Cum moare copilul din noi
Când eram mică obişnuiam să cred că în fiecare avion pe care
îl vedeam pe cer se află naşa mea. Ştiam că din Luxemborg până în România vine
cu avionul şi cumva creasem legătura asta, chiar dacă ştiam că vine să mă vadă o
dată la doi ani, uneori anual sau chiar de două ori pe an, cel mai des.
Toată copilăria mi-a fost marcată de lipsa ei aproape constantă , mai puţin în
momentele când mă vizita, pentru că atunci când revenea eram cea mai fericită. Îmi ziceam pe atunci că o să mă fac eu mare şi o să
am timp să stau cu ea la un moment dat, să mă satur de compania ei, aşa cum se
întâmplă cu mama sau cu bunica, persoane care se aflau pe atunci zilnic alături
de mine. Voiam, aşadar, să mă pot bucura de mai mult timp cu ea, fiind ca o a doua mamă pentru mine...
Copilul din mine
se gândea cu bucurie şi nerăbdare la momentele când naşa se întorcea în ţară. Mereu
îmi aducea tot felul de bijuterii sau hăinuţe care nu se găseau la noi, de multe
ori dulciuri deosebite sau parfumuri şi creme alese, deşi nici ea nu era
înstărită.
Îmi era
atât de dor de ea, încât bucuria revederii mă emoţiona extrem de mult de
fiecare dată. Naşa, mama mea spirituală, a fost prietena cea mai bună a mamei
încă de când aveau amândouă 14 ani.
Naşa, mama
mea spirituală, a urmat acelaşi liceu ca şi mine.
Cu naşa,
mama mea spirituală, m-am lăudat mereu şi am să mă laud în continuare.
Mi-a dat
lecţii de viaţă importante pe care le-am urmat mai mult decât am urmat sfaturile
mamei. Într-un fel, pentru naşa am un respect diferit faţă de cel pe care i
l-am arătat mamei mele vreodată, tocmai pentru că m-am identificat mereu cel
mai mult cu ea, de la gândire la gesturi sau la preferinţe în materie de culori şi alte asemenea.
Ne plăcea
amândurora Harry Potter, şi într-un fel mă gândeam la ea aşa cum se gândea
Harry la naşul lui, Sirius Black, care, ştim cu toţii, nu a reuşit să-şi
petreacă prea mult timp alături de nepotul său pentru că a murit prea devreme.
Copilul din
mine a mai murit încă puţin anul acesta pentru că tărâmul umbrelor a vrut musai
să fie luminat de lumina Luminiţei, naşa mea, mama mea spirituală, aşa că mi-a
smuls-o, ne-a smuls-o tuturor celor care au iubit-o. Aş vrea să cred că ea acum
se simte Ca-n cer, dar singura certitudine pe care o am în legătură cu motivul
plecării ei nu are cratime şi nici spaţii. Şi, ironic, poartă numele zodiei ei.
Copilul din
mine a murit încă puţin pentru că ea era mama mea numărul doi şi pentru că nu o
să mai am ocazia să fiu luată în braţe de ea, pentru că nu o să îi mai pot
spune cât de mult o iubesc, pentru că nu mai pot petrece nici măcar o secundă în
plus alături de mama care m-a crescut 22 de ani la distanţă.
E stupid să
ne gândim că avem la dispoziţie în avans timp cu persoanele pe care le iubim. Nu
avem. Timpul meu alături de ea nu mai există. Nu voi avea niciodată la
dispoziţie timpul care s-a scurs deja şi de aceea am murit şi eu odată cu ea,
odată cu toţi cei care m-au părăsit plecând din viaţă mai devreme decât mine.
Poate ăsta
e preţul ingrat pe care îl plătim atunci când murim, faptul că nu mai suferim
după, tocmai pentru că am suferit prea mult în timpul vieţii după cei care
ne-au părăsit prea devreme. E greu pentru cei în viaţă. Spunea
Dumbleodore “Do not pity the dead, Harry. Pity the living, and, above all those
who live without love.” Întocmai acestui citat, mă simt pe lîngă în viaţă şi
tristă, privată de iubirea ei. Şi doare.
De acest 1 iunie copilul din mine a mai murit puţin. Doare
atât de rău lipsa ei… atât de rău încât m-a lăsat sângerând.
Adultul din mine neagă şi nu acceptă, copilul e cel care
suferă după ce a devenit orfan spiritual.
Nu mi-a ajuns timpul cu tine. Şi aş vrea să cred că ne vom
reîntâlni, dar tocmai pentru că ai plecat şi pentru că e nedrept, nu cred că te
voi revedea nici măcar dincolo. Nu am certitidinea acelei lumi în lipsa unui semn de la tine.
Aş vrea, într-un mod copilăresc, să cred că vezi cât dor îmi
e de tine… dar mă voi mulţumi cu amintirile şi cu acele puţine câteva lucruri pe
care mi le-ai dat înainte să pleci…
Acum stau şi mă gândesc ce să fac cu acei 50 de euro pe care
mi i-a lăsat ultima oară când ne-am revăzut, luna trecută, zicându-mi să-mi iau
ceva frumos care să-mi amintească de ea, deşi tratamentul era scump şi ucigător. Nu ştiu ce să fac pentru că momentan orice amintire este coruptă de plecarea ei, şi în consecinţă doare.
Mi-aş dori
bagheta celui care a ucis-o, ca să o pot revedea măcar o dată, printr-o vrajă. Dar nu se poate. Nu se poate. Şi nu e corect.
Raluca Băceanu
1 iunie 2016
Comentarii