Dragostea durează 212 mesaje

Din categoria personalo-penibile.

"Ştii cât doare?" Asta mi-o tot repeta I. Nu îi dau numele. Dar e o fată. Şi suferea. Şi credeam că o înţeleg. Doar că abia acum o pot înţelege în adevăratul sens al cuvântului.

Şi doare. Doamne, cât poate să doară. Nu aş fi crezut că ar putea să doară atât de tare. Pentru, relativ, atât de puţin. Nu ştiu ce forţă incredibil de diavolească mă ţine în viaţă. Ar trebui să mă evapor de la cât doare. Atât de tare încât nu pare real.

Şi e al dracului de real. "Suferinţa e singurul lucru care îmi mai aminteşte de el". Sau " suferinţă, hrana mea zinică".

Mă gândesc. Să fiu o jigodie de acum încolo cu toţi, pentru că merită, şi pentru că ăsta e de fapt singurul lucru pe care îl merită din plin, să fac ce mi s-a spus să fac de vreo 17 ani, să îi distrug, ori să cred în continuare în iubire... Nu ştiu ce să fac.

Ce e cert e că doare. Şi nu se mai termină. E de ordin prea mare ca să conştientizezi. De parcă durerea îşi ia tot ce are nevoie de mine, iar eu, ca un astru, ca ceva divin, mă scurg pentru durere. Să fie scopul meu, final? Durerea?

Nu va trece. Niciodată nu trece. Doar adoarme. Şi acum s-a trezit şi îmi spune că îi e foame. Şi ce flămândă e... Aş vrea să o ucid şi să rămână puţinul ce a fost frumos... şi imaginar de real. Ori real de imaginar.

Dă-mi o palmă. Poate aşa mă trezesc. Sau iubeşte-mă. Şi te voi urî cu toată iubirea mea.

Nu concep ca cineva să sufere atât de mult. Serios că nu. Sunt egoistă până şi în suferinţă. Dar suferă şi alţii.

Ştii ce mă întreb... ar fi fost totul perfect. De ce nu a fost totuşi? Şi o simţeam, dar mă minţeam în continuare. Conflictul acela... între minte şi inimă.

Măcar ştiu că acum nu va mai fi o inimă, şi deci, niciun conflict. Dar tot e ceva acolo. Pentru că doare. Şi e undeva în piept, în suflet, de parcă aş fi pierdut ceva, deşi, practic, nu am pierdut nimic.

Poate doar sentimente. Date pe degeaba cuiva care le merita dar care nu le voia de fapt cu adevărat. Fiindcă îi era teamă. De ce... idiotul.

Oricum, alternez între a privi în gol, între a rămâne fără lacrimi, între a vorbi cu cel mai drăguţ băiat pe care mi-a fost dat să întâlnesc - şi care, culmea, a apărut exact ieri, când eram praf şi pulbere - şi a încerca să scriu o postare, cu gândul că mă descarc.

Dar nu mă simt în stare nici de asta. De nimic. Fiindcă doare şi nu am pic de morfină. El era morfina. Iar aşteptarea rugina.

Dacă stau să mă gândesc, fiecare clipă departe de el era un chin. Iar speranţele gloanţe. Care muşcau adânc din inimă, din suflet. Însă când îl revedeam, totul era bine. Şi parcă uitam de durere.

Durerea a fost acolo din prima clipă. 29 aprilie 2011. Nu uit niciodată datele. Undeva în jurul orei 4 jumate, 5 fără un sfert după-amiaza. Şi cumva, la prima privire, mi-a săgetat un fel de venin în inimă, care a început de atunci să îşi facă efectul. Tot ce am scris din ziua aia, a avut legătură cu el. Şi va avea toată viaţa mea.

Între a nu suferi şi a suferi ca acum, aleg durerea. E un fel de sado-masochism spiritual.

Suferinţa nu ne face artişti. Dar ne dă o scuză. Ce-i drept, patetică, dar...

Tot aştept ceva. Din nou. Şi simt ca şi cum aş fi în pragul unui colaps. Şi nu mai pic. Vreau oare să pic? Nu m-ar ridica nimeni. De ce ar face-o... trebuie să mă învăţ minte. Dar merit? Nu am făcut nimic ca să merit atâta durere.

Nu mai am sens. Rost. Scop. De ce să mai lupt când deja a luat sfârşit războiul ... Aşa, degeaba?

Presupun că mă voi zbate în continuare. Până când ciorile îmi vor devora leşul. Să înceapă cu ochii, ca să nu mai văd suferinţa. Apoi sufletul, ca să nu mai simt. Apoi totul. Până la conştiinţă, ca să uit de mine, să uit că am existat.

" Cât timp vei exista, voi exista". Am încetat din a mai fi. A rămas epava. Dacă eu sunt o epavă, atunci şi tu ar trebui să fi.

Nu, tu erai deja...

Şi cât doare. Nu există termen de comparaţie. Cum nu există leac. Iubirea nu are leac, cum nu avea nici motiv.

Voi muri încet-încet. Voi rămâne o pitică albă. Azi a fost ultimul meu răsărit. Ca să apun fără sfârşit.

Raluca Băceanu