Recenzie: Versetele satanice - Salman Rushdie

 

Rămăsesem datoare încă din 2022 cu terminarea lecturii acestei cărți - pe care mai mereu o uitam în București în drumul spre Brașov, ca un făcut! - iar acum că am terminat-o, am o reacție senină și cuprinzătoare: ce capodoperă! 

Bifăm: putere descriptivă, autenticitate, umor, ironie, simbolistică, totul într-un cadru perfect de realism magic. Stilul lui Rushdie de a surprinde drama imigrantului, folosindu-se cu măiestrie de personaje pline de substanță, cu povești de viață pe cât de bombastice, pe atât de bine creionate, care le oferă motivație, originalitate, m-a făcut să rămân mască și, în calitate de scriitor, mi-a amintit cât de multe mai am de învățat. 

Saladin Chamcha și Gibreel Farishta, cei doi protagoniști, amândoi actori, musulmani, au povești care pornesc din țara-mamă, India, dar pașii îi călăuzesc spre Occident, în Londra. Pe unul pentru a-și construi o viață, încă din tinerețe, pe celălalt dintr-un soi de capriciu. Amândoi sunt supraviețuitorii unei tragedii aviatice în urma căreia se întorc schimbați: unul ia chip de înger, și nu oricare, ci însuși Arhanghelul Gabriel (Gibreel), iar celălalt chip de…👹.

Cum își pot reface viețile în aceste condiții? Gibreel este consumat de o boală mintală și de vise puternic influențate de povestea profetului Mahomed, dar interpretată, pe când Chamcha se luptă cu transformarea lui tot mai pregnantă într-o bestie de coșmar. Binele și Răul, chipurile. Și da, și nu. 

De fapt, dincolo de vise, de coșmaruri, de trâmbițe magice, lămpi fermecate, fluturi argintii, zeități feminine “demonice”, aproape totul se rezumă la problematica identității vs alteritate, un subiect asupra cărora istoricii (cu precădere cei din zona de mentalități) au fost și vor fi mereu fascinați.

Rushdie este un soi de anti-Moise, lipind cu succes în literatura postmodernă, tumultul interior, parcă al tututor celor care și-au deschis inima spre Occident, spre mai bine, renunțând la “acasă” în favoarea construirii unui nou eu, a redefinirii identității și a asumării, uneori dureroase, a noului Acasă.

Concluzie: Recomand tuturor celor care încă își caută căminul și identitatea, departe de casă.

Raluca Băceanu