Vânătoarea de amintiri

Am realizat că am lăsat în paragină un loc drag inimii mele atunci când am auzit la Gaudeamusul din decembrie, cuvintele astea rostite (nu imaginate!): nu ți-am început încă romanul, dar am citit câteva postări de pe blogul tău. Luată prin surprindere, am avut o replică involuntară, negândită, stupidă: Hmm, mai există locul ăla?…

Pentru că da, e un loc, bag de seamă că este acel acasă pe care mă chinui să îl regăsesc de câțiva ani încoace, dar unde nu am reușit să revin. Claustrofobia socială (pentru cine a citit postările de prin 2014-2015), nu doar că m-a învins, nu m-a ucis, a făcut ceva mult mai viclean: m-a înlocuit, m-a dezintegrat mai întâi, făcându-mă, în mod natural, să mă văd nevoită să mă adun și să mă lipesc la loc, dar fiind incapabilă să mai văd că ceea ce pun la loc, nu mai sunt eu, ci bucăți ce nu îmi aparțin mie, ci aparțin de lumea în care trebuia să învăț cum să mă descurc. Am lipit ambiție prostească, în loc de curiozitatea anterioară, am folosit instant gratification, iar nu răbdare de a descoperi, am mai presărat materialism și dorință oarbă de a mă auto-depăși, și nu blândețe și înțelegere. Am eșuat când toți ceilalți invidiau sau aplaudau ceea ce ei vedeau drept succes, și care nu era decât baterea unor cuie adânc în sicriul fostului meu eu, care pare că reînvie, mort-viu, din singurătatea în care, în mod paradoxal, renasc stângaci. 

Și descopăr că există și viață de după moarte, că, deși pierduți în rutină banală și îndobitocitoare, în plăceri de câteva secunde, în scroll absent, în explozii de dopamină, mai putem, din fericire, să ne redefinim. La valorile care cu adevărat contează. 

Și da, singurătatea naște monștri, dar mai poate face și altceva, îți poate oferi locul tău departe de casă, care ți-a fost, în tot acest timp, adevăratul loc de siguranță, safe place. 

Nu știu dacă iubirea ne va salva. Aș îndrăzni să  spun că ruperea dintr-un loc al certitudinilor false ne poate scoate din amorțire, din dormitare, din simpla supraviețuire ca specie, și la ridicarea spre adevăratul nostru potențial uman, cel de creator.

Vorbeam (cu tine) în 2015 că nu aș suporta să mă mut prea des. Poate o dată la 10 ani, cine știe, dar tu voiai la 5 ani și ți se părea… potrivit. 

În ultimii doi ani m-am mutat de trei sau patru ori, pentru moment admirând Tâmpa și soarele puternic din parcul Valea Cetății, gândindu-mă că și acum aproape 8 ani, tot aici urmau să mă aducă pașii. 

E obositor să nu îți găsești locul, să ți se demonstreze constant că lumea în care trăiești - prin felul în care, pur și simplu este - parcă se creionează menită să strivească, iar și iar, puținul licăr de frumusețe și de curios din noi. Poate locul meu chiar este în spatele unei tastaturi, dar nu pentru a scrie cod, ci pentru a transcrie suflet, pentru oricine are nevoie de asta.

Fii tu imboldul meu, scriam pe atunci. La modul general. Acum, când ar trebui să fie la modul general, de fapt este destul de specific. Dar cum te poți adresa unei amintiri? Simplu, în scris. Deși se prea poate ca omul-sursă, omul generator, să se fi transformat, să se fi multiplicat sau să se fi stins (sau să fie și el, la 2 metri sub un pământ al rutinei plictisitoare și ucigătoaare de adult), amintirea este veșnică și sacră, în ciuda vicisitudinilor.

Mai scriu o dată: fii tu imboldul meu. De oriunde ai fi. Din altă realitate, de la 500 de metri, de la 300 de km, de la o galaxie depărtare, din 2014 sau 2015, de oricând, din vis. Tu sau eu. Până la urmă erai o oglindă.

Sper să mă mai întorc pe aici. Pentru că oriunde și oricând aș fi, aici este acasă. În suferință, în singurătate, mereu în trecut. Probabil prefer nostalgia, regretul, roua sărată de pe obraji, decât sufocarea zilei de mâine, mereu sufocarea și neputința.

Am să (îmi) revin, oare? 

Raluca Băceanu