Interview With A Vampire

2016 a fost ca un vis sau ca o stare ciudată de semi-conştienţă în care am pendulat între nefericire şi plăcere fizică absolută. Fericire, cri-cri. Nu cred că a fost vorba de aşa ceva. Hedonism pur în momentele bune. Cam atât. Acum mă văd faţă în faţă cu singurătatea - once again - şi parcă e mai bine. O piatră de pe inimă mi s-a dus, o bucată din inimă a mai împietrit. Ciclicitate. Melodia asta, Crave You îmi aduce aminte de starea aceea de semi-existenţă: https://www.youtube.com/watch?v=ZeaIvjoH1FY Doare şi în acelaşi timp este o confirmare că s-a dus şi că totul va fi cumva mai bine. Nu mai am chef şi răbdare. Nu mai vreau şi nu mai accept. Nu mai există cale de întoarcere. Nimic. 2017 e şi el ca o gură de aer proaspăt. Oare o să scap de atacurile de panică, de anxietate? Oare o să trec peste moartea ei? Oare o să fiu vreodată bine, cum am fost cândva? Sau niciodată nu am fost de fapt. Mă agăţ de trecut şi în acelaşi timp mă îndepărtez de el. Sunt şi nu sunt. D

Nu am să zic multe fiindcă am lungit-o în retrospectivele anterioare. Oamenii sunt la fel de ipocriți. Alții sunt la fel de minunați. Am terminat cu nebunia facultății. M-am înhămat la un master unde învăț istorie, chimie, fizică, management și multe altele. Și mai am și un job serios la o multinațională. Casa în care stau - fără părinți - nu se întreține singură, știi? Am terminat partea a doua din Harul. Uite asta da, cea mai mare bucurie a anului. De fapt... mai este una care începe cu următoarea poveste: Am fost victima unui atac biologic cu pisici. Fie că a fost voluntar sau nu, am fost victima atacului ăsta. Nu râde. La veterinar s-a întâmplat să cunosc pe cineva. Și uite cum m-a lovit Cupidon. Sau pe el. Sau pe amândoi concomitent. Partea bună e că avem la comun mai multe animale :)). Partea rea e că aud prea des apropouri legate de căsătorie și de copii. Iar eu sunt la vârsta aceea care nu se află în concordanță cu vârsta psihologică. Adică am vreo 17 ani, a

Mi-a fost redat sensul. Ieri. Și sunt mai bine ca oricând. E genul acela de fericire pe care nu am mai trăit-o din... 2009? Când mi-am ținut prima oară în mână primul meu roman? Sau ca atunci când l-am văzut în Diverta? Sau ca atunci când am primit vestea că Harul va fi publicat? Ca toate momentele astea într-unul singur. Așa s-a simțit și încă se simte. Și coincidența este că dacă totul va decurge cum deja se preconizează, magia va deveni reală cu ajutorul a cuiva care împărtășește numele cu unul dintre personajele mele preferate din Trilogia Harul.  Și, da, băi, merci pentru tot. Mulțumesc Silvanei în primul rând. Nici nu știu ce să mai zic. Sunt încă în starea aceea de euforie când auzi până și prizele cântând. Ciupește-mă! Bine, nu mă ciupi, văd că e pe bune și totuși... Și totuși... Oricum va fi, un vis mai vechi de-al meu pe care nu l-am rostit niciodată cu voce tare, ci doar cu, poate, cel mai puternic difuzor al gândurilor mele către un Univers care se p

Îmi beam cafeaua pe balconul rece. Cafeaua, la fel ca și balconul, rece, o poșircă de 3 în 1 care se prepară la rece. De lene. Nu aveam chef să mai spăl ibricul, să deschid frigiderul, să caut cafeaua, să spăl lingurița (că parcă în casa asta numai o linguriță cu coadă lungă am) și să pregătesc tot ritualul ăsta care-mi pare că mănâncă mai mult timp decât ar trebui. Așa că m-am mulțumit cu poșirca. Îmi sorbeam cafeaua privind peisajul de la etajul 10. Blocuri noi construite, vopsite în nuanțe maronii, închise, mai închise decât plumburiul norilor. Blocuri vechi, scorojite, două școli, amândouă galbene, amândouă îmi oferă un gol în stomac detestabil. Am urât școala. Am privit mai departe prin măruntele picături de ploaie. Aveam un sentiment plăcut după ce terminasem încă o carte fantasy. Un horror mai exact. Deși senzația aceea pe care o aveam în trecut, când mă bântuia încă vreo câteva zile subiectul, senzația a dispărut și în gânduri mi-a apărut întâlnirea de ieri de la

I don't wanna be touched by the fear in your eyes I don't wanna be left for my demons to find Încep prin a spune că voi fi bine atât timp cât voi scrie...  dar nu voi fi bine atâta timp cât voi scrie referate şi studii. Nu voi fi bine participând la conferinţe. Nu-mi face bine să-mi hrănesc ego-ul. Îmi face bine să scriu poveşti şi poezie. Îmi face bine să citesc, dar nu când sunt constrânsă de examene, de termene limită, de lucruri care îmi omoară până la urmă sufletul. Şi mor câte puţin zilnic din cauza ambiţiilor mele şi a supunerii mele faţă de nişte dorinţe care există în mintea mea ca urmare a modelării tacite pe care o sufăr din cauza societăţii şi a felului în care este construită. Nu sunt ambiţii care mă eliberează. Sunt ambiţii care mă închistează. Şi mai mor şi din cauza tristeţii tale a cărei cauză sunt eu prin grijile pe care mi le fac. Cu alte cuvinte, tot din cauza mea mor, doar că indirect, străile mele fiind cernute şi de sufletul tău

Let's fall apart together now  Îmi amintesc că pentru mai bine de cinci ani blogul ăsta se adresa din când în când câte unei entităţi existente sau nu. Zic existente sau nu pentru că uneori credeam că trăia doar în mintea mea un soi de concept de ideal pe care însă nu mi-l definisem într-un mod concret, că deh, ideal!  Scriam din când în când un "fii tu imboldul meu" fără să ştiu că cineva se străduia să îmi fie imbold, fără să ştiu că nutreşte sentimente autentice faţă de o instanţă pe care a regăsit-o în mediul virtual. De ce regăsire? Fiindcă de găsit mă găsise printre nişte exponate prăfuite. Un vas din cultura Gumelniţa mai că stătea între noi. Sau mai degrabă o scară proiectată de Stork. Eu eram la un capăt cumva, el cu grupul. Încercam să mă păstrez demnă, rece şi uşor plictisită. Amestecul acela enervant al intelectualei, fie că sunt sau nu una. Să zicem al gânditoarei taciturne. Aşa da. Era o zi de vineri mohorâtă. Nu pentru că vremea de pe l

Well, yes. Şi nu, nu va fi o postare jenantă în engleză. Dar îmi sună mai melodramatic titlul scris astfel. Să vedem de unde şi până unde... Observ că îmi ia din ce în ce mai puţin timp să analizez un om. Evident, or exista şi excepţii de la regulă, dar în momentul de faţă nu pot spune că simt ceva în neregulă în cercul meu de apropiaţi. Care, trebuie să subliniez este mai restrâns decât se crede. Am realizat însă că este deosebit de greşit a considera o persoană (sau, cel puţin, alta decât tine însuţi) un drum pe care îl ai de străbătut. Entuziasmul este cauza părerii greşite. Slavă Ciocolatei că piere rapid. Drumul s-a deshis poate, prin întâlnirea cu o anume persoană. Asta nu înseamnă că îţi e drum. Doamne, drumul e acela pe care calci, dacă e să fim cinici şi... pragmatici. În sensul concret. Nu metaforic. Eu nu calc pe nimeni, nu mă alătur nimănui. Nu mai vreau pe nimeni în viaţa mea amoroasă. Că privată presupune şi prieteni, nu aş vrea să se facă această confuzi

Şi iată-mă în 2015. După un an aşa de plin cum a fost cel din urmă, cu teroare mă gândesc oare ce mă mai aşteaptă acum. Bine. Exagerez. A fost un an extraordinar. Voi înşira câteva evenimente marcante. Şi poate şi câteva aluzii care vor face ca postarea să îşi merite eticheta de "personalo-penibile", aşa cum îmi etichetam şi îmi scriam în adolescenţă postările. Adevărul e că nu s-au schimbat prea multe de atunci. Tot personale, tot penibile, tot redundante. Rog posteritatea să nu mă urască prea tare. Asta dacă va considera că merit fie măcar şi sentimente negative. Dar întorcându-mă la subiect... În ianuarie 2014 încă mă pregăteam asiduu pentru plecarea la Sorbonne. Asiduu însemnând că voiam să termin mai repede cu o sesiune ce deja mă chinuia din decembrie 2013. Ajunsă în sfârşit în Paris am trăit sentimente contradictorii. De la extaz la agonie şi invers. De la mirare, frumos, la dezamăgiri, depresii şi din nou pe culmile succesului. Căci aşa e viaţa. Mai al

Am început a citi cartea Anei plecând însă cu o serie de prejudecăți privind literatura post- modernă, contemporană. Nu gust prea bine cărțile apărute la Herg Benet, cu toate acestea mă bucur că am reușit să trec peste aceste generalizări pripite. Nu aș fi putut dacă nu aș fi parcurs frumoasa ei carte.  Sunt încântată că am lăsat deoparte niște idei vechi, proaste și învechite încercând un exercițiu la care sunt supusă dată fiind formația mea de istoric, ce-i drept, încă în formare. Am vrut să las primul nivel care transpare parcurgând romanul care se construiește din fragmente de jurnal, idei, dialoguri, toate amestecate cu fum, iarba, pe scurt, cu o atmosferă de decadență tinerească, pe ici colo naivă.  Deși mesajul autoarei se vrea a fi clar, pe copertă, în dialoguri, mă tem că va rămâne nedescoperit de cititorii care se vor opri asupra unor alte idei ce par că transpar din carte: e ok să exagerezi, să iubești și să te consumi fără măsură, că tinerețea e momentul

Sunt într-un carusel de emoţii. În neîncetata căutare a unui sine, a unui supraeu, a unui eu ideal. Mă încurc printre concepte ca printre buruieni. E un drum aşa de lung pe care îl conştientizez de vreo şapte ani şi care va dura probabil până la moartea gândirii mele, nu neapărat până în cazul unei morţi fizice. Înot prin filosofia germană. Mă amuz de vieţile scriitorilor francezi uneori, alteori mă trezesc în aşa o mocirlă încât vreau să plec iar din ţara asta. Bineînţeles că îmi revin. Nebunia circulară e numită aşa dintr-un motiv. Fiindcă e cu adevărat ceva circular aici. Numai că nu e şi patologic. E doar o predispoziţie de-a mea câştigată din mediul în care am trăit, copilărit, crescut, maturizat, până la educaţie, fond genetic, cărţi citite. E o întreagă relaţie de cauzalitate (sau de corelaţie în cazul în care nu stăpânesc încă perfect toate aceste mecanisme pe care le împrumut din istorie pentru a mă înţelege pe mine ca individ, ca om, ca persoană). Sunt suma a to

http://your-vacations.info/ Vorbeam zilele trecute cu I despre diverse. Ca mai mereu săream de la un subiect la altul. Printre altele mai strecuram câte o glumă atunci când venea vorba de capitolul iubire. Cred însă că revistele pentru femei au dreptate când numesc această categorie precum "dragoste si sex". Ce iubire, dom'le?! Unde te crezi? În fine, ideea era că trecusem de la concepţia aia cretină "trebuie să săruţi multe broaşte până să-ţi întâlneşti prinţul" la "am sărutat un prinţ dar s-a transformat într-o broască". Hilar, nu? Stupid mai degrabă dar se întâmplă mai des decât crezi. Bun. De la fraza asta mi-au venit în minte multe scenarii de filme şi alte prostii din cultura pop. Chestia haioasă aici e că în ultimele două săptămâni am fost vizitată de o stare de "miserupism" accentuat cu valori ce indică o cronicizare. Am devenit din panicata din sesiune genul ala de pixie girl, pe care de altfel îl cam detest. Dar e vara (d

thebizcoachblog.com Azi am susţinut examenul pe semestrul I la Pedagogie. O parte scris, o parte oral. Cu Sorin Cristea, unul dintre cei mai bine pregătiţi pedagogi şi autopedagogi de la ora actuală. Aveam emoţii, ca de fiecare dată. Mai ales că noaptea trecută nu prea m-am înţeles bine cu Moş Ene. Cam de când a început anul, cu examene şi stres. Studentă, sesiune, cam la asta se limitează vocabularul meu când sunt întrebată ce fac, cum mă mai descurc.  Azi, 13 ianuarie, zi de noroc pentru mine, nu pentru că aş fi încununat examenul cu nota 10 - proful spunea că aş merita un 10 plus dacă s-ar putea, hihi - ci pentru că acest mare om a văzut ceva în mine, fapt ce m-a bucurat enorm şi mi-am dat seama că am încă un motiv pentru a continua pe acest drum. Fiind elevă a Colegiului Naţional "Spiru Haret", am aflat informaţii preţioase despre extraordinarul Haret. De ceva vreme cochetez cu ideea de a aduce ceva nou în educaţie, fie şi ca simplu profesor de şcoală gener

innovari.deviantart.com Asfalt negru Asfalt gri, Chiciură, noroi uscat, Fum şi un cer metal, Te aşteaptă în oraş . N-are rost şi sens ori timp Să mai vrei ceva în schimb, N-are rimă, n-are grai, Sunt pe "mute" setată, vai! De n-aş fi, aş scrijeli poveşti Despre vieţi îndepărtate Când tu însuţi îţi jurai, Să-mi dai  Multe sărutări ceva mai... calde?! Nu. Nu e vremea Să fugim Să plecăm în galaxii, Să ne îndopăm cu heliu Râsetele n-ar ieşi... Scrumul din pământ Plus apă Dă o naştere, zic, Prematură. Unor dubioase gânduri Ce-ţi încreţesc  Sufletul? Plăpândul. Vezi că parcă Îţi cam sare prin gură! Şi ceva parcă apasă, I-atmosfera? Gerul? Sau aşa e înăuntru Radiind un frig Crescând...? Nu mai trebuie pereţi Tavanul surpat e  Absent. S-a umplut de  Gheaţă. E apa ce-a-ngheţat din Acel tavan care nu a încetat să Mai plângă. Blaga, unde eşti, De ce-ai plecat? M-ai lăsat în sensuri 

Sursa: usualerror.com Să vedem un scurt bilanţ? Nope, plictisitor. Să vedem câteva gânduri, aşa cum obişnuiam odată? Mi-am pierdut exerciţiul de a spune ce simt pe blogul acesta. Cineva chiar mi-a strigat în cadrul unei mici "altercaţii" că eu spun ce am pe FB, dar niciodată nu mă destăinui cuiva, că prefer să "mă laud" unor străini cu problemele mele şi că de asta sunt aşa de singură. Well, ce argument prost. Sau, cine ştie... eu însă îl văd prost. Nici măcar argument nu e. Nu e nimic. E o mică "vomă" de cuvinte care nu prea m-au atins. Dar m-au scârbit pe moment. Am senzaţia că dacă spun ceva într-un mediu online, ostil, nu vede nimeni. Nu scriu pentru nimeni. În general. Nimeni de acum . Scriu mai mult pentru posteritate. Scriu în speranţa că cineva, la un moment dat în viitor mă va înţelege. Fiindcă, sincer, acum, cu cât încerc să mă deschid mai mult, cu atât devin mai încâlcită în gândire pentru ei. Ca părul meu creţ când nu îl pieptăn o săp