Interview With A Vampire

Am realizat că am lăsat în paragină un loc drag inimii mele atunci când am auzit la Gaudeamusul din decembrie, cuvintele astea rostite (nu imaginate!):  nu ți-am început încă romanul, dar am citit câteva postări de pe blogul tău . Luată prin surprindere, am avut o replică involuntară, negândită, stupidă: Hmm, mai există  locul  ăla?… Pentru că da, e un loc, bag de seamă că este acel  acasă  pe care mă chinui să îl regăsesc de câțiva ani încoace, dar unde nu am reușit să revin. Claustrofobia socială (pentru cine a citit postările de prin 2014-2015), nu doar că m-a învins, nu m-a ucis, a făcut ceva mult mai viclean: m-a înlocuit, m-a dezintegrat mai întâi, făcându-mă, în mod natural, să mă văd nevoită să mă adun și să mă lipesc la  loc , dar fiind incapabilă să mai văd că ceea ce pun la loc, nu mai sunt eu, ci bucăți ce nu îmi aparțin mie, ci aparțin de lumea în care trebuia să învăț cum să mă descurc. Am lipit ambiție prostească, în loc de curiozitatea anter...

Cred că fac asta pentru că îmi aduce speranță și pentru că încetez să mă mai simt atât de singură. E simplu. Întrebarea e cum îmi face bine acest obicei și cum funcționează totul pentru mine. E lucru știut că percepem lucrurile din jurul nostru în funcție de propria experiență de viață. Eu percep universul lui J.K.Rowling ca pe ceva magic. Wow. Ce interesant, zici. Toată puștimea sau toți fanii vor spune asta. Unde e încărcătura emoțională? Ce e așa special la un serial sau o serie de cărți despre o școală de vrăjitorie? La un vrăjitor care pare că are mai mult noroc decât abilități etc.? Pentru mine e totul atât de special și de magic pentru că în a doua parte a copilăriei mele am fost singuratică. Nu am avut prieteni. Nu făceam mai știu eu ce chestii deosebite ca alți copii. Nu făceam meditații, nu aveam lecții de karate sau de pian. Stăteam în casă și nu ieșeam aproape deloc pe afară. Nici fericită nu eram. Îmi amintesc imaginea unui copil care stă cu nasul în cărți sau care se ui...

Respira ție întretăiată Posturi de radio ascultate simultan Pylint 0/10 de conduită morală acceptată Gânduri așternute grobian.   Infinite int-uri de leveluri emoționale Stringuri (și strigi) ce provoacă PEP-8-uri Cu descrieri prea mari și grele existențiale (?!) Vai, dar ce de corupte upda- da -te-uri!   Care strigă și zgârie mai tare? Atât să mă cuprind? E bine să nu fi? Să tai curentul? A! Să culcușesc pământul? Repet simțământul?   Superflu. Superflue cu accent. Pierd din terenul ambiguu Dăinui în loop dehiscent De ce-mi pare totul exiguu?   Și-i RAM-ul plin de momente amare CPU la sută la sută, Să fie nevoie de-un computer cuantic, Durerea imuabilă să poată conțină?! Și sursa din ființă să nu mai fie.   Nici noi să nu-nu mai fim. Să nu fim. Să fim nu. Nu. Nu. 0. False Reboot?   Sudo reboot anxiar.     7 octombrie 2020 Photo source: https://www.dreamstime.co...

Îmi târăsc cadavrul vieții În căutări sisifice În universuri sufocante Suspendate-n orbitoare Iraționale nevoi De cufundare imuabilă Într-un somn fără vis. Rătăcesc în ascuțite cuțite Ce se împlântă adânc În Rețeaua mea personală La centru și nord de Eter Ce mă-activează urlând... Totul este despre Bula Vidă Fără O2, fără lumină, Presiuni în schimb mă ard Mă transformă Într-un infinit de Delir. Poate recele mă arde Poate focul mă răcește Înmiită este apăsarea Și a sufletului chin... Chiar și în dezintegrare Mai există o speranță, Însă informația conștientă Este-a omului teribilă groază?! Hăul cel mai adânc să fie Nu viața făr' de fin Ci cuprinsul nesfârșit Și doar tu, sau eu Cu nimicul de simțit. sursa foto Raluca BĂCEANU 10 septembrie 2017

Nu am să zic multe fiindcă am lungit-o în retrospectivele anterioare. Oamenii sunt la fel de ipocriți. Alții sunt la fel de minunați. Am terminat cu nebunia facultății. M-am înhămat la un master unde învăț istorie, chimie, fizică, management și multe altele. Și mai am și un job serios la o multinațională. Casa în care stau - fără părinți - nu se întreține singură, știi? Am terminat partea a doua din Harul. Uite asta da, cea mai mare bucurie a anului. De fapt... mai este una care începe cu următoarea poveste: Am fost victima unui atac biologic cu pisici. Fie că a fost voluntar sau nu, am fost victima atacului ăsta. Nu râde. La veterinar s-a întâmplat să cunosc pe cineva. Și uite cum m-a lovit Cupidon. Sau pe el. Sau pe amândoi concomitent. Partea bună e că avem la comun mai multe animale :)). Partea rea e că aud prea des apropouri legate de căsătorie și de copii. Iar eu sunt la vârsta aceea care nu se află în concordanță cu vârsta psihologică. Adică am vreo 17 ani, a...

Mi-a fost redat sensul. Ieri. Și sunt mai bine ca oricând. E genul acela de fericire pe care nu am mai trăit-o din... 2009? Când mi-am ținut prima oară în mână primul meu roman? Sau ca atunci când l-am văzut în Diverta? Sau ca atunci când am primit vestea că Harul va fi publicat? Ca toate momentele astea într-unul singur. Așa s-a simțit și încă se simte. Și coincidența este că dacă totul va decurge cum deja se preconizează, magia va deveni reală cu ajutorul a cuiva care împărtășește numele cu unul dintre personajele mele preferate din Trilogia Harul.  Și, da, băi, merci pentru tot. Mulțumesc Silvanei în primul rând. Nici nu știu ce să mai zic. Sunt încă în starea aceea de euforie când auzi până și prizele cântând. Ciupește-mă! Bine, nu mă ciupi, văd că e pe bune și totuși... Și totuși... Oricum va fi, un vis mai vechi de-al meu pe care nu l-am rostit niciodată cu voce tare, ci doar cu, poate, cel mai puternic difuzor al gândurilor mele către un Univers care ...

( din categoria personalo-penibile ) O zi normală din viaţa mea... numai normală nu se poate spune că şi este. Înainte să afirmi că te consideri ghinionist te invit să parcurgi cu mine una dintre cele mai "normale" zile pe care le pot avea. Imaginează-ţi că eşti un soi de musculiţă care a fost alături de subsemnata pe parcursul întregii zile de azi, zic musculiţă fiindcă aşa m-ai putea observa. De undeva de sus, ferit de "aura mea negativă". 7:30: Trezirea. Una anevoiasă. O rugasem pe mama să mă înghiontească la vreo 7, când urma să plece la serviciul ei. Doar că nu a auzit ceasul. Şi nici eu, deci, nu am avut cum să o aud pe ea "la vreo 7", spunându-mi suav la ureche "Trezirea mocofancă mică! Hai, sus, sus, altfel întârzii!!!" Unde anume? La o clinică, evident (este evident pentru mine, de acum va deveni şi pentru tine la fel de evident, ok? Bun!). 8:00: Ar fi trebuit să plec, dar neah, parcă am uitat ceva. 8:06: Plec ...

Astrale-ţi sunt culorile Şi cugetările, Nocturne-ţi sunt pasiunile Şi revelaţiile În hedonistele-ţi impulsuri Aducătoare de furtuni Se nasc, pe-alocuri Tenebre din cununi. Calea ţi-e teleologică, Căci înecatu-ţi-s-a pragmatismul. Voinţa îţi e chiar mirifică Nu ţi s-a-nchis nicicum văzduhul... Aprinzi mereu câte un ceas În fuziuni de simţăminte generate. Îţi bate clipa diferit în lumile născute De-aici şi pân'acolo... nu-i decât un pas. *** Şi cei-i un pas mă întreb deseori, Când totul se petrece chiar aici În interiorul meu (...) (...) aşa se întâmplă De cele mai multe ori... ... şi totul se rezumă la ... Autopercepţii. 15 ianuarie 2015 Raluca Băceanu

Şi iată-mă în 2015. După un an aşa de plin cum a fost cel din urmă, cu teroare mă gândesc oare ce mă mai aşteaptă acum. Bine. Exagerez. A fost un an extraordinar. Voi înşira câteva evenimente marcante. Şi poate şi câteva aluzii care vor face ca postarea să îşi merite eticheta de "personalo-penibile", aşa cum îmi etichetam şi îmi scriam în adolescenţă postările. Adevărul e că nu s-au schimbat prea multe de atunci. Tot personale, tot penibile, tot redundante. Rog posteritatea să nu mă urască prea tare. Asta dacă va considera că merit fie măcar şi sentimente negative. Dar întorcându-mă la subiect... În ianuarie 2014 încă mă pregăteam asiduu pentru plecarea la Sorbonne. Asiduu însemnând că voiam să termin mai repede cu o sesiune ce deja mă chinuia din decembrie 2013. Ajunsă în sfârşit în Paris am trăit sentimente contradictorii. De la extaz la agonie şi invers. De la mirare, frumos, la dezamăgiri, depresii şi din nou pe culmile succesului. Căci aşa e viaţa. Mai al...

Am început a citi cartea Anei plecând însă cu o serie de prejudecăți privind literatura post- modernă, contemporană. Nu gust prea bine cărțile apărute la Herg Benet, cu toate acestea mă bucur că am reușit să trec peste aceste generalizări pripite. Nu aș fi putut dacă nu aș fi parcurs frumoasa ei carte.  Sunt încântată că am lăsat deoparte niște idei vechi, proaste și învechite încercând un exercițiu la care sunt supusă dată fiind formația mea de istoric, ce-i drept, încă în formare. Am vrut să las primul nivel care transpare parcurgând romanul care se construiește din fragmente de jurnal, idei, dialoguri, toate amestecate cu fum, iarba, pe scurt, cu o atmosferă de decadență tinerească, pe ici colo naivă.  Deși mesajul autoarei se vrea a fi clar, pe copertă, în dialoguri, mă tem că va rămâne nedescoperit de cititorii care se vor opri asupra unor alte idei ce par că transpar din carte: e ok să exagerezi, să iubești și să te consumi fără măsură, că tinerețea e...