I'm my own path

Well, yes. Şi nu, nu va fi o postare jenantă în engleză. Dar îmi sună mai melodramatic titlul scris astfel.

Să vedem de unde şi până unde...

Observ că îmi ia din ce în ce mai puţin timp să analizez un om. Evident, or exista şi excepţii de la regulă, dar în momentul de faţă nu pot spune că simt ceva în neregulă în cercul meu de apropiaţi. Care, trebuie să subliniez este mai restrâns decât se crede.

Am realizat însă că este deosebit de greşit a considera o persoană (sau, cel puţin, alta decât tine însuţi) un drum pe care îl ai de străbătut. Entuziasmul este cauza părerii greşite. Slavă Ciocolatei că piere rapid. Drumul s-a deshis poate, prin întâlnirea cu o anume persoană. Asta nu înseamnă că îţi e drum. Doamne, drumul e acela pe care calci, dacă e să fim cinici şi... pragmatici. În sensul concret. Nu metaforic. Eu nu calc pe nimeni, nu mă alătur nimănui. Nu mai vreau pe nimeni în viaţa mea amoroasă. Că privată presupune şi prieteni, nu aş vrea să se facă această confuzie.

Mi-a ajuns. Nu vreau să mai descopăr pe nimeni, să îmi cultiv paranoia, să mă transform în mai ştiu eu ce fiinţp penibilă-parazitară. Ori să mă transforme în acest fel vreun scorpion nebun, putred de răutate şi josnicie. Că tot veni vorba de insectele astea, ori ce or reprezenta ele: mi-a ajuns întâlnirea cu două astfel de exemplare de-a lungul vieţii. Unul mai perfid ca altul. Şi să mai zici să nu generalizezi pripit. Da, sigur.

Insecte, animale, categorii, stereotipuri, zodii sau aşa-zise "drumuri". Nu, mulţumesc. Cred că pentru o perioadă mă lipsesc de orice pare la început a avea "potenţial". M-am săturat să văd binele din oameni şi să ignor viermuiala ce le colcăie în suflet şi minte. Normal, în fiecare pare să fie ceva bun. Acel ceva ce doar pare astfel este acolo cu un scop. Mereu e vorba de un scop. Şi când scopul are legătură mare cu mine, sau se confundă cu fiinţa mea, nu ai decât să te întorci pe unde ai venit. Ia-l pe Kant la o citire (sau mai multe dacă nu îţi poate mintea) şi te vei lumina (sau nu).

Sunt mai paşnică în bula mea de confort. Şi da, singurătatea a devenit confortabilă, o zonă simpatică şi călduroasă. Şi nu voi folosi clişeul acela "mai bine aşa decât...". Nu că e mai bine sau mai rău. E vorba despre auto-suficienţă. Crezi că bat câmpii? Sunt sigură. E mai bine să crezi că mă simt mizerabil şi îmi plâng de milă. Află că nu am de ce. Chiar sunt mulţumită cu tot ceea ce am, la fel cum sunt fericită ştiind că sunt pe calea cea bună în cercetarea istorică. Mă satisface lucrul de detectiv medieval, mă împlineşte când mă mai întreabă câte o persoană despre cărţile şi proiectele mele, urându-mi cu sinceritate "Baftă!", sau când mai adaugă un "Abia aştept să te citesc."... M-aş limita deci punându-mi fericirea într-o persoană, şi doar atât. 

Am fost atât de aproape în ultimele săptămâni de prăpastie, încât îmi e imposibil să nu văd totul într-o altă lumină. Nu e vorba de un soi de adrenalină care se tot secretă cu efect întârziat. Este recunoştinţă că mai am timp să scriu. Aş fi fost la un pas să renunţ la facultate dacă se adeverea diagnosticul sumbru pus precoce. Mi-am văzut toată viaţa prin faţa ochilor în cuva aceea albă bocănitoare şi mi-am zis că se poate termina cu mine într-o încăpere asemănătoare, dar mai rece. Am luptat cu temerile, deşi, recunosc, am fost la un pas de a accepta sfârşitul de dinainte de a fi ceva sigur sau nu.

Acum că totul s-a rezolvat (parţial, alte intervenţii mă aşteaptă), pot să gândesc serios cum să îmi împart timpul încât să pot să devin un cercetător cu idei inovatoare, cât şi o scriitoare de succes. Vreau să răstorn paradigme, să definesc noi concepte, să creez noi poveşti, universuri, oameni. Şi, pentru moment, acesta corespunde unui drum al solitudinii, al studiului, al voinţei. Evit, în egală măsură, să transform şi eu, la rândul meu, un om într-o sursă de relaxare. Nu ar fi corect. Pot să folosesc muzica şi sportul pentru relaxare, pentru degajare de mai ştiu eu ce hormoni ai fericirii.

De aceea spun că era greşit să afirm că cineva anume îmi era drumul. Nu. Nimeni, niciodată, nu mi se va rezuma în faţa ochilor drept un context, drept un pretext, sau precum o cauză, ori efect al cine ştie cărui cadru. 

Cât despre seria nouă de epitete plăcute pe care mi s-a întâmplat să le primesc, ei, nu am ce zice. Nu intră pe o ureche ca să iasă pe cealaltă, dar nici nu trezesc erupţii de fiori. Cineva mi-a reproşat cândva că nu ştiu să primesc compliente. Clar! Mă simt stânjenită. Unu la mână: nu mă rezum la chestiunile care se întrevăd în mine, doi la mână, ce ai vrea să îţi spun? Că de întors complimentul nu pot, nu vreau, nu are rost. De complimentele ar avea acelaşi efect precum ginko-biloba, poate ar fi ceva, aşa sunt doar vorbe în vânt. Iar eu îmi ţin mâinile şi judecăţile în buzunar pe un timp în care bate vântul.

Mă întorc la introspecţiile mele mute ce nu îşi au rostul aici.

Raluca Băceanu