Interview With A Vampire

Am realizat că am lăsat în paragină un loc drag inimii mele atunci când am auzit la Gaudeamusul din decembrie, cuvintele astea rostite (nu imaginate!):  nu ți-am început încă romanul, dar am citit câteva postări de pe blogul tău . Luată prin surprindere, am avut o replică involuntară, negândită, stupidă: Hmm, mai există  locul  ăla?… Pentru că da, e un loc, bag de seamă că este acel  acasă  pe care mă chinui să îl regăsesc de câțiva ani încoace, dar unde nu am reușit să revin. Claustrofobia socială (pentru cine a citit postările de prin 2014-2015), nu doar că m-a învins, nu m-a ucis, a făcut ceva mult mai viclean: m-a înlocuit, m-a dezintegrat mai întâi, făcându-mă, în mod natural, să mă văd nevoită să mă adun și să mă lipesc la  loc , dar fiind incapabilă să mai văd că ceea ce pun la loc, nu mai sunt eu, ci bucăți ce nu îmi aparțin mie, ci aparțin de lumea în care trebuia să învăț cum să mă descurc. Am lipit ambiție prostească, în loc de curiozitatea anter...

Nu ştiu dacă sunt multe sau puţine lucrurile care îşi pun amprenta asupra noastră sau dacă sunt câteva urmate de altele, mai multe, sau dacă pur şi simplu, indiferent de câte sunt, tot spre agonie sufocantă ne îndreptăm unii dintre noi... E agonizant să auzi din gura oamenilor dragi aceleaşi texte atunci când sunt faţă în faţă cu negativismul, pesimismul, realismul, depresia sau ce o mai fiind chestia prin care treci, recurent, de ani de zile. Mereu îmi spun că e prea mult, mereu în momentele astea şi nu îmi rămâne decât o alegere: să rezist, - fără hashtag-ul de rigoare. Ştiu că trece dar mai ştiu şi că revine . Şi revin şi părerile, sfaturile fără niciun fel de fundament, privirile goale lipsite de empatie, săruturile reci, mecanice, atingerile programate, totul steril, rece şi cu gust de metal de mă fac să mă gândesc dacă nu sunt într-un matrix corupt cumva. Nu sunt şi nu am fost niciodată pe măsura vreunei etichete, indiferent care a fost aceea. Am fost apreci...

   Luminiţei, 1967-2016 Când eram mică obişnuiam să cred că în fiecare avion pe care îl vedeam pe cer se află naşa mea. Ştiam că din Luxemborg până în România vine cu avionul şi cumva creasem legătura asta, chiar dacă ştiam că vine să mă vadă o dată la doi ani, uneori anual sau chiar de două ori pe an, cel mai des. Toată copilăria mi-a fost marcată de lipsa ei aproape constantă , mai puţin în momentele când mă vizita, pentru că atunci când revenea eram cea mai fericită. Îmi ziceam pe atunci că o să mă fac eu mare şi o să am timp să stau cu ea la un moment dat, să mă satur de compania ei, aşa cum se întâmplă cu mama sau cu bunica, persoane care se aflau pe atunci zilnic alături de mine. Voiam, aşadar, să mă pot bucura de mai mult timp cu ea, fiind ca o a doua mamă pentru mine... Copilul din mine se gândea cu bucurie şi nerăbdare la momentele când naşa se întorcea în ţară. Mereu îmi aducea tot felul de bijuterii sau hăinuţe care nu se găseau la no...

Mi-a fost redat sensul. Ieri. Și sunt mai bine ca oricând. E genul acela de fericire pe care nu am mai trăit-o din... 2009? Când mi-am ținut prima oară în mână primul meu roman? Sau ca atunci când l-am văzut în Diverta? Sau ca atunci când am primit vestea că Harul va fi publicat? Ca toate momentele astea într-unul singur. Așa s-a simțit și încă se simte. Și coincidența este că dacă totul va decurge cum deja se preconizează, magia va deveni reală cu ajutorul a cuiva care împărtășește numele cu unul dintre personajele mele preferate din Trilogia Harul.  Și, da, băi, merci pentru tot. Mulțumesc Silvanei în primul rând. Nici nu știu ce să mai zic. Sunt încă în starea aceea de euforie când auzi până și prizele cântând. Ciupește-mă! Bine, nu mă ciupi, văd că e pe bune și totuși... Și totuși... Oricum va fi, un vis mai vechi de-al meu pe care nu l-am rostit niciodată cu voce tare, ci doar cu, poate, cel mai puternic difuzor al gândurilor mele către un Univers care ...

I don't wanna be touched by the fear in your eyes I don't wanna be left for my demons to find Încep prin a spune că voi fi bine atât timp cât voi scrie...  dar nu voi fi bine atâta timp cât voi scrie referate şi studii. Nu voi fi bine participând la conferinţe. Nu-mi face bine să-mi hrănesc ego-ul. Îmi face bine să scriu poveşti şi poezie. Îmi face bine să citesc, dar nu când sunt constrânsă de examene, de termene limită, de lucruri care îmi omoară până la urmă sufletul. Şi mor câte puţin zilnic din cauza ambiţiilor mele şi a supunerii mele faţă de nişte dorinţe care există în mintea mea ca urmare a modelării tacite pe care o sufăr din cauza societăţii şi a felului în care este construită. Nu sunt ambiţii care mă eliberează. Sunt ambiţii care mă închistează. Şi mai mor şi din cauza tristeţii tale a cărei cauză sunt eu prin grijile pe care mi le fac. Cu alte cuvinte, tot din cauza mea mor, doar că indirect, străile mele fiind cernute şi de sufletul tă...

Let's fall apart together now  Îmi amintesc că pentru mai bine de cinci ani blogul ăsta se adresa din când în când câte unei entităţi existente sau nu. Zic existente sau nu pentru că uneori credeam că trăia doar în mintea mea un soi de concept de ideal pe care însă nu mi-l definisem într-un mod concret, că deh, ideal!  Scriam din când în când un "fii tu imboldul meu" fără să ştiu că cineva se străduia să îmi fie imbold, fără să ştiu că nutreşte sentimente autentice faţă de o instanţă pe care a regăsit-o în mediul virtual. De ce regăsire? Fiindcă de găsit mă găsise printre nişte exponate prăfuite. Un vas din cultura Gumelniţa mai că stătea între noi. Sau mai degrabă o scară proiectată de Stork. Eu eram la un capăt cumva, el cu grupul. Încercam să mă păstrez demnă, rece şi uşor plictisită. Amestecul acela enervant al intelectualei, fie că sunt sau nu una. Să zicem al gânditoarei taciturne. Aşa da. Era o zi de vineri mohorâtă. Nu pentru că vremea de pe l...

Şi iată-mă în 2015. După un an aşa de plin cum a fost cel din urmă, cu teroare mă gândesc oare ce mă mai aşteaptă acum. Bine. Exagerez. A fost un an extraordinar. Voi înşira câteva evenimente marcante. Şi poate şi câteva aluzii care vor face ca postarea să îşi merite eticheta de "personalo-penibile", aşa cum îmi etichetam şi îmi scriam în adolescenţă postările. Adevărul e că nu s-au schimbat prea multe de atunci. Tot personale, tot penibile, tot redundante. Rog posteritatea să nu mă urască prea tare. Asta dacă va considera că merit fie măcar şi sentimente negative. Dar întorcându-mă la subiect... În ianuarie 2014 încă mă pregăteam asiduu pentru plecarea la Sorbonne. Asiduu însemnând că voiam să termin mai repede cu o sesiune ce deja mă chinuia din decembrie 2013. Ajunsă în sfârşit în Paris am trăit sentimente contradictorii. De la extaz la agonie şi invers. De la mirare, frumos, la dezamăgiri, depresii şi din nou pe culmile succesului. Căci aşa e viaţa. Mai al...

Sunt într-un carusel de emoţii. În neîncetata căutare a unui sine, a unui supraeu, a unui eu ideal. Mă încurc printre concepte ca printre buruieni. E un drum aşa de lung pe care îl conştientizez de vreo şapte ani şi care va dura probabil până la moartea gândirii mele, nu neapărat până în cazul unei morţi fizice. Înot prin filosofia germană. Mă amuz de vieţile scriitorilor francezi uneori, alteori mă trezesc în aşa o mocirlă încât vreau să plec iar din ţara asta. Bineînţeles că îmi revin. Nebunia circulară e numită aşa dintr-un motiv. Fiindcă e cu adevărat ceva circular aici. Numai că nu e şi patologic. E doar o predispoziţie de-a mea câştigată din mediul în care am trăit, copilărit, crescut, maturizat, până la educaţie, fond genetic, cărţi citite. E o întreagă relaţie de cauzalitate (sau de corelaţie în cazul în care nu stăpânesc încă perfect toate aceste mecanisme pe care le împrumut din istorie pentru a mă înţelege pe mine ca individ, ca om, ca persoană). Sunt suma a to...

http://your-vacations.info/ Vorbeam zilele trecute cu I despre diverse. Ca mai mereu săream de la un subiect la altul. Printre altele mai strecuram câte o glumă atunci când venea vorba de capitolul iubire. Cred însă că revistele pentru femei au dreptate când numesc această categorie precum "dragoste si sex". Ce iubire, dom'le?! Unde te crezi? În fine, ideea era că trecusem de la concepţia aia cretină "trebuie să săruţi multe broaşte până să-ţi întâlneşti prinţul" la "am sărutat un prinţ dar s-a transformat într-o broască". Hilar, nu? Stupid mai degrabă dar se întâmplă mai des decât crezi. Bun. De la fraza asta mi-au venit în minte multe scenarii de filme şi alte prostii din cultura pop. Chestia haioasă aici e că în ultimele două săptămâni am fost vizitată de o stare de "miserupism" accentuat cu valori ce indică o cronicizare. Am devenit din panicata din sesiune genul ala de pixie girl, pe care de altfel îl cam detest. Dar e vara (d...

meandmyrandombrain.wordpress.com   S-a produs o Schismă între noi, Un centru gol desparte Vestul meu De Estul tău, Nimic din credinţa noastră dreaptă Nu se mai aplică aici şi devine rară. Primatul meu nu îl accepta pe-al tău, Cum nici supremaţia ta eu n-o doream, Precum Nicolae, iar tu un biet Photios, În lung război noi ne-am şi avântat. Când mai târziu, pe la 1054, A murit şi ce mai pâlpâia, Tu, înfumurat de titlu-ţi pompos de Ecumenic , Ai uitat misiunea ce-a rămas... *** Servus, servorum amor. Raluca Băceanu 5 ianuarie 2014

twepics.com Poate dacă am face asta mai des, ne-ar fi mai bine. Pe toate planurile. Riscul e că vei rămâne însă cu... nimic. Odată ce pui la îndoială sentimente, concepţii, principii, reacţii, gânduri, e posibil să realizezi că eşti o marionetă, iar că sforile sunt ideile pe care le avem, idei care nu ne aparţin de cele mai multe ori nouă, ci societăţii. Ne raportăm la normal ca la perfecţiune, când el nu este decât un produs al experienţelor pe care le-au avut alţii înaintea noastră. Noi, tu, eu, ei bine, alţii nu ne reprezintă mereu. Aşa că exerciţiul de mai sus, din titlu, ne poate ajuta să ne regăsim. În felul ăsta vezi ce te face fericit, de ce te face fericit, cum ar trebui să îţi atingi acest scop şi aşa mai departe. Vezi dacă singurătatea pe care o simţi, nervii, frustrările, au un temei. Eu aşa mi-am dat seama că postarea de pe 30 decembrie e puţin cam pusă sub semnul unor emoţii pe care le simt din cauză că mă raportez prea mult, involuntar, la tendinţa generală. Ni...

Sursa: usualerror.com Să vedem un scurt bilanţ? Nope, plictisitor. Să vedem câteva gânduri, aşa cum obişnuiam odată? Mi-am pierdut exerciţiul de a spune ce simt pe blogul acesta. Cineva chiar mi-a strigat în cadrul unei mici "altercaţii" că eu spun ce am pe FB, dar niciodată nu mă destăinui cuiva, că prefer să "mă laud" unor străini cu problemele mele şi că de asta sunt aşa de singură. Well, ce argument prost. Sau, cine ştie... eu însă îl văd prost. Nici măcar argument nu e. Nu e nimic. E o mică "vomă" de cuvinte care nu prea m-au atins. Dar m-au scârbit pe moment. Am senzaţia că dacă spun ceva într-un mediu online, ostil, nu vede nimeni. Nu scriu pentru nimeni. În general. Nimeni de acum . Scriu mai mult pentru posteritate. Scriu în speranţa că cineva, la un moment dat în viitor mă va înţelege. Fiindcă, sincer, acum, cu cât încerc să mă deschid mai mult, cu atât devin mai încâlcită în gândire pentru ei. Ca părul meu creţ când nu îl pieptăn o săp...

Am rămas cu un glob de cristal, O bucată de piele și ceva material, Când, parcă, până și simțirile m-au părăsit Găsindu-și loc, înapoi, în vreo Sursă. Am rămas cu un tablou alb-negru Și-un altul zugrăvit în sepia, Când eu mi-am pierdut într-un hău, Auriul și verzuiul trecutelor clipe... Am rămas cu un gust de sânge, Un gust de sare și de fier, Când eu mă mușcam de buze, Nimic altceva, căci am încetat să mai sper. Am rămas cu nimic, un nimic etern, Un nimic, un rest din vremurile luate, Când tot ce este a devenit a fost , Curând deveni-va a fost odată ... 31 mai 2013 Raluca Băceanu

( din categoria personalo-penibile ) Singurătatea. Și am motive să îmi fie teamă de asta. Mereu m-am simțit singură. Până să trec de adolescență credeam că e o prostie a vârstei ăsteia. Îmi dau seama că nu e așa, că e stare perpetuă. Prietenii îmi spun deseori că eu sunt cea care se izolează. Poate chiar asta fac uneori, ca să îi scutesc de suferințele mele, de grijile care sunt prea multe pentru o persoană de nici 20 de ani. Și am cui să mă confesez, dar nu pot. Și mă doare. Sunt momentele acelea când îți vine să țipi, și țipi în tine încât simți că ai putea trezi și morții din morminte cu disperarea ta, când, de fapt, nu te aude nimeni. Iar dacă îți spui oful tot nu e bine. Fiindcă nimeni nu își înțelege durerea. Tu nu suferi, tu ești rece , mi se spune. Sau Tu? Supărată? Și când văd în sfârșit că suferi, te iau în brațe dar parcă fără să înteleagă că ai un motiv real pentru care îți vine să mori și să termini socotelile cu lumea asta. Mai e cazul când ajung să te cunosc...

Pentru C. A fost odată o păpușă, Fără sentimente Doar puțin confuză... Se târa, neștiutoare După viață, Să trăiască. Și-atunci sfori o încătușară De mâini și de picioare Și-a început să joace, Într-o piesă fără nume. Se făcea că întâlnește Prințul bun și cald și scump, Iar păpușa, temătoare Dar naivă, S-a și supus noii sorți Crezând că prințul E hărăzit al ei să fie. Dar iubirea, păpușarul, A și scos-o din 'cel joc I-a tăiat degrabă viața, Sforile i le-a furat... Acum, păpușa zace Moartă Pe-un tărâm îndepărtat. S-a ascuns undeva, cumva ... chiar în inima mea. 7 mai 2013 Raluca Băceanu

Nu m-am ţinut de cuvânt şi am cam lăsat (din nou!) blogul în paragină. Lansarea romanului meu proaspăt publicat, "Harul" a avut loc pe data de 1 martie în Club A. Pe blog nu am anunţat, pe FB a fost mediatizat acest eveniment de către cei de la Ideea Europeană, editura la care am publicat, şi cărora le mulţumesc pentru sprijinul ireproşabil pe care mi l-au acordat, şi de către cei de la Club A. Pentru cei care din diferite motive nu au putut ajunge la această lansare aveţi o înregistrare aici: http://www.youtube.com/watch?v=XT0q9u18E-M&feature=youtu.be , http://www.youtube.com/watch?v=hQ0XUHhXqK8&feature=youtu.be sau aici http://www.privesc.eu/Arhiva/15234/-Editura-Ideea-Europeana-organizeaza-lansarea-volumului--Harul---de-Ada-Ioana-Raluca-Baceanu--primul-roman--paranormal-romance--din-Romania . De spus nu ar fi multe din moment ce puteţi viziona lansarea. Aş adăuga însă că Harul este un roman început în 2009, publicat în 2012, este primul roman de pa...