Fum. Febră. Şi răbdări prăjite

Cam asta sunt eu de vreo câteva zile. Deşi starea propriu-zisă a început acum vreo 3 săptămâni, sau 4, când toate energiile, dar toate nenică, au luat-o razna.

Ideea e că m-am concentrat atât de mult să fac un bine, că mi-am dat eu peste cap forţa vitală ce acum nu mai este unde ar trebui să fie.

Şi, colac peste pupăză, o parte considerabilă din puţinul ăla cu care am rămas am avut grijă să se ducă la cine avea nevoie de el. Sunt altruistă, dau dacă am, doar că nu mai aveam nici eu. Persoana s-a făcut bine, parţial, dar nu din energia mea, cred că am luat puţină ,,mană" şi din jur. Deh, că tot e soare, să-l secăm pe el de energie că are mai multă ca mine.

Iar acum, abia dacă mai văd o cale de scăpare din fumul asta gros, ce mă învăluie ca o ceaţă puturoasă şi verzuie. Sunt sleită de putere, abia îmi mai ţin ochii deschişi. Şi la propriu şi la figurat. Dar nu e nimic, dacă aşa e să fie, să fie. Să nu plângeţi după mine. Ori îmi revin, şi voi fi mult mult mult mult mult mai puternică, ori pic şi acolo rămân. A doua variantă e cam prea tragică, aşa că mă opresc la prima. Cel puţin în mod conştient. Că mai adânc în mintea mea, ambele au o probabilitate egală.

Mă simt groaznic de rău. Asta pentru că am răcit, deh, dacă nu e energie, nu e nici scut. Iar când nu am scut, sunt atacată de peste tot de chestii văzute sau nevăzute. Din nou, şi la propriu şi la figurat.

Nu mi s-a mai întâmplat niciodată ca toată energia să mi se ducă la extremităţi, de parcă CERE să fie dată altuia. Niciodată. Iar acum sunt toată rece, deşi frig, iar de palme, să să mai zic: ard. Tot mă gândesc, oare e posibil să iasă şi fum din ele? Pentru că nu înţeleg cum mai rezistă, bietele de ele.

Şi, desigur, având o minte cu o logică puţin altfel decât a celorlalţi omuleţi de pe planetă, eu din asta înţeleg că trebuie să fac cumva să îmi readuc energia în organism şi să nu o mai las în extremităţi. Cum să fac asta? Să nu mănânc, oricum orice îmi face silă, să dorm mai mult decât e indicat, să fac tot felul de tâmpenii în speranţa că energia aia, în felul ăsta, autodistrugând ceva, să se ducă unde e nevoie de ea.

Dar nu se duce. Şi mă îngrijorează teribil asta. Nu ştiu ce să mai fac cu ea, cum să o mai eliberez. E groaznic groaznic. Ca niciodată. În plus, sunt pentru a nu ştiu câta oară tristă şi dezamăgită.

Nimeni din cei pe care îi vreau alături nu se sinchisesc să mă ajute. Paradoxul e că cei care vor să mă ajute, mai rău fac, aşa că par o mare nesimţită când trebuie să fiu sinceră şi să le spun ,, sorry, dar chiar nu ai cu ce să mă ajuţi".

E greu, foarte greu. Am eliberat ceva şi nu ştiu cum să îl readuc la starea iniţială. E posibil, oare, să fie un fel de nouă etapă? În toată treaba asta cu energiile, cu mana, cu puterea? Să primesc mai mult ca să ce? Sau să trebuiască să o modelez eu, să o ghidez eu? Păi... Doamne, e cam complicat. Am ceva mult, din ce în ce mai mult, pe zi ce trece dar nu ştiu cum. CUM?!

Mă întreb dacă o avea vreo legătură cineva în asta, sau ceva. Vlad? Tu pe unde umblii când am nevoie de tine? Prin astral? Întoarce-te...

În sfârşit. Am multe de rezolvat, de făcut, de îmbunătăţit. Dar mai întâi stric. Şi nu fac prea bine, dar, asta e.

A, încă o chestie. E posibil ca iubirea să anime nişte energii bizare? Ori să le creeze? Eu nu ştiu, iar dacă aşa ar fi, aş fi în mare încurcătură. Nu simt ceva diferit în legătură cu asta, ci doar că mă seacă.

El mă seacă. De nervi, nu de energie. Deocamdată. Sau, cine ştie. În fine. Energiile astea mă calcă pe nervi. Şi scuzele patetice împreună cu o afecţiune umbrită de individualism. Când voi fi eu principalul scop? Când nu o să îmi mai pese mie.

Sau... când eu nu voi mai vedea totul ca pe un joc, va începe El să vadă totul ca pe un joc. Atunci, să nu-l mire dacă îi voi spune şi eu ceva de genul ,, poţi să mă iubeşti, nu mă deranjează, dar să ştii că o faci pe propria răspundere". Sunt sigură că nimănui nu i-ar pica bine.

Şi tocmai mi-am dat seama cât de rece pot să fiu de fapt pe interior. Să fie lipsa energiei? Sau lipsa sentimentelor? E mult gol, atât. Şi eu încerc să îl umplu cu ceva rău ca să fie dat afară de propria mea putere. Am mai spus asta şi mai sus, ştiu, dar trebuie să o spun ca să mă conving. Aşa deci.

Acum, dragii mei, ascult Muse până la extaz, plutesc în fum până la agonie, şi mă hrănesc cu răbdări prăjite. De orice fel. Febra? E şi ea acolo. 39 sau 40 cred. E posibil să ai 42 fără să mori? Mă întreb şi eu aşa, că la mine arată limita acolo. Oau, îţi dai seama, 42. La 42 fierbi sau ce? Săracul sânge.

Trecând peste detaliile ,,sângeroase" - glumiţă de interior - revin la ce mă frământă. Pardon, la ceea ce mă frământă.

.

.

.

.

Ce să fac? Am nevoie de energia mea acolo unde trebuie! E posibil să rămâi fără? Pentru că am folosit-o ani de-a rândul pentru toţi, mai puţin pentru mine... Eu a cui energie să o iau? Mai ales că se pare că am cam rămas fără combustibil...

Raluca Băceanu