Interview With A Vampire

M-am apucat serios de treabă pentru a doua parte a trilogiei HARUL. Până acum romanul are 11 pagini, 11 pagini încărcate emoţional într-un mod de nedescris aici, pe blog. Veţi simţi şi voi probabil 1% (şi credeţi-mă, e mult şi atât!) din ce simt eu acum când veţi parcurge romanul. E ca atunci când naşti. Imaginaţi-vă că mă simt ca la o naştere a unui copil de 10 kilograme, unde simt durerea atât fizic cât şi psihic. Pur şi simplu mă simt sfâşiată în două bucăţi. Am reînceput să scriu  fiindcă abia acum am ajuns atât de la pământ emoţional încât să fie vital scrisul pentru a transmite nişte emoţii, sentimente, stări, într-un mod autentic; dacă nu scriu simt că mor pur şi simplu. Da, sunt vraişte. Sunt într-un hău unde nu există înţelegere, dragoste, unde mă simt imposibil de descris de singură. Mai rău de un milion de ori faţă de cum mă simţeam când am scris prima parte a seriei. Într-un fel sau altul mi-am distrus viaţa personală. Mi-am îngheţat sufletul în timp ce inima cl

( din categoria personalo-penibile ) Singurătatea. Și am motive să îmi fie teamă de asta. Mereu m-am simțit singură. Până să trec de adolescență credeam că e o prostie a vârstei ăsteia. Îmi dau seama că nu e așa, că e stare perpetuă. Prietenii îmi spun deseori că eu sunt cea care se izolează. Poate chiar asta fac uneori, ca să îi scutesc de suferințele mele, de grijile care sunt prea multe pentru o persoană de nici 20 de ani. Și am cui să mă confesez, dar nu pot. Și mă doare. Sunt momentele acelea când îți vine să țipi, și țipi în tine încât simți că ai putea trezi și morții din morminte cu disperarea ta, când, de fapt, nu te aude nimeni. Iar dacă îți spui oful tot nu e bine. Fiindcă nimeni nu își înțelege durerea. Tu nu suferi, tu ești rece , mi se spune. Sau Tu? Supărată? Și când văd în sfârșit că suferi, te iau în brațe dar parcă fără să înteleagă că ai un motiv real pentru care îți vine să mori și să termini socotelile cu lumea asta. Mai e cazul când ajung să te cunosc

Pentru C. A fost odată o păpușă, Fără sentimente Doar puțin confuză... Se târa, neștiutoare După viață, Să trăiască. Și-atunci sfori o încătușară De mâini și de picioare Și-a început să joace, Într-o piesă fără nume. Se făcea că întâlnește Prințul bun și cald și scump, Iar păpușa, temătoare Dar naivă, S-a și supus noii sorți Crezând că prințul E hărăzit al ei să fie. Dar iubirea, păpușarul, A și scos-o din 'cel joc I-a tăiat degrabă viața, Sforile i le-a furat... Acum, păpușa zace Moartă Pe-un tărâm îndepărtat. S-a ascuns undeva, cumva ... chiar în inima mea. 7 mai 2013 Raluca Băceanu

( din categoria personalo-penibile ) Nu știu cum sunteți voi, dar eu când am o problemă de sănătate dau fuguța la spital ca să o rezolv. De un timp durerile de spate nu îmi dau pace. Și nici cele de cap. Doh, mare brânză, ar zice unii, sau, te plângi prea mult. Ok, mi-am zis de multe ori că sunt o ipohondră incurabilă, dar se pare că nu e chiar așa după cum se va observa în rândurile de mai jos. Am plecat hotărâtă la oftalmolog. Unul haios de altfel, data trecută îmi spunea că dacă mă doare ochiul îl scoate și după ne jucăm fotbal cu el. Eh, de data asta, după ce m-a așezat la enșpe mii de aparate, cu zâmbetul pe buze îmi dă verdictul: Te operăm joi. Moment de panică. Apoi continuă. Cu laser YAG. Coșmarul meu din copilările. Pe vremea aceea, pe la 7 ani, am avut vreo 3 intervenții din astea pe viu, că așa le spun eu celora care nu necesită anestezie generală. Și nici măcar locală având în vedere că am simțit TOATĂ durerea aceea groaznică, de parcă îmi înfingea un cui ars în o

Trecuse prea mult timp... Am privit-o cu mirare. Era atât de schimbată încât abia am putut accepta că era ea. Avea în privire un soi de maturitate. Acel licăr al ochilor părea că e mai puţin luminos. Părul, mai scurt şi mai drept ca înainte, i se revărsa pe umerii ce se mişcau în funcţie de respiraţia ei sacadată. Îşi lăsă privirea în jos, ca şi cum s-ar fi ascuns, ca şi cum şi ea ar fi simţit scurgerea timpului mai apăsat ca înainte. Îşi privi mâinile lungi cu teamă, nu şi le admira. Ridică oglinda de pe comodă şi încercă să se privească. O lacrimă i se rostogoli pe obrazul drept, o lacrimă pe care o lăsă nestingherită să curgă. Îşi atinse pomeţii şi îşi duse mâinile uşor spre buzele ce îi erau întredeschise. Uşor încruntată, clipi de câteva ori şi spuse mai încet decât o şoaptă: - Îmbătrânesc . Atunci am realizat că se uita la ridurile pe care le avea, sau pe care credea ea că le-a dobândit. - Cred că nici nu m-ar mai recunoaşte. Au trecut nişte ani, iar eu, eu sunt alta. Tim

                                                                          Nu râvni la Zeiţa universului tău, Prefă-o-ntr-o sfântă, nu-i întina rostul De a creea, prin tine, purul cast din lume... Căci altfel, foc şi tunete se vor abate spre tine. Renunţă la trup, la dulcele carnal, Deschide ochii, vezi că-i doar trecător, un păcat. * Ai râvnit la Zeiţa universului tău, Ai prefăcut-o violent într-o trestie speriată Şi te-a distrus prea repede prin murdara-ţi dorinţă... Pucioasă din umbre s-a abătut furios spre tine Acum... prea târziu să te lepezi de carnal Din fiinţa ta se înfruptă mişel păcatul... Închide ochii căci prin ei nu mai zăreşti Înaltul. * Te-ai stins. 3 iunie 2012

1. Iubirea-i un mister Sau, simplu, Nu există. E-un fapt? E-o amăgire, Tânguire spre neînţeles. Nu-i viaţă E moarte. E-un infinit Dintr-o clipă nefastă. "Te urăsc". 2. Cădeai în acel abis, Al disperării   Clipă. Nefast moment Al încercării, Blestemat dintr-o-uitătură Şi mă doreai, Iar eu... deloc. Nu te voiam în Planul ăsta, Să-mi strici, să-mi bei Şi-un ultim strop Al aşteptării cea divină, Că vei putea să înţelegi Frământarea cea cumplită... Că alung sentimente                 De carnal .                      Le refuz.        Doar mă scârbesc. 3 mai 2012 Raluca Băceanu

Prinsă strâns între vreo trei olimpiade la istorie, filosofie şi română, abia mai am timp să respir. Adică să scriu. Cum a trecut cam mult timp de când nu am mai postat nimic pe blog, mi-am zis să vă spun câteva noutăţi. A apărut noul număr Suspans, unde am avut deosebita ocazia de a publica o nouă povestire horror, Renaşterea , pe care sper să aveţi curaj să o citiţi până la capăt. E interesant contextul în care am scris povestirea (contextul, auzi, istoria asta mă obsedează :))! ), şi anume fiind puţin bântuită de Mitul lui Sisif , de Camus, în care este abordată tema aceasta, a asumării destinului, un destin absurd şi... surd. Pentru cei ce au citit Camus, şi poate puţin din Sartre, vor înţelege ce am vrut să subliniez ,,absurdul nu e o simplă idee, ci condiţia şi cheia propriei noastre vieţi". Aici vă puţeti delecta cu povestirea  http://suspans.ro/literatura/proza/renasterea  . A mai apărut în noul număr  Aurelia Chircu, având o proză reuşită, Regis de Aeternum ; d

Lumina mă-neacă Şi lumea-o orbeşte, Mănâncă din culoare Nu se mai opreşte. Foamea-i acerbă Muşcă şi din contururi Zone clare devin Umbre fără formă. Când noaptea vine negreşit, Lumina se-ascunde Doar bezna rămâne Nimic nu mai-i desluşit. Când bezna pleacă Lumina se-ntoarce fericită Să înfulece nesătulă Iar, din colorit. Şi lumea e                              Nonculoare Fără şfârşit. 28 ianuarie 2012 Raluca Băceanu

Sunt extem de încântată de poveste. Sper ca şi vouă să vă placă! E o reuşită evidentă şi sunt onorată să public pe suspans.ro. Încă un scop atins! http://suspans.ro/literatura/proza/demonul-iubirii În sfârşit, durerea a fost transformată în ceva bun. Raluca Băceanu

A mai trecut un an. Au trecut 18 în total şi m-am gândit să trag o linie şi să constat nişte lucruri ce m-au frapat, deranjat, bucurat, dezamăgit de-a lungul lui 2011, sau poate chiar de-a lungul ultimilor 4 ani ai vieţii mele. În primul rând, viaţa e mai dură decât poate oricine crede; încărcătura emoţională cu care te vei lovi în viaţă se va simţi uneori atât de puternic, încât simţi literalmente că înnebuneşti. În al doilea rând, dacă ai o „carcasă” dură, nu crede că oricine îţi va iubi exteriorul îţi va iubi şi interiorul dulce şi inocent. Dezamăgirea va fi atât de intensă încât îţi vei dori să fie şi interiorul sinonim cu exteriorul, să se amestece încât să nu mai distingi unul de celălalt. De aici nu voi mai continua numărătoarea pentru că am senzaţia că vor fi prea multe constatări pentru a mai fi numărate. În plus, toate au un prim loc pentru mine. O enumerare le-ar scădea din „valoare”. Senzaţia de singurătate pe care o au unii oameni, şi care tinde să persiste cam la ne

Am tot citit de-a lungul scurtei mele vieţi tot felul de cărţi despre autocontrol, despre religie, despre ocultism şi alte tâmpenii care pentru o clipă ţi se pare că ţi se potrivesc, dar după un timp realizezi că sunt toate nişte prostii şi că oriunde ai citi, cu orice maestru sau preot ai vorbi, tot nu vei afla ce e cu tine. Cred că pur şi simplu, trebuie să accept că sunt altfel decât ceilalţi, oricât de mult am încercat să mă conving că fiecare individ al speciei mele trece prin asta. M-am îndopat până la refuz cu propriile mele teorii, că, poate, cine ştie, oi fi şi eu vreun fel de hibrid dintre o specie extraterestră şi un om, dar nici chiar aşa departe nu ar fi trebuit să merg... Îmi dau seama că sunt o ciudăţenie a naturii. Nu îmi simt locul nicăieri iar gândurile mi-s efemere. De asta încerc să le las undeva. Şi motivul l-am tot exemplificat. L-am tot repetat. Dar nu a fost de ajuns. Simt din ce în ce mai apăsat că tot ce fac şi că tot ce aş face e în van. Simt de multe or

Răsfirate pe alocuri Raze jucăuşe pier, Înghiţite îndat' de bezna Necuprinsului mister. Privind van peisajul orb Răscolind după culoare, Negrul hămesit de foame Mestecă ce-a mai rămas... Pierduţi în nonexistenţă Ei se plimbă amândoi, Tot căutând în ceţuri După-un licăr de-adevăr. 19 noiembrie 2011 Raluca Băceanu

E bizar că oamenii încă mai cred îm tâmpenii legate de sfârşitul lumii. M-am cam săturat până în gât de astfel de zile care primesc de la nişte oameni jalnici şi fără viaţă tot felul de interpretări. Că tot am văzut filmul "11.11.11".... să vă spun ideea principală: nu căuta înţelesuri acolo unde nu sunt. Nu se ştie niciodată când te vei arde pe bune... Aşa că vedeţi-vă voi mai bine de vieţişoara voastră, plină de invidii, frustrări, şi ipocrizii din partea tuturor şi poate chiar şi din partea voastră (!). Aberez. Dar nu are importanţă. Eu mă voi înfăşura în continuare în carapacea mea "dulce" de individualism şi voi râde de gloata ce şi-a recunoscut titlul de "gloată". Cine ştie, cunoaşte. "Geniul" şi-a încheiat oful pe ziua de azi şi se întoarce, ca de obicei, cu un gust amar, în paginile x, ale cărţii x, dorind să încheie încă o zi într-un mod cât mai puţin realist pe puţinţă. P.S 11.11.11 nu m-a făcut decât să fiu mai senzitivă la

De data asta, această postare nu mai face parte din categoria personalo-penibile. Ci face parte dintr-o realitate crudă, fără pic de umor: viaţa mea. Nu poţi să mă numeşti egocentrică pentru că sunt diferită de toţi din toate punctele de vedere, şi pentru că o arăt mereu. Nu ai dreptul, iar dacă doar încerci, ei bine... nu mă mai interesează câtuşi de puţin. Pentru că poate nu o să mai fiu atunci, ci undeva ascunsă unde doar Dumnezeu mă va găsi. Nu e decât o chestiune de timp. Dintotdeauna a fost aşa. De fapt, dintotdeauna m-am simţit în felul în care mă simt acum. Şi e o stare ce nu se termină ci e mereu acolo, indiferent de cât de fericită par, ori chiar m-aş simţi. Oricât de mult mi-aş dori să uit ceea ce sunt, nu pot fiindcă se întoarce împotriva mea. Mă simt vinovată dacă ies fie şi numai o clipă din propriul tipar. (UPDATE 12 septembrie 2011 -din motive personale această postare a fost ştearsă. Îmi cer scuze pentru ca v-am speriat sau jignit, asta e. Să îl numim sindromul pre-m

Când bezna înfulecă cu poftă din zi Când cerul este străpuns de noapte şi sângerează, Nu mai ai speranţă iar viaţa dispare Ascunsă sub pătura groasă a întunecimii Ce pare că vrea să păcălească lumina Până aproape de răsărit. Culoarea se duce şi devine neagră, Iar negru de eşti, devii smoală. Cazi în Gheenă, doar acolo-i culoare. Sânge şi flăcări îi pictează pereţii Iar bolta cerească un hău negru pare. Întuneric de vrei, îndurare de ceri, Soarele tot nu va mai răsări vreodată. Flacăra, veşnica lumină te arde La frig de tânjeşti, vei pieri în uitare. Când lumina taie în noapte, Când cerul se scutură de sânge şi foc Şi încep să cadă lacrimi de ploaie, Speranţa revine, veşnicul vrăjmaş, Ce roade înfometată din inimă Mereu, mai ad ânc precum o rugină. Vrea să te cruţe de ceea ce este... Dar iar dispare şi se-ntoarce din nou Pleacă şi se-ntoarce fără ruşine, Fiindcă nu-i un păcat ci doar o făţarnică Blestemată închipuire. (#UPDATE 23 septembrie

Din categoria personalo-penibile. Chiar nu credeam că vreodată voi deveni persoana ce sunt în momentul de faţă. Niciodată. Mereu eu am fost cea serioasă, care părea supărată, încruntată aproape tot timpul, uneori şi fără motiv. 2008 - nici un băiat nu mă remarca; 2009 - doar unul mă remarca; 2010 - doar ciudaţii mă remarcă; 2011, adică în prezent, cam toţi tipii cu care schimb două-trei vorbe îmi devin brusc "prieteni" ca mai apoi să urmeze momente foarte penibile de genul: "eşti specială/deosebită /minunată /frumoasă /inteligentă" etc. Recunosc că la început am crezut şi eu că sunt frumoase complimentele, nu doar texte ieftine care trebuiau să mă cucerească. Bine, că niciodată nu a mers de fapt şi eu nu am primit niciodată un compliment precum l-ar primi oricare altă persoană normală de pe pământ, ci mai mult aruncând cu el în persoana pe care mi-l adresase, cu o viteză ce se apropie muuult, dar foarte mult de viteza luminii - asta presupun că e altă pove

Iată-ne şi anul acesta la Sighet. Am promis că voi scrie părerile mele şi pentru anul acesta, mai ales că e posibil să fie ultimul pentru mine... deh, la anul e admiterea, nu mai am cum să ajung acolo... Anul ăsta pot să subliniez vreo 3 chestii: am fost atentă la toate conferinţele - da, am reuşit performanţa asta!!! - mâncarea a fost muuult mai bună şi 3... nu mai era globul de îngheţată 50 de bani ci 1 LEU!!! Lăsând gluma la o parte, anul ăsta am fost mult mai serioasă şi chiar am învăţaţ multe lucruri. Nu am de gând să o lălăi fiindcă nu ar avea rost. Ideea e că şcoala asta de vară nu e doar o simplă şcoală, e ceva mai mult. Voi aveaţi idee care e scopul ei de fapt? Să creeze o nouă elită, o nouă generaţie care să fie capabilă să ia frâiele politicii şi să facă ceva BUN şi DEMOCRAT din ţara asta. Eu am realizat abia anul acesta. Nu e niciodată prea târziu. Anul trecut eram prea preocupată să... nu mai ştiu exact anul trecut la ce eram atentă. Şi atunci am învăţat multe, doar că at

M-am cam luat cu treaba, tot timpul sunt plecată şi am cam uitat să anunţ şi aici ce am mai publicat şi unde. Aşa că vă anunţ cu bucurie că am apărut în Luceafărul de dimineaţă, numărul 32, povestirea Om de companie: http://www.revistaluceafarul.ro/index.html?id=3647&editie=151 Şi Game over, în Gazeta Sf: http://fanzin.clubsf.ro/2011/07/game-over/ Sunt fericită din punctul ăsta de vedere. Măcar pe plan profesional să fiu împlinită. Şi desigur, spiritual. Voi reveni peste o săptămână şi vă voi povesti cum a fost şi la Şcoala de Vară de la Sighet. Cea mai mare revelaţie am avut-o acolo. Am găsit Calea, the real way to go, cum ar spune... cineva. Dacă mai demult nu ştiam ce caut şi de ce, acum am găsit şi mă bucur că am înţeles ceva ce îmi fusese cândva luat. M-am întors de unde am plecat acum mult timp... And The Grace is still there, thank God. Aşa că vă las şi vă mulţumesc. Atât pot să fac şi eu. Raluca Băcean u

Din categoria personalo-penibile. "Ştii cât doare?" Asta mi-o tot repeta I. Nu îi dau numele. Dar e o fată. Şi suferea. Şi credeam că o înţeleg. Doar că abia acum o pot înţelege în adevăratul sens al cuvântului. Şi doare. Doamne, cât poate să doară. Nu aş fi crezut că ar putea să doară atât de tare. Pentru, relativ, atât de puţin. Nu ştiu ce forţă incredibil de diavolească mă ţine în viaţă. Ar trebui să mă evapor de la cât doare. Atât de tare încât nu pare real. Şi e al dracului de real. "Suferinţa e singurul lucru care îmi mai aminteşte de el". Sau " suferinţă, hrana mea zinică". Mă gândesc. Să fiu o jigodie de acum încolo cu toţi, pentru că merită, şi pentru că ăsta e de fapt singurul lucru pe care îl merită din plin, să fac ce mi s-a spus să fac de vreo 17 ani, să îi distrug, ori să cred în continuare în iubire... Nu ştiu ce să fac. Ce e cert e că doare. Şi nu se mai termină. E de ordin prea mare ca să conştientizezi. De parcă durerea îşi ia tot ce ar