Interview With A Vampire

Dimineaţă cruntă Sub aburi de-alcool Mă-mpleticesc şi cad Of, de-ar fi să mor! Privesc tăcut luna Văd încă una (!) Iar în juru-i sora-i orbitează Precum o fantomă. Cad. Mă ridic, Apoi cad cu un zbuf, Râd fără un motiv clar Şi mă-ntind lat pe jos, Pare-un pat cald şi moale... Dimineaţa-i încă neagră Mă-ndrept spre infern În gândurile-mi negre Mă-mpiedic de-un... el. Doarme îngheţat pe-un canal Împuţit. Duhoare de-alcool Se ridică spre cer, Undeva în eter... Siderată mă-ncrunt La trupu-i lipsit de reacţie E oare mort? Sau doar se preface? Fug de lângă el, de duhoarea De moarte. Luna sinistră Mă urmăreşte...tăcută felină, Îmi sare în spate... Ciudată simţire. Vinovăţia e-a lui Dar pare şi-a mea Fuge de la unul la altul Fără să ştie ce vrea. El pentru viaţă, ea pentru milă Iar când ei se dizolvă-n neant Rămâne doar vină... 4 noiembrie 2011 Raluca Băceanu

Prin vizorul drept Lumea a devenit mai înceţoşată. Din spatele uşii văd, zi de zi, O altă imagine Din ce în ce mai neagră. În faţa uşii, praful s-a aşezat Iar vizorul drept zace... Zace neputincios, necurăţat. Prin vizorul drept Culoarea se pierde şi se transformă. Umbre joacă difuz Într-o lumină prea dură. În faţa uşii, peisajul dispare, Iar vizorul drept tace... Tace nenorocit, fără scăpare. Prin vizorul drept Simţu-mi devine fără rost. Din spatele uşii Abia întrezăresc ce mai văd. Să fie iluzie? Nu, e teroare Iar vizorul drept îmi pare... Pare prea mic, stă încruntat. Prin vizorul drept Lumina nu mai trece... Dar. Încă. Vă. Văd. 20 octombrie 2011 Raluca Băceanu

Pentru D. Ce e mai presus de iubire? Stam mereu şi mă-ntrebam Credeam că, cine ştie, O fi respectul, mulţumirea Sau poate-o dragoste ce te mistuie Din interior spre exterior, Dar nu e cum mă aşteptam să fie... Ba chiar pot spune siderată Că mi-a părut doar un soi de Amiciţie minunată! Nu e pasiune, foc şi jar, Nici dor năvalnic, fluturi reci, E-o preţuire fără scop şi margini, E ridicare din efemer. E să vezi frumuseţea unde nu-i, Să iubeşti defecte, nu pasiuni, Să vezi dincolo de aparenţă Scormonind după esenţă. E adorare dincolo de simţuri Şi dragul ce-l porţi în, şi peste timp, Pentr-un suflet ce se leagă De-al tău printr-o imensă Şi imposibil de înţeles, Iubire neţărmurită. Atunci, curios te-ntrebi Şi-ţi frângi idei şi gânduri, Sub talpa unui paradox continuu Că mai mult, mai presus de iubire, E, cumva, doar şi mai multă... Sau nu. E doar puţin diferită. Ca o nouă treaptă ce răsare La vârf de scara ce se-ndreaptă Spre cer, spre Rai, spre infinit. E exact treapta ce ne leagă Pe noi,

Când bezna înfulecă cu poftă din zi Când cerul este străpuns de noapte şi sângerează, Nu mai ai speranţă iar viaţa dispare Ascunsă sub pătura groasă a întunecimii Ce pare că vrea să păcălească lumina Până aproape de răsărit. Culoarea se duce şi devine neagră, Iar negru de eşti, devii smoală. Cazi în Gheenă, doar acolo-i culoare. Sânge şi flăcări îi pictează pereţii Iar bolta cerească un hău negru pare. Întuneric de vrei, îndurare de ceri, Soarele tot nu va mai răsări vreodată. Flacăra, veşnica lumină te arde La frig de tânjeşti, vei pieri în uitare. Când lumina taie în noapte, Când cerul se scutură de sânge şi foc Şi încep să cadă lacrimi de ploaie, Speranţa revine, veşnicul vrăjmaş, Ce roade înfometată din inimă Mereu, mai ad ânc precum o rugină. Vrea să te cruţe de ceea ce este... Dar iar dispare şi se-ntoarce din nou Pleacă şi se-ntoarce fără ruşine, Fiindcă nu-i un păcat ci doar o făţarnică Blestemată închipuire. (#UPDATE 23 septembrie

Se ascundea în suflet teama Apăsând, grea precum o tonă De sentimente de vină Ce nu se mai opreau, tot veneau. Apoi El mi-a ridicat piatra de pe inimă, Durerea a dispărut ca un drac, Iar semnul Tău cel sfânt a ocupat Un loc ce-i mai uşor în inima mea. Mi-ai luat speranţele şi le-ai dus În cer şi mi le-ai distrus, Iar acum ele au devenit doar simple Vechi şi inutile dorinţe de trup. Mi-ai dat credinţă şi teamă de păcat Şi-am început să fug de el speriată Dar el neîncetat mă ceartă... că l-am şi renegat. De îmi doresc ceva îl am sau nu , Indiferent cum se face, asta e voia Lui . Aşa că mulţumesc luminii reci , Nu mai ard, simt cum îmi treci. Raluca Băceanu

Mă aşez şi-ncep să-mi privesc chipul din oglindă Ce se uită înspre mine parşiv şi plin de scârbă, Îmi rânjeşte cu nişte dinţi mari şi albi ce vor să sfâşie Tot ce-a mai rămas bun şi pur din mine. Îl privesc de-atâta timp, încât simt că ameţesc El tot mă fixează cu nişte ochi negri ce parcă moarte îmi doresc. Îşi dă capul pe spate şi-şi flutură vâltoarea de bucle ruginii, Încearcă să mă vrăjească şi să mă înhaţe cu ghiarele-i cenuşii Dar se lovesc de reflecţia mea în a ei realitate Degeaba încearcă să mă tot doboare, nu-i reuşeşte. O văd cum se calmează şi mă priveşte lung, Am senzaţia că deja vede prin trupu-mi, Îi văd ochii cum îi devin roşiatici şi scânteiază Apoi îmi aud râsul strident şi o greutate mă apasă. Sunt eu, de dincolo de acea oglindă, tot eu Însă diferită prin realitatea oglindită Nu sunt cea dulce şi mereu săritoare Devin acră şi chiar... e de mirare! Întind mâna spre ea, ce cu ochi timizi mă priveşte O ating, mă atinge, apoi str

Norii se adună şi încep să se-negrească, Se încruntă furios, trosnesc şi luminează Nu vor să se-astâmpere, parcă vor să mă vrăjească Însă ştiu că asupra mea este El şi mă veghează. Vântul mă învăluie, mă trage şi mă izbeşte, Nu vrea să-mi dea pace, deodată îmi vorbeşte. Nu vreau să-l aud, mă sperie, vreau să dispară Strig disperată cu lacrimi în ochi, ca El să apară. Ploaie şi grindină se aruncă asupră-mi, din văzduh Pace nu vor să-mi dea, voiesc să îmi strivească Şi ultimul meu gând şi dor, şi însuşi duh ,,Vino şi ia-mă", Îi spun, atât dorea, să mă stârnească. Un fulger mă încălzeşte, devin lumină, Mă ridic cu vântul la cer, încet-încet, Iar ploaia şi grindina acum trec prin mine Nu mă mai opresc, şi-L văd, am ajuns la El. 3 iunie 2011 Raluca Băceanu P.S Dacă înainte parea că simt ceea ce scriu, ei bine, acum, poate mai mult ca niciodată simt , pentru că există şi un fond. Mulţumesc pentru că-mi hrăneşti creativitatea. Sper să îţi placă. P.P.S E genul de poezie ce trebuie citită

Nici ea nu mai ştia de când stătea închisă acolo Privind spre lume, spre viaţă, simţind amărăciune Degeaba spera, îşi punea dorinţe, tot cerea o minune, Căci timpul, locul şi ea însăşi îi privau viaţa De tot şi de nimic, de suferinţă şi de iubire. Ea nu putea fi capabilă decât de un imens gol stăruitor. Prin sticla prăfuită de timp şi de amprente, Vremea i se scurgea spre nicăieri, rapid şi fără sens. Era prea preţioasă, un obiect de artă neînţeles Ce era tot admirat, iubit şi venerat... Dar atât, fiindcă nimănui nu-i păsa ce e dincolo de sticlă. Vedeau valoarea, simţeau emoţia, dar asta, nu conta. În van erau toţi acolo, privind consternaţi Nimic nu o putea face să fie şi să simtă că e vie. Un obiect preţios, dar doar atât, incapabil de sentimente Dar care tânjea la ce se găsea dincolo de acea lume. Într-o zi, fără ore, fără clipe, a sosit. A sosit el să o scape De povara transparentă, ce-o închidea, o distrugea... Era doar, îngrijitorul, ca s-o mute iar din loc. Dar unde? A dus-o înt

Tavanul a încetat să mai plângă, Pare că-i astupat de destin Iar acum nu poate decât să surâdă Nu mai stă trist, pare chiar senin. Fereastra şi-a deschis brusc ochii, Nu mai e murdară, ba chiar Începe să facă loc privirii, Ce bine când totu-i clar! Uşa încet-încet s-a deschis, Căldura pătrunde deodată, Temperatura-mi s-a decis Să se ridice... şocată. Podeaua nu mă mai înţeapă Cumva, prietenă mi-a devenit. Simt că plutesc ca pe apă... Da! Pe de-a-ntregul am revenit! 9 mai 2011 Raluca Băceanu

În drumul dinspre casa neagră, de pe aleea întunecată, Am întâlnit ceva ce atenţia mi-a atras-o de-ndată. Stătea acolo ţeapăn, ţintuindu-mi privirea cu ochii lui negri Iar eu, speriată de el ca de-o nălucă, am mişcat din ochii-mi ageri Căutându-i punctul slab, cel mai uman pentru a mă apăra De ce-avea să mi se-ntâmple, dar, neputinţa-i mă mira... După secunde lungi, privindu-l uimită, înlemnit el a rămas De parcă întreaga-i fiinţă a paralizat, în momentul acela nefast. - Ce-i cu tine, ce-ai păţit, de mă priveşti aşa pierdut? Tăcere de mormânt, apoi o ceaţă a fost tot ce-am mai văzut. Căci, de nicăieri, la fel cum apăruse, la fel s-a risipit. Lăsându-mă iar singură, privată parcă, de tot ce mi-am dorit. Şi-acum mă-ntreb, oare ce-ai fost, de unde-ai apărut Cu ce motiv, pentru mine, sau a fost doar un vis urât? Fiindcă ai plecat fără ca măcar să ştiu ce e cu tine, Te-ai evaporat cu viteza dorinţei mele neîmplinite... [...] În drumul dinspre casa neagră, de pe aleea întunecată Te-am în

Ro tiţi în jurul meu Dar nu puteţi vedea, Ce sunt, ce reprezint, De parcă v-ar păsa... Tot ce vă atrage e Că-s încărcată pozitiv Şi v-aţi strâns pe lângă mine Aparent, fără motiv. Dar dacă negativ M-aş încărca Aş deveni Nucleu de-antimaterie... Mă întreb, oare Aţi fugi? Sau, cine ştie, V-aţi încărca voi, pozitiv?! 29 aprilie 2011 Raluca Băceanu

Ninge-n suflet, ninge-n trup, Chiar şi timpul s-a oprit Ninge-n lume, totu-i mut C-a murit tot ce-am iubit. Cad şi cad cristale-albastre Ce din ceruri s-au desprins, Şi-mi acoperă privirea, Prea-uimită, ca de vis. Neîncetat m-au răscolit, Când rămas-bun eu mi-am luat, Ai tăi ochi mari şi trişti Când m-am dus... când am plecat. Chiar şi acum îi văd plângând, Ochii aceia ce mă-ndeamnă Aproape agonizând Negreşit spre grea povară. Ninge-n suflet, ninge-n trup, Chiar şi timpul s-a oprit Ninge-n lume, totu-i mut. C-a murit tot ce-am iubit. 24 aprilie 2011 Raluca Băceanu

Fărâme de dantelă Mici fărâme de dantelă Dănţuie-n văzduh de parcă, Zâne-n ceruri joacă, joacă. Mii cristale felurite Mi se prind în păr, Hai-hui, Par ca nişte diademe În vâltoarea buclelor. Dar văpaia încreţiţă Le topeşte prea uşor, Nu le pot prinde-n palme Căci dispar încet, Şi mor. 22 februarie 2011 Anotimp uri 17 ierni trecut-au peste mine Îngheţând şi viscolind continuu. Chiar de sufletul nu le-nţelege Şi se zbate, el le-nghite. 16 primăveri trecut-au peste mine, Cu flori, boboci, miresme dulci Dar, degeaba, căci se duc Precum florile de măr în vânt. 16 veri trecut-au peste mine, Cu arşiţă de singurătate, Şi cascade de lacrimi secate, Părjolite de-o căldură rece... 16 toamne trecut-au peste mine, Ploi şi brumă acoperit-au chipul, Lăsând doar o parte din, Privirea mea pustie. Iar acum, când primăvară este, Cu soare arzător de vară, Ploaie în suflet mă doboară... Iarna simt cum mă omoară. 15 martie 2011 Râul de la miezul nopţii (D in motive personale am ales să nu public poe

Merg pe stradă şi privesc la cei ca tine, Ce nu-nţeleg măreţia minţii. Crezi că ştii, te-ntrebi puţine, Viaţa-i pentru tine, numai Un loc unde-ţi trăieşti zilele mizere... Şi cum? Cu-ai tăi prieteni să petreci, Zile şi nopţi, distracţii, să tot dansezi. Îţi pasă doar de lucruri materiale N-ai să vezi, tu, prin ochi un suflet, N-ai să-ţi foloseşti inima, Căci tot ce vei iubi vor fi doar Alte făpturi ca şi tine, Fără conştiinţă, nedemni de iubire. Te laşi condus de închisoarea sufletului, Nu vezi decât carne, desfrânare, N-ai să apreciezi adevăratele valori morale. Te pierzi în efemer, alergi neştiutor după uitare, În patetica ta gândire îngustă Neînţelegând adevărata esenţă A celor ce sunt ca mine. Te uiţi urât spre chipu-mi, cu nişte ochi goi, Văzând poate, doar o fiinţă oarecare. Nici în vis nu speri să înţelegi Ale mele gânduri ce-ţi sunt destinate. N-ai idee ce sunt, sau ce-aş putea însemna, dar fie... Eu sunt un Demiurg necunoscut Ce tu nu-l vei cunoaşte, Eu folosesc asemănarea m