Trippin'



2016 a fost ca un vis sau ca o stare ciudată de semi-conştienţă în care am pendulat între nefericire şi plăcere fizică absolută.

Fericire, cri-cri. Nu cred că a fost vorba de aşa ceva. Hedonism pur în momentele bune. Cam atât.

Acum mă văd faţă în faţă cu singurătatea - once again - şi parcă e mai bine. O piatră de pe inimă mi s-a dus, o bucată din inimă a mai împietrit. Ciclicitate.


Melodia asta, Crave You îmi aduce aminte de starea aceea de semi-existenţă:
https://www.youtube.com/watch?v=ZeaIvjoH1FY

Doare şi în acelaşi timp este o confirmare că s-a dus şi că totul va fi cumva mai bine.

Nu mai am chef şi răbdare. Nu mai vreau şi nu mai accept. Nu mai există cale de întoarcere. Nimic.

2017 e şi el ca o gură de aer proaspăt. Oare o să scap de atacurile de panică, de anxietate? Oare o să trec peste moartea ei? Oare o să fiu vreodată bine, cum am fost cândva? Sau niciodată nu am fost de fapt.

Mă agăţ de trecut şi în acelaşi timp mă îndepărtez de el. Sunt şi nu sunt. Dar ceva e mai bine ca acum câteva luni când nu mai existam nici social şi nici virtual.

O să fiu bine. Postarea asta o arată. Mi-am făcut chef. Deci nu sunt chiar atât de la pământ. Nici amorţită de vreo emoţie complet...

E ciudat şi complicat. Viaţa e un drog prea puternic. De aceea nu am nevoie de nimic în plus, mai ales de oameni care se pierd în c******* verzi şi albe sau lichide. Gata.

Nu ai decât să mori de acolo unde eşti. Te mai zbaţi să fii dar în curând ştiu că vei dispărea de tot. Cum se întâmplă de obicei.

Şi totuşi... mişel mod de operare. Istoriografia mea personală va şti exact de ce şi cum. Nu meriţi explicaţii. Nu meriţi luciditate. Ai să te stingi în sclipiri de pupile dilatate la volanul unei maşini care nu este a ta. Adio.

Raluca Băceanu
26 ianuarie 2017

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Cum să ai grijă de un pui de porumbel

Imagine
L-am găsit pe balcon împreună cu frățiorul lui. Erau așezați pe un ghiveci abandonat. Mi-am dat seama că mama nu îi mai vizitează după ce timp de 12 ore niciun porumbel nu s-a oprit pe pervazul de la balcon. Am așteptat atât pentru că mi-a fost teamă că dacă mă duc să îi văd vor lua mirosul meu și mama va refuza să îi mai hrănească. A trebuit așadar să încerc să am grijă de ei când cele 12 ore au trecut. Din păcate, fratele lui Cookie a murit înainte să apuc să am grijă și de el. Asta poate că m-a motivat să îmi dedic tot timpul acestui pui de nici o săptămână. Am început să mă interesez pe internet despre cum pot avea grijă de un pui de pasăre. Nici nu știam că așa arată un pui de porumbel până să găsesc un site care arată fotografii cu evoluția pe timp de 32 de zile a unui pui, de la ou la adult. Aici:  http://www.pigeonrescue.co.uk/caringforababypigeon.htm Cum mama nu îl mai vizita am conceput un amestec special pentru pui. Am găsit tot felul de variante, d...
Citiți mai multe

Agonie şi extaz - păreri şi citate preferate

Imagine
Multă vreme de acum încolo Agonie şi extaz de Irving Stone va fi cartea mea de suflet. Nu cred că pot reuşi să o povestesc, întrucât sunt încă profund mişcată de sensibilitatea romanului, de Michelangelo, de viaţa sa, şi chiar mi-ar fi imposibil să scot ceva coerent, cum deja îmi este... Şi cum să nu fi? Când porneşti cu lectura de când el este încă un copil ambiţios de 13 ani, şi termini când la aproape 90 de ani moare? Cum?... Cum să nu îţi vină să verşi lacrimi după ce nu doar ai citit o carte ci ai luat parte la viaţa unui om, unui artist atât de extraordinar? Îmi amintesc că eram în troleibuz când citeam ultimele pagini ale volumului 2. Am zâmbit trist când am citit ultima pagină unde erau înşirate capodoperele sale, iar la sfârşitul ultimei fraze, când sufletul i se ridică spre cupolă şi devine parte din Dumnezeu nu am putut să mă abţin, pur şi simplu am privit pe geam, iar când am realizat cu stupoare unde mă aflu, am închis ochii ca cei din faţa mea să nu îşi dea seama ...
Citiți mai multe

De ce fac maratoane Harry Potter când sunt tristă sau singură?

Imagine
Cred că fac asta pentru că îmi aduce speranță și pentru că încetez să mă mai simt atât de singură. E simplu. Întrebarea e cum îmi face bine acest obicei și cum funcționează totul pentru mine. E lucru știut că percepem lucrurile din jurul nostru în funcție de propria experiență de viață. Eu percep universul lui J.K.Rowling ca pe ceva magic. Wow. Ce interesant, zici. Toată puștimea sau toți fanii vor spune asta. Unde e încărcătura emoțională? Ce e așa special la un serial sau o serie de cărți despre o școală de vrăjitorie? La un vrăjitor care pare că are mai mult noroc decât abilități etc.? Pentru mine e totul atât de special și de magic pentru că în a doua parte a copilăriei mele am fost singuratică. Nu am avut prieteni. Nu făceam mai știu eu ce chestii deosebite ca alți copii. Nu făceam meditații, nu aveam lecții de karate sau de pian. Stăteam în casă și nu ieșeam aproape deloc pe afară. Nici fericită nu eram. Îmi amintesc imaginea unui copil care stă cu nasul în cărți sau care se ui...
Citiți mai multe