De ce fac maratoane Harry Potter când sunt tristă sau singură?

Cred că fac asta pentru că îmi aduce speranță și pentru că încetez să mă mai simt atât de singură. E simplu. Întrebarea e cum îmi face bine acest obicei și cum funcționează totul pentru mine.

E lucru știut că percepem lucrurile din jurul nostru în funcție de propria experiență de viață. Eu percep universul lui J.K.Rowling ca pe ceva magic. Wow. Ce interesant, zici. Toată puștimea sau toți fanii vor spune asta.

Unde e încărcătura emoțională? Ce e așa special la un serial sau o serie de cărți despre o școală de vrăjitorie? La un vrăjitor care pare că are mai mult noroc decât abilități etc.?

Pentru mine e totul atât de special și de magic pentru că în a doua parte a copilăriei mele am fost singuratică. Nu am avut prieteni. Nu făceam mai știu eu ce chestii deosebite ca alți copii. Nu făceam meditații, nu aveam lecții de karate sau de pian. Stăteam în casă și nu ieșeam aproape deloc pe afară. Nici fericită nu eram. Îmi amintesc imaginea unui copil care stă cu nasul în cărți sau care se uită la desene animate și nu vorbește prea mult. Care își face temele și merge la școală pentru că trebuie, nu pentru că îi place. Care doar suportă, nu are nicio plăcere. De care se râde. Care e neînțeles și știe asta.

Pe vremea mea nu apăruseră toate cărțile HP și nici toate filmele. Mă culcam de cele mai multe ori sperând ca a doua zi să nu mă mai trezesc în realitatea din care fac parte, ci, cumva, conștiința mea să se trezească la Hogwarts și să fac parte dintr-o casă precum cea a Cercetașilor. Ca Hermione. Să fiu curajoasă și deșteaptă fără să râdă ceilalți de mine.

Doar că în fiecare zi mă trezeam tot eu, Raluca, tristă că trebuia să merg zilnic într-o școală unde mă simțeam nedorită și unde lumea mi se părea nejustificat de rea. Îmi vedeam de ale mele. Observam și mă rugam să se termine mai repede ca să ajung acasă unde eram de obicei singură. Cu ale mele.

Cam așa îmi amintesc copilăria mea în proporție de 90%. Singurătate. Nevoia de a mă integra dar fără succes. Răutate gratuită. Tristețe. Dar și cărțile mele unde cei ca mine aveau prieteni cu care treceau mai ușor peste orice obstacol ar fi existat. Și unde cei bătuți de soartă se dovedesc a fi eroi.

Acum, în fiecare dimineață mă trezesc tot Raluca. Nu s-au schimbat atât de multe lucruri din anumite puncte de vedere. Am mai mulți oameni în jurul meu dar cumva nu reușesc să scap de sentimentul ăsta că sunt singură. Persoane dragi nu mai sunt în universul ăsta. Așa că, da, sunt mai singură. Pandemia mi-a îndepărtat oamenii din jurul meu. Și eu m-am izolat, recunosc. M-am schimbat. Nu mai am cu cine să schimb o vorbă de dimineață la birou, pentru că nu mai merg la birou. Nu mai râd la o cafea cu nicio colegă, pentru că îmi beau cafeaua singură, acasă. Și e mai amară ca oricând. Și îmi dă palpitații. Nu mai pot să aplic principiul fake it til you make it pentru că sunt doar eu, în pijama sau haine de casă, cu un moț neglijent, fără machiaj, fără să mai zâmbesc. Nu am cui, uneori. Iar compania mea e destul de… dark. Nu îmi place de mine când sunt doar eu cu mine. Gândesc prea mult și simt prea mult… și nu lucruri prea drăguțe. Cu oamenii în jur aveam cel puțin preocuparea asta de a-i înveseli, chiar și cu riscul de a fi făcut pe bufonul. Alteori pe timida. În funcție de interlocutor. Știi cum e când unii oameni te inhibă iar alții te fac să scoți ce e ai bun din tine? Eu pe mine mă inhib, aparent.

Mai puțin când vizionez filmele Harry Potter. Atunci intru în conexiune cu acea Raluca. The real one. Cea pe care nu mulți o cunosc sau pe care nu ar recunoaște-o dacă ar vedea-o. O Raluca bună, și curajoasă, atentă, amuzantă și care ar face orice pentru cei dragi… sau ca să îi mai vadă măcar o dată în viață și să îi îmbrățiseze.

Mă simt legată de universul ăsta pentru că sunt multe paralele pe care le remarc cu universul meu, așa imperfect, dur și singuratic cum este. Harry nu și-a cunoscut părinții pentru că au murit la scurt timp după nașterea lui. Eu îmi cunosc părinții dar doar unul m-a crescut. Celălalt m-a abandonat deși, dacă îl întrebați pe el, va spune că nu a fost abandon. Unde e paralela? Păi, să vedem. Singurătatea aproape constantă. Un părinte singur muncește mai mult, sau așa a fost în cazul meu. Nu mă plâng, mereu a fost cineva care să aibă grijă de mine. Fizic. Psihic am evoluat de una singură și din moment ce îmi amintesc singurătatea ca pe ceva atât de pregnant, înseamnă că asta a fost, it is what it is. Asta e percepția mea. Absență. Tristețe. Dorința de a putea să comunic dar fără succes. M-am simțit fără voce în a doua parte a copilăriei. Cam ca Harry.

O persoană foarte dragă, un fel de a doua mama, a fost nașa mea. Am mai scris despre ea pe blog. Ea este Sirius Black pentru Harry-ul din mine. De ce? Mereu departe de mine, departe de România, iar în ultima parte a vieții într-un Azkaban personal (lupta cu Dementorii aka cancer + depresie). Mereu mă bucura gândul că voi putea să petrec mai mult timp cu ea la un moment dat în viitor. Așa cum credea și Harry. Nu a fost de ajuns, nu am apucat pentru că s-a stins. Și durerea pierderii ei nu s-a diminuat cu nimic deși au trecut patru ani de atunci. M-a zdruncinat și mi-a zdruncinat convingerea pe care o aveam la vremea aceea: oamenii puternici luptă și nu pierd niciodată. Atunci când a pierdut lupta, parcă întreg sistemul de valori mi s-a prăbușit și chiar și acum mai adun de prin ruine cărămizi ca să mă întregesc. Și nu reușesc pentru că nu îmi amintesc exact cum eram înainte să o pierd. Doar că eram mai puternică. Sau că poate credeam într-o iluzie cum că eram puternică. 

Când până și cei mai puternici mentori din viața ta dispar, dispari și tu. Puțin. Unii nu își revin niciodată. Eu nu vreau să îmi revin pentru că, în mintea mea, să fiu ca înainte ar însemna că suferința nu e reală, că pierderea nu e reală. Nici asta nu e cea mai sănătoasă convingere. Dar așa funcționez. Ăsta e prețul pe care îl plătești când lupți cu uitarea.

Apoi revin în universul meu magic. Unde Sirius spune că cei pe care îi iubim nu ne părăsesc niciodată, și că sunt mereu în inimile noastre.

Și mai sunt tot felul de citate de care (încerc? să) mă agăț. Sau care mă ajută să continui cu încă o zi, și încă o zi existența asta. Books and cleverness… There are more important things: friendship and bravery. Și ăsta e important și îmi place enorm de mult doar că mă găsesc într-o situație în care ultimele cele mai importante lucruri cam...lipsesc. Sau asta e percepția mea.

Sau… Mai este ideea aceea că nu ne definesc abilitățile noastre, ci alegerile pe care le facem. Da, contextul era legat de Harry și de faptul că avea o parte din puterile lui Voldemort. Pentru mine se aplică în jobul meu. Am problema asta care e legată de sindromul impostorului. În care constant mă simt mică, neștiutoare. De ce? Pentru că activez într-un domeniu unde nu am studii universitare și unde am reușit cu o rețetă atipică având abilități atipice… sau inexistente/nedezvoltate încă. Și unde abilitățile se referă, uneori, și la tipul de inteligență sau la mindset-ul pe care îl ai. În cazul de față, în programare, e nevoie să fii tehnic. E nevoie de inteligență matematică. Sau așa e percepția mea. Mă ajută citatul de mai sus pentru că deși am impresia că îmi lipsesc anumite calități de dev, alegerile mele s-au îndreptat în ultima vreme fix spre acest domeniu. Pentru că mi-am dorit și pentru că am vrut să mă auto-depășesc. Yes, thirst to prove myself. Ca Harry. Și basiliscul pe care vreau să îl dobor este fix limbajul Python. Ce ironie, huh? Mă gândesc că părțile pe care le-a moștenit de la Voldemort, eu, în universul meu, le am moștenite de la unul dintre părinți. Exact. De la cel care m-a părăsit. Și cumva nevoia asta de a depăși constant limite este pentru că vreau să îmi dovedesc că pot. De ce? Că merit. Pentru că vreau să merit. Deși asta nu va aduce niciodată aprecierea celui care m-a abandonat în trecut, încât să-l schimbe. Dar acum vreau să dovedesc pentru mine. Pentru că nu știu dacă merit, dar vreau să cred că da. Mă spetesc pentru asta. Frustrant e ca făcând toate astea nu îmi aduc cinste, de fapt. Nu fac decât să mă autoflagelez. E un cerc continuu între: Nu e de tine, nu ești în stare! - Ba da, pot, și o să demonstrez - (demonstrat) - (căutat altceva greu de demonstrat și de urmat acel ceva etc.). Până la epuizare. Până când nu mai știu cine sunt și de ce există nevoia asta de autoafirmare, de luptă cu sinele și nu de colaborare.

Apoi vine momentul de respiro. De relaxare. Filmul. Și realizez la rece lupta asta din anii adulthood-ului și cât de mult mă îndepărtez de esența mea de om bun care vrea să ajute și care ar face orice pentru cei dragi, pentru fericirea lor. Mă întristez. Și văd că sunt singură (pentru că vreau) într-o luptă inutilă, auto-declanșată, pe care, parcă, nu o vede nimeni. Sau nu o înțelege. Sau am eu impresia că nu e înțeleasă. De ce? Pentru că zona mea de confort e însăși singurătatea. 

Probabil orice aud din partea celorlalți trece prin mine. Mi-a spus o persoană deosebită anul trecut, în Brașov că tristețea mea e o iluzie. Poate chiar este. Dar e persistentă. Și o simt pregnant și acut, și ruginește și doare. Aș vrea să aud că da, nu sunt singură. Ceva mă împiedică. Nu se vorbește pe limba mea, sunt poate autistă sau cine știe. Poate așa sunt și voi fi mereu. Pentru că nu există scăpare din etichetele puse în nume propriu și asumate patologic și transformate, deci, în zone de confort.(altă convingere?)

Mai sunt momente de percepție alterată cu o normalitate sănătoasă. Prea rar, însă. Altfel sunt doar momente de overthinking. De over, de too much, de dat pe afară. De clocotit, de gânduri care se apelează recursiv într-un loop infinit.

Și ce facem când dăm pe afară? Mai scriem. Ne mai îngrijorăm acele 2-3 persoane care citesc aberațiile nocturne ale unui suflet ale cărui percepții sunt văzute strict prin două lentile divergente care micesc orice urmă de fericire, orice capăt de tunel: singurătatea și tristețea. Nici nu mai contează dacă sunt reale sau nu dacă ele se simt prea puternic ca fiind reale.

Mai rulăm un film. Ne mai amintim de prieteni, fie că sunt prezenți sau nu, ne mai amintim de cei dragi, fie că sunt în viață sau nu. Simțim, fie ca suntem în viață sau nu. Și din ne-viață lucrurile se simt la cote interesant de puternice, vă zic eu.

Dincolo de asta mai punem un STOP. Și ne revenim atât încât să părem (sau să fim!) funcționali. Încât să părem pentru unii extroverți. Încât să părem bufoni. Încât să părem cute. Încât să pară totul în regulă.

Și când te vor întreba dacă ești ok sau nu, să activezi protocolul fake it til you make it:

• Daaa, sunt bine, stai liniștit/ă. E doar… eul meu poetic. Sunt bine, așa mai scriu eu uneori.

Așa mai scriu eu uneori. Și atunci mă întreb, auzi, Raluca, dar tu cine ești de fapt? De fapt, nu, cum ești, de fapt?

(Încă încerc să aflu. În-cerc? Hai afară. Afară unde?)

Raluca BĂCEANU    

Sursa foto :https://www.wizardingworld.com/