înțeleagă un mesaj care deși e clar, este criptat și greu de digerat pentru mulți.

Partea aceea masculină din mine, sau, mai corect deși mai alambicat spus: partea feminină din mine care e conștientă de aceea masculină dar pe care o controlează tot din perspectiva feminină, ei bine acea parte m-a făcut să îmi doresc sa fiu bărbat și să o cunosc pe acestă fată, să îi spun că o respect, că o admir pentru tot ceea ce este, că nu aș schimba-o, ca este un suflet liber care nu s-a temut de greșeli, ca este perfectă așa imperfectă și fucked up cum se descrie.

E adevărat că poate în ceea ce mă privește tocmai acest decor jalnic al cărții m-a făcut să îi înțeleg mesajul, să o simt pe autoare ca pe o vibrație bipolară cum de fapt se și constituie. Și i-am văzut durerea, i-am înțeles-o pentru ca am simțit-o și eu înainte de atâtea ori. Ce a făcut ea însă pentru mine a fost că m-a trezit dintr-o letargie de care îmi e frică pentru că mereu mă întorc în ea după dezamăgiri. Și ea mă face să îngheț, o face atât de bine încât am impresia că devin una și aceeași cu mocirla asta înghețată, icebergul astă din care se vede doar ca vârf calm, reticență și seriozitate.

Tot Ana mi-a amintit de versul meu preferat, pe care se pare că îl uitasem : deși sunt stâncă, nu-s de piatră...

P.S Nu o întreb ca să mă aflu în treabă, dar fiind și eu aici fan Muse, al geniului lui Bellamy, unde e în play-list Map of the problematique? În fine, asta e preferata mea.

P.P. Şi mi-au plăcut alegerile!

Raluca Băceanu