Mai trec şi pe aici....

Sunt într-un carusel de emoţii. În neîncetata căutare a unui sine, a unui supraeu, a unui eu ideal. Mă încurc printre concepte ca printre buruieni. E un drum aşa de lung pe care îl conştientizez de vreo şapte ani şi care va dura probabil până la moartea gândirii mele, nu neapărat până în cazul unei morţi fizice.

Înot prin filosofia germană. Mă amuz de vieţile scriitorilor francezi uneori, alteori mă trezesc în aşa o mocirlă încât vreau să plec iar din ţara asta. Bineînţeles că îmi revin. Nebunia circulară e numită aşa dintr-un motiv. Fiindcă e cu adevărat ceva circular aici. Numai că nu e şi patologic. E doar o predispoziţie de-a mea câştigată din mediul în care am trăit, copilărit, crescut, maturizat, până la educaţie, fond genetic, cărţi citite. E o întreagă relaţie de cauzalitate (sau de corelaţie în cazul în care nu stăpânesc încă perfect toate aceste mecanisme pe care le împrumut din istorie pentru a mă înţelege pe mine ca individ, ca om, ca persoană).

Sunt suma a tot ceea ce a intrat în contact cu mine. De la idei, fenomene, personalităţi... TOTUL. Şi fascinaţia creşte cu cât realizez că sunt un subiect de analiză atât de interesant. Este chiar atât de narcisist să te găseşti interesant într-o lume care prin tot ceea ce ea o reprezintă, te determină într-o măsură mai mare sau mai mică? Într-un fel da. Sunt un produs al acceptării unor fenomene precum şi al rejectării altora. 

Cât am fost plecată în Franţa am atins un grad de individualism pe care îl conştientizez abia în ţară. Vreau să spun că fiind acolo muream de dor. De familie, de tot ce ţinea de zona mea de confort. Oricât îmi spuneam că sunt sentimente care mă trag în jos, care nu mă lasă să studiez. Deşi, vezi şi tu, aşa e uman, normal. E ataşament. Acum că m-am reîntors - pentru cel puţin un an - îmi dau seama cât m-a "călit" experienţa asta. Nu mai caut aşa de mult compania unor oameni, nu mai depind atît de mult emoţional de... nimeni. Nu mai pot spune că iubesc. Că sunt îndrăgostită. Nu. Sunt neutră când vine vorba de acel tip de simţiri. 

În schimb mă preocupă studiul. De orice fel. De la filme, de la analiza lor, până la scris, la ce trăsături de caracter relevă un autograf.... până la vânătoarea de vrăjitoare de la finalul Evului Mediu. Sunt într-o continuă cercetare care necesită tot ce e mai bun din mine. Intenţionez să caut şi mai adânc fenomene ce până în acest moment au fost prost studiate şi aduse publicului, deci, eronat. Concepte, idei, teorii, tot ce înseamnă istorie, psihologie, caracterologie etc.

Găsesc minunat totul. Mă preocupă incredibil de mult! Problemele de sănătate, fie ele mici sau mari, nu fac decât să mă mobilizeze şi mai tare. Am pierdut doi oameni la care am ţinut foarte mult acest an. Mentori, oameni de cultură, oameni care au văzut ce e mai bun în mine. Simt că viaţa se scurge prea repede, într-un ritm care te înghite când nici nu te aştepţi. De aceea e important să te miri, să te întrebi, să scrii, să faci ceva. E de ajuns lumea asta, balcanismul ăsta mizerabil unde politica e doar un joc absurd al prostimii... E de ajuns. Să găsim schimbarea în alte lucruri. Şi să nu ne împiedicăm în graniţe.

Şi cam astea au fost sfaturile mele. În ceea ce mă priveşte, vreau putere de muncă. Şi, dacă se poate, un imbold să aduc şi celorlalţi ce mai scriu, ce mai trudesc... Altfel totul va rămâne pe caiete, în jurnale pe care nu le voi mai transcrie. Ce am trăit în prima jumătate a lui 2014 e poezie plus cîteva pagini de memorii pe un caiet portocaliu. Sunt acolo. Dar nu sunt pregătită să dau lumii chiar tot ce trăiesc.

Poate doar dacă vrei. Fii tu imboldul meu.

Raluca Băceanu

sursa foto: arhiva personală.