Sentimente şterse

Am tot citit de-a lungul scurtei mele vieţi tot felul de cărţi despre autocontrol, despre religie, despre ocultism şi alte tâmpenii care pentru o clipă ţi se pare că ţi se potrivesc, dar după un timp realizezi că sunt toate nişte prostii şi că oriunde ai citi, cu orice maestru sau preot ai vorbi, tot nu vei afla ce e cu tine.

Cred că pur şi simplu, trebuie să accept că sunt altfel decât ceilalţi, oricât de mult am încercat să mă conving că fiecare individ al speciei mele trece prin asta. M-am îndopat până la refuz cu propriile mele teorii, că, poate, cine ştie, oi fi şi eu vreun fel de hibrid dintre o specie extraterestră şi un om, dar nici chiar aşa departe nu ar fi trebuit să merg...

Îmi dau seama că sunt o ciudăţenie a naturii. Nu îmi simt locul nicăieri iar gândurile mi-s efemere. De asta încerc să le las undeva. Şi motivul l-am tot exemplificat. L-am tot repetat. Dar nu a fost de ajuns.

Simt din ce în ce mai apăsat că tot ce fac şi că tot ce aş face e în van. Simt de multe ori literlamente cum sunt strivită de gravitaţie, de gânduri, de sentimente şi de idei imposibile.

Din 2007 până acum, îmi tot aştept... ceva, nu pot să spun exact ce. Pentru unele perioade am senzaţia că mai am puţin şi voi da colţul, pentru unele perioade simt că sunt fericită alături de... alături de oricine mă găsesc în acel X moment... alteori mă pierd în propria minte, în nişte probleme ce nici măcar nu au dat peste mine. Caut soluţii la întâmplări ce nu s-au întâmplat. Îmi scriu propriul testament în minte fără să îl pun pe hârtie. Mă joc cu propriii copii ce sper că îi voi avea la un moment dat. Ori, mă visez jucând în filme... ca orice fată de pe pământ.

Mă banalizez constant în lucruri efemere, fizice sau carnale, sau mă ridic la nivel spiritual condamnându-mi viaţa pe care o duc, dar şi viaţa pe care o duc cunoscuţi, colegi, prieteni sau vedete obscure autohtone. Mă învârt într-o lume semi-banală, având nişte sentimente banalo-filosofice...

De ceva timp m-am obişnuit cu un fel de existenţă cu care nu credeam că mă voi obişnui. Rutina nu îmi dă pace, cu toate astea, o cam îmbrăţişez fără să îi dau drumul.  Îmi vine să îmi dau palme când văd ce sunt.

Sunt mai mult ceea ce nu sunt, decât ceea ce simt şi sunt cu adevărat.

Sunt prin alţii ceea ce nu mă reprezintă pe mine. Sunt răutăcioasă, arogantă, nesimţită, cu nasul pe sus, un geniu neînţeles.

Când mă auto-analizez, depinde de circumstanţe cum mă auto-percep. Încerc să îmi dau seama de sunt bună sau rea. Văd că sunt o combinaţie. Dar faptul că mă deranjează nedreptăţi, mă face să mă simt un om moral şi deci, bun.

Faptul că sunt percepută altfel decât mă percep eu, mă face să mă simt sleită de puteri. Încerc degeaba să conving cum sunt, nu îmi iese.

Chiar şi cei dragi mă percep altfel decât mă simt eu. De ce nu ni se percepe felul în care ne simţim noi pe interior?

Iar cad în extrema aceea cu întrebările puse fără rost. Şi de la un timp, simt că devin din ce în ce mai neutră.

Cumva, felul în care mă simt e influenţat pe cale chimică. Ceea ce simt e deci influenţat de ceva ce din exterior intră în sistemul meu. Elemente chimice. Nu fac altceva decât să mă inducă în eroare şi mai mult.

La fel şi presupusele sentimente pe care le am faţă de x persoană. E bizar cum devii cu totul şi cu totul o altă persoană pentru un om faţă de care vrei să te arăţi aşa cum eşti. E nedrept de bizar.

E ca şi cum acea parte care te defineşte se auto-şterge în prezenţa acelei persoane.

Nu mă mai simt eu şi totuşi în mine ştiu ceea ce sunt, ceea ce reprezint.

Mă simt centrul universului. Dar al meu doar. Îmi e greu să cred că oricare alt x individ se crede propriul centru al universului, dar cam aşa e, fie că recunoaştem sau nu.

Suntem ghidaţi de propria noastră conştiinţă.

Ce mă mai enervează cumplit e că nu pot să exprim ceea ce gândesc. Parcă am mai spus-o, dar...

E o aberaţie să vrei să fii înţeles, dar nici măcar tu să nu te poţi înţelege. E trist, nici măcar noi nu ne înţelegem, alţii cum ar putea?

Şi tocmai de asta, dragi cititori, cred eu că mă simt atât de singură constant. Fie că sunt fericită sau nu, mă simt singură.

A fi un singuratic nu presupune a fi singur într-o încăpere. Presupune exact ceea ce am spus eu mai sus. Cel puţin, aşa simt eu.

Nimic din ce am spus nu va fi privit ca ceva cursiv, ca ceva care să se concentreze în jurul unei idei. Acum titlul ţi se pare o prostie, fiindcă nu are legătură cu ce am aberat pe aici.

Nici eu nu îţi pot spune exact ce vreau să subliniez, dar ăsta e modul meu prin care arăt că simt că ceva nu e în regulă dar nu ştiu exact ce.


Mă întreb de prea multe ori, prea multe lucruri şi oricât aş vrea să înţeleg de ce simt acel "neînregulă" în minte, în mine, în suflet şi în conştiinţă, nu îmi dau seama.

E ca şi cum conştientizezi un iminent, ceva ce vine, dar nu ştii când, şi cu toate asta îl simţi cum îţi suflă în ceafă. E disperare? E moartea? E tăcerea afectivă, ca un stop emoţional? E o dereglare psihică? Sau e neputinţa de a schimba propria natură ce e anormală?

Sunt toate în egală măsură. Cu cât înaintez în vârstă, parcă văd şi mai multe şi mai multe... dar oricâte ar veni, nu le pot dovedi prin nimic.

Sentimentele, gândurile, ideile le simt şterse de rutină şi de acele chimicale. Ups, încep din nou să mă repet.

Ideea e că... am o nelinişte interioară, un tremur interior, o nerăbdare vizavi de acel lucru care se va întâmpla, bun sau rău. Spun asta, scriu postarea asta, fiindcă probabil pentru câteva ore, acele chimicale probabil nu mi-au ajuns la creier şi nu mi-au schimbat "dozajul" de, ştiu eu, serotonină, endorfină... şi alţi hormoni care în mod normal mă fac să par şi să fiu neutră. Acum e ca şi cum mă trezesc din anestezie.

Doar că în puţin timp mă reîntorc la somn, la acel somn de emoţii, de sentimente, de conştiinţă, şi mă voi pierde iar pe mine în mine. Când ceilalţi mă vor percepe, mă vor percepe ca de obicei, ca ceea ce văd ei, dar ce nu sunt eu. Din păcate, nici eu nu voi mai şti ce sunt şi ce nu sunt.

Mă voi pierde în... auto-închiderea mea. Interesant e că cea care nu sunt acum, peste un timp va pretinde că e cea din prezent, iar cea din prezent, adică cea ce încă nu sunt, dar voi fi, la rândul ei va suspina după cea ce va fi, dar care o să fie şi mai auto-închisă în ea.

E ca şi cum, eu cea care vorbesc, vorbesc de reala eu, dar care de fapt, nu reprezintă decât o a nu-ştiu-câta-parte dintr-un întreg. Mă gândesc acum la acele păpuşi ruseşti, nu îmi vine acum în minte denumirea lor. Una intră în cealaltă. De acelea zic. Aşa şi eu.

Nici nu mai ştiu la a câta auto-conştientizare sunt. Când îmi dau seama că din fiecare se pierde câte ceva, îmi vine să urlu şi să revin la iniţiala eu. Nu se mai poate însă...

E al naibii de ciudat şi de înspăimântător. Mă simt ca într-un horror psihlogic. Aşa e mintea mea. Exact aşa.

Stau uneori şi mă gândesc cum de nu înnebunesc de-a dreptul. Alteori sunt convinsă de acest fapt. Câteodată, când mă banalizez cu restul lumii, realizez, sau îmi imaginez, că şi ei sunt ca mine. Prinşi în propriul vid din care nu se mai pot întoarce la lumea reală, fiind înlocuiţi de ei, dar nişte "ei" diferiţi şi mai puţini senzitivi ca cei de dinainte.

Mă omoară gândul că va veni ziua când voi fi una cu un robot. E ca şi cum mor cu fiecare zi pe care o trăiesc. Să fie asta aşteptarea? Ziua când niciun sentiment nu va mai fi în inima mea?

Groaznic. De ce am ajuns aşa?

Nu contează pentru nimeni. Şi oricum... nici pentru mine nu va mai conta pentru mult timp. O decadă... câteva, cu puţin noroc... dar rezultat tot acela va fi.

Cum să lupt cu asta? Cu sentimentul? Cu rezultatul pe care nu îl doresc?

Poate totul e doar o părere. Poate prin asta înţeleg eu teama pe care o simt. Dar poate e altceva.

Hmm.

Nici măcar nu ştiu de ce aş avea nevoie având în vedere starea asta. Mai mute chimicale? Mai multe cărţi stupide? Mai multe discuţii cu oameni cu care oricum nu mă pot înţelege normal şi firesc?

E clar un singur lucru. Trebuie să mai scriu. Ăsta e singurul lucru care mai poate linişti furtuna din interior. Altfel dă pe afară. Şi nu e bine... Niciodată nu trebuie să dea pe afară ce e în interior.

Sau... mă înşel? Ar trebui să o las să iasă?

Tu ce zici?...

Raluca Băceanu

P.S Tocmai a cam ieşit...