Cioburi şi muzee individuale

Let's fall apart together now

 Îmi amintesc că pentru mai bine de cinci ani blogul ăsta se adresa din când în când câte unei entităţi existente sau nu. Zic existente sau nu pentru că uneori credeam că trăia doar în mintea mea un soi de concept de ideal pe care însă nu mi-l definisem într-un mod concret, că deh, ideal! 

Scriam din când în când un "fii tu imboldul meu" fără să ştiu că cineva se străduia să îmi fie imbold, fără să ştiu că nutreşte sentimente autentice faţă de o instanţă pe care a regăsit-o în mediul virtual. De ce regăsire? Fiindcă de găsit mă găsise printre nişte exponate prăfuite. Un vas din cultura Gumelniţa mai că stătea între noi. Sau mai degrabă o scară proiectată de Stork. Eu eram la un capăt cumva, el cu grupul. Încercam să mă păstrez demnă, rece şi uşor plictisită. Amestecul acela enervant al intelectualei, fie că sunt sau nu una. Să zicem al gânditoarei taciturne. Aşa da.

Era o zi de vineri mohorâtă. Nu pentru că vremea de pe la început de octombrie e mereu mohorâtă, ci pentru că muzeul prin însăşi natura lui e mai mohorât şi trist. Iar chipul lui, chipul muzeului. Mă enerva cât de demn, rece şi plictisit era. El, nu eu. Parcă mă priveam în oglindă. Mi-am dat seama atunci cât de agasant e să priveşti un om aşa ca el. Sau, aşa ca mine.

Nu am discutat atunci. Abia mai târziu. Mult mai târziu ne-am descoperit.

***

Pun steluţele acelea fiindcă intervalul octombrie-ianuarie este cumva... redundant. Penibil şi trist. A fost aşa o perioadă cretină încât nu am ce spune. Nu ne-am prea vorbit. Venise între timp şi el la acelasi muzeu voluntar. Deci deveniserăm colegi. Vorbeam de tot felul de "prostii", de la teatru la arheologie şi de câte sacrificii e nevoie ca să răzbaţi. Cât eram la muzeu totul era cât de cât bine. Ce se petrecea în afara lui mă consuma. Neliniştile. Angoasele. Provocate de multe alte probleme, stalkeri, ameninţări, obsedaţi, mers pe stradă cu regret că nu am permis de armă. Ce a urmat după decembrie- început de ianuarie a fost mai bine.

Bine, nici ce a urmat imediat nu a fost perfect. Nimic nu e perfect. Nici măcar autenticitatea. În ea se regăsesc tot felul de lucruri care îi fură din perfecţiune. Dar aşa grosieră cum e, precum un vas de ceramică de secol XI, autenticitatea asta a lui m-a salvat. Era arta care lipsea obiectului. Sau definiţia ei dată de un istoric priceput care o recunoaşte atunci când o vede, chiar şi atunci când alţii nu reuşesc să vadă dincolo de epavă, dincolo de praf. E ceva să vadă cineva nişte cioburi şi să dorească să le asambleze rând pe rând ştiind că valorează mai mult decât ceva ce în aparenţă e frumos dar dincolo nu se găseşte decât o singură proprietate: aspectul. O vază, oricât de frumoasă e, aşa nouă şi frumos lustruită nu îl interesa... Nu mă căuta nici pe mine. Dar m-a găsit totuşi când avea nevoie să mă găsească. Aşa, nelipită cum eram, avea nevoie de cioburile care mă compuneau ştiind rezultatul mai bine decât îl ştiam eu.  

Eu nu mai aveam niciun aspect. El mi l-a redat într-un fel sau altul. A redat poate mai mult decât se putea atunci când îşi începuse munca. A găsit cioburi din mai multe vase care îmi aparţineau: mi-a asamblat atât fericirea cât şi liniştea, aşa, în măsura în care a putut, chiar şi cu preţul nefericirii lui, a neliniştii lui. 

Acum eu trebuie să te asamblez, am impresia. Ai fost un imbold puternic dar ai nevoie de reparaţii. Încercând să pătrunzi într-un întreg muzeu care mai că pica, te-ai stricat. Ai rămas cu autenticitatea asta de care scriam mai sus. Ceea ce e bine. Ai folosit din ea ca să lipeşti grămada care m-a recompus, în cele din urmă. Mă gândeam ce ar fi să îţi dăruiesc din acele cioburi care nu s-au mai lipit pe mine, aşa vei fi având mereu ceva din mine. Dar cioburile care au mai rămas sunt atât de mici încât nu vor avea o contribuţie reală.

Să îmi sparg un vas ca să te recompun? Să ne crăpăm unul pe altul şi să lipim un nou exponat, mai mare, mai puternic? Nu am nici cea mai vagă idee. Eu nu sunt restaurator de oameni ca şi tine. Nu mă pricep. Am brutalitatea unui măcelar (mi s-o trage de la istorie) iar tu ai gingăşia unei pensule (ţi se trage de la artă). Ce să facem?

Poate nici nu trebuie să te reasamblezi. Poate ce văd eu este epava pe care mi-o arăţi ca să nu mă simt prost faţă de prea multele lipituri pe care le am. Eu nu mai sunt întreagă. Chiar şi aşa, oricât te-ai fi chinuit tu. Însă cred că dincolo de mormanul pe care îl văd eu în tine, dincolo de el zace o comoară peste care sunt aruncate acele nimicuri. Asta e sursa autenticităţii tale. Acel ceva pe care nu îl arăţi decât în tristeţe.

Ori eu nu vreau să îţi hrănesc starea asta, fie chiar şi cu preţul a ceea ce m-a salvat pe mine. 

Uită toate astea. Voi găsi eu o cale de a-ţi limita tristeţea. Căci îmi e imposibil să o şterg. Şi, sincer, nici nu aş face-o. Tinzi, la fel de mult ca şi mine, să devii mizantrop. Ai nevoie de mici căderi. Nu prea dese, nu prea mari, rar, dar să fie... 

Ceea ce e incredibil e cum de noi doi ne-am găsit. Ai fost în mai multe rânduri prezent în locurile în care şi eu eram prezentă. În 2012 o dată, timp de vreo cinci zile, în 2014 în două rânduri. În Franţa nu ne-am întâlnit, deşi poate am mers cu acelaşi metrou la un moment dat. Contextul nu avea o putere reală în mai. A avut mai multă în octombrie. Şi poate nu crezi în coincidenţele astea, mă îndoiesc până şi eu de puterea reală a momentelor astea. Cred totuşi că trebuia să ne întâlnim. Nu sunt convinsă de cum va evolua istoria noastră, în ce contexte vom mai ajunge, cum ne vom  mai raporta la ele, dacă vei mai găsi necesar să îţi petreci viaţa cu varianta ta feminină. 

Suntem curios de asemănători. Până şi părul tău creţ şaten, forma nasului. Bine, nu semănăm foarte mult fizic. Dar tumutul interior care ne modelează fizicul este acela care ne atrage unul de altul. Te întreb deseori "de ce?". Nici tu nu o poţi spune clar. Am devenit frumoasă pe măsură ce ne-am cunoscut, nu din prima, am devenit interesantă vorbind despre tot soiul de concepte. Pot fi şi copilăroasă cu tine, la limită cu idioţenia şi tot îmi cauţi compania. Şi viceversa.

Am să mai scriu despre tine. Nu aici, ai nevoie de mai mult. Meriţi cel puţin o nuvelă. Voi scrie la ea. În vară. Musai. În felul ăsta voi scrie şi despre mine. Încep să mă îndoiesc care e limita dintre noi. Nu mai ştiu unde încep eu şi unde începi tu.

Cert e că exişti. De asta nu mă mai îndoiesc. 

Raluca Băceanu

Sursa foto: arhiva personală