Interview With A Vampire

Din categoria personalo-penibile. "Ştii cât doare?" Asta mi-o tot repeta I. Nu îi dau numele. Dar e o fată. Şi suferea. Şi credeam că o înţeleg. Doar că abia acum o pot înţelege în adevăratul sens al cuvântului. Şi doare. Doamne, cât poate să doară. Nu aş fi crezut că ar putea să doară atât de tare. Pentru, relativ, atât de puţin. Nu ştiu ce forţă incredibil de diavolească mă ţine în viaţă. Ar trebui să mă evapor de la cât doare. Atât de tare încât nu pare real. Şi e al dracului de real. "Suferinţa e singurul lucru care îmi mai aminteşte de el". Sau " suferinţă, hrana mea zinică". Mă gândesc. Să fiu o jigodie de acum încolo cu toţi, pentru că merită, şi pentru că ăsta e de fapt singurul lucru pe care îl merită din plin, să fac ce mi s-a spus să fac de vreo 17 ani, să îi distrug, ori să cred în continuare în iubire... Nu ştiu ce să fac. Ce e cert e că doare. Şi nu se mai termină. E de ordin prea mare ca să conştientizezi. De parcă durerea îşi ia tot ce ar

Cam asta sunt eu de vreo câteva zile. Deşi starea propriu-zisă a început acum vreo 3 săptămâni, sau 4, când toate energiile, dar toate nenică, au luat-o razna. Ideea e că m-am concentrat atât de mult să fac un bine, că mi-am dat eu peste cap forţa vitală ce acum nu mai este unde ar trebui să fie. Şi, colac peste pupăză, o parte considerabilă din puţinul ăla cu care am rămas am avut grijă să se ducă la cine avea nevoie de el. Sunt altruistă, dau dacă am, doar că nu mai aveam nici eu. Persoana s-a făcut bine, parţial, dar nu din energia mea, cred că am luat puţină ,,mană" şi din jur. Deh, că tot e soare, să-l secăm pe el de energie că are mai multă ca mine. Iar acum, abia dacă mai văd o cale de scăpare din fumul asta gros, ce mă învăluie ca o ceaţă puturoasă şi verzuie. Sunt sleită de putere, abia îmi mai ţin ochii deschişi. Şi la propriu şi la figurat. Dar nu e nimic, dacă aşa e să fie, să fie. Să nu plângeţi după mine. Ori îmi revin, şi voi fi mult mult mult mult mult mai putern

Norii se adună şi încep să se-negrească, Se încruntă furios, trosnesc şi luminează Nu vor să se-astâmpere, parcă vor să mă vrăjească Însă ştiu că asupra mea este El şi mă veghează. Vântul mă învăluie, mă trage şi mă izbeşte, Nu vrea să-mi dea pace, deodată îmi vorbeşte. Nu vreau să-l aud, mă sperie, vreau să dispară Strig disperată cu lacrimi în ochi, ca El să apară. Ploaie şi grindină se aruncă asupră-mi, din văzduh Pace nu vor să-mi dea, voiesc să îmi strivească Şi ultimul meu gând şi dor, şi însuşi duh ,,Vino şi ia-mă", Îi spun, atât dorea, să mă stârnească. Un fulger mă încălzeşte, devin lumină, Mă ridic cu vântul la cer, încet-încet, Iar ploaia şi grindina acum trec prin mine Nu mă mai opresc, şi-L văd, am ajuns la El. 3 iunie 2011 Raluca Băceanu P.S Dacă înainte parea că simt ceea ce scriu, ei bine, acum, poate mai mult ca niciodată simt , pentru că există şi un fond. Mulţumesc pentru că-mi hrăneşti creativitatea. Sper să îţi placă. P.P.S E genul de poezie ce trebuie citită

Nici ea nu mai ştia de când stătea închisă acolo Privind spre lume, spre viaţă, simţind amărăciune Degeaba spera, îşi punea dorinţe, tot cerea o minune, Căci timpul, locul şi ea însăşi îi privau viaţa De tot şi de nimic, de suferinţă şi de iubire. Ea nu putea fi capabilă decât de un imens gol stăruitor. Prin sticla prăfuită de timp şi de amprente, Vremea i se scurgea spre nicăieri, rapid şi fără sens. Era prea preţioasă, un obiect de artă neînţeles Ce era tot admirat, iubit şi venerat... Dar atât, fiindcă nimănui nu-i păsa ce e dincolo de sticlă. Vedeau valoarea, simţeau emoţia, dar asta, nu conta. În van erau toţi acolo, privind consternaţi Nimic nu o putea face să fie şi să simtă că e vie. Un obiect preţios, dar doar atât, incapabil de sentimente Dar care tânjea la ce se găsea dincolo de acea lume. Într-o zi, fără ore, fără clipe, a sosit. A sosit el să o scape De povara transparentă, ce-o închidea, o distrugea... Era doar, îngrijitorul, ca s-o mute iar din loc. Dar unde? A dus-o înt

Din categoria personalo-penibile. Ce e cu Alpha? Să zicem că e... ceva. Să vă povestesc cum a început totul... În noaptea dintre anii 2009 şi 2010, a fost lună plină. Dacă îţi puneai o dorinţă exact la ora 12:oo, aceea mai mult ca sigur se împlinea. Şi chiar de spui că-i o prostie, să ştii că e de ajuns să crezi. Bun. Mi-am notat pe o hârtiuţă dorinţa, ca să o am mereu la mine şi am ascuns-o în blugi. Am încercat să o formulez cât mai simplu ca să nu existe dubii. Şi aşa Universul e complex, nu era nevoie să fie şi dorinţa mea prea complicată. Dar cu cât ceva e formulat mai simplu, cu atât devine mai interpretabil. Iar dorinţa mea nu cuprindea şi data când aş vrea să devină realitate, ci era o formulare asemănătoare cu " vreau să...." nu când sau cum. Mai departe. Am aşteptat un an întreg. Şi a naibii să fie de viaţă şi de circumstanţe, până în seara de 31 decembrie 2010 nu am crezut că se mai împlineşte. Dar, am avut senzaţia că s-a împlinit cumva... deşi nu îmi arăta nimic

Tavanul a încetat să mai plângă, Pare că-i astupat de destin Iar acum nu poate decât să surâdă Nu mai stă trist, pare chiar senin. Fereastra şi-a deschis brusc ochii, Nu mai e murdară, ba chiar Începe să facă loc privirii, Ce bine când totu-i clar! Uşa încet-încet s-a deschis, Căldura pătrunde deodată, Temperatura-mi s-a decis Să se ridice... şocată. Podeaua nu mă mai înţeapă Cumva, prietenă mi-a devenit. Simt că plutesc ca pe apă... Da! Pe de-a-ntregul am revenit! 9 mai 2011 Raluca Băceanu

Ro tiţi în jurul meu Dar nu puteţi vedea, Ce sunt, ce reprezint, De parcă v-ar păsa... Tot ce vă atrage e Că-s încărcată pozitiv Şi v-aţi strâns pe lângă mine Aparent, fără motiv. Dar dacă negativ M-aş încărca Aş deveni Nucleu de-antimaterie... Mă întreb, oare Aţi fugi? Sau, cine ştie, V-aţi încărca voi, pozitiv?! 29 aprilie 2011 Raluca Băceanu

Ninge-n suflet, ninge-n trup, Chiar şi timpul s-a oprit Ninge-n lume, totu-i mut C-a murit tot ce-am iubit. Cad şi cad cristale-albastre Ce din ceruri s-au desprins, Şi-mi acoperă privirea, Prea-uimită, ca de vis. Neîncetat m-au răscolit, Când rămas-bun eu mi-am luat, Ai tăi ochi mari şi trişti Când m-am dus... când am plecat. Chiar şi acum îi văd plângând, Ochii aceia ce mă-ndeamnă Aproape agonizând Negreşit spre grea povară. Ninge-n suflet, ninge-n trup, Chiar şi timpul s-a oprit Ninge-n lume, totu-i mut. C-a murit tot ce-am iubit. 24 aprilie 2011 Raluca Băceanu

Fărâme de dantelă Mici fărâme de dantelă Dănţuie-n văzduh de parcă, Zâne-n ceruri joacă, joacă. Mii cristale felurite Mi se prind în păr, Hai-hui, Par ca nişte diademe În vâltoarea buclelor. Dar văpaia încreţiţă Le topeşte prea uşor, Nu le pot prinde-n palme Căci dispar încet, Şi mor. 22 februarie 2011 Anotimp uri 17 ierni trecut-au peste mine Îngheţând şi viscolind continuu. Chiar de sufletul nu le-nţelege Şi se zbate, el le-nghite. 16 primăveri trecut-au peste mine, Cu flori, boboci, miresme dulci Dar, degeaba, căci se duc Precum florile de măr în vânt. 16 veri trecut-au peste mine, Cu arşiţă de singurătate, Şi cascade de lacrimi secate, Părjolite de-o căldură rece... 16 toamne trecut-au peste mine, Ploi şi brumă acoperit-au chipul, Lăsând doar o parte din, Privirea mea pustie. Iar acum, când primăvară este, Cu soare arzător de vară, Ploaie în suflet mă doboară... Iarna simt cum mă omoară. 15 martie 2011 Râul de la miezul nopţii (D in motive personale am ales să nu public poe

Din balta de sânge albastru, Răsare o inimă de gheaţă, Ce din visul măiastru, Pare doar o iluzie hoaţă. Nici că a fost, nici că va fi, O fantasmagorie a suferinţei. Căci fata morgana pe trepte Îşi picură iubirea din vene... Iar trandafirul magic, învăluitor Îţi va străpunge răceala atât de uşor... Pe când nici nu-l vei fi văzut, Te va surprinde tăcut. Ea dispare, a fost acolo vreodată? Nu vei ştii, dar pentru întâia oară, Vei picura iubire în a ta... Dulce, sublimă... vioară. Raluca B ăceanu

Read this first: Inima de gheata . Am avut odată o inimă normală, ca a fiecărui om. Şi tresălta de fiecare dată când îl vedea pe el , dar timpul a trecut iar inima a început să se transforme într-o inimă de gheaţă. Dar nu a fost o soluţie prea bună. Gheţa se topeşte, îngheţă la loc, se crapă, dispare, înţeapă, e rece . Inima de sticlă... E poate mai rece, mai grea. A fost rezistentă la căldura lui. Dar la focul cel din urmă a fost topită, deformată, abia de mai există. Nu mai bate, nu mai simte nimic. Dar e topită de fiecare dată când focul din ochii lui o săgeteză. Şi nu rezistă. Oricât ar vrea, nu poate. Gheţă, apoi sticlă... Câte lovituri mai trebuie să îndure pentru a se transforma din nou? Dar în ce? Ce e mai rezistent decât sticla? Chiar de ar fi din fier, ar rugini, ar crăpa iarăşi, la fel s-ar întâmpla chiar dacă ar fi din orice alt metal. Orice are un punct de fierbere, chiar şi o inimă din cel mai puternic metal sau aliaj existent. Dar, o inimă de piatră? Pentru că deja a î

Din categoria personalo-penibile. What? Falling in love with the nicest guy you ever know... Why?... Şi de aici se complică cam totul. Motive? Destule. Ce e mai enervant e că de obicei învăţ din greşeli. Dar când îşi bagă coada, nu dracu, ci inima, e groaznic. E ca şi cum raţiunea şi inima sunt într-un continuu război. Face inima ce face, de cade din lac în puţ, doar ca să îmi submineze autoritatea RAŢIUNII!!! Şi cum să nu te enervezi când părţi din tine acţionează diferit şi nu poţi face nimic ca să remediezi situaţia? E frustrant, da, asta e al naibii de frustrant. Fiindcă nu am control asupra vieţii mele până la urmă, dacă nu pot controla de cine să îmi placă sau nu. Deşi, între noi fie vorba, nu prea e vorba de plăcut aici, ci mult, mult, mult mai mult. În probleme de genul ăsta, nu prea ai rezolvare. Pur şi simplu nu ai. De parcă treaba asta cu ,,falling in love" e ca o nouă tulpină de virus pe care nu o poţi trata. Nu poţi să faci nimic decât să aştepţi... fie să dispară, da

Am scris azi un fel de poem/poezie whateva' şi a ieşit ceva cam ciudat, de asta nu mă pot hotărî dacă să postez toată ,,opera"... Până acum îmi place doar ultima strofă...cumva am pornit de la un vers ce tot îmi răsuna în minte ,,iubeşte-mă fără să înţelegi"... ,,creaţia" sună cam aşa... Voiam să ştiu ce-i iubirea, Crezând, totuşi, că o înţeleg cumva. ,,Surpriza" însă mă şi prinse... Pe nepregătite. Voiam să iubesc iubirea Şi nu... neapărat persoana, Necrezând că într-adevăr, Voi fi putând... să simt ceva. Voiam apoi, să fii al meu. Dar iubirea mi te şi dăruise Devenisei al meu de când... Nici nu speram la tine. Vreau acum să-ţi înţeleg iubirea, Ce vrea să fie şi de ce. Nici nu speram la o-aşa nebunie E incredibil... de divin! Probabil că într-o viitoare postare voi explica de ce poezia asta, de unde si până unde din nou subiectul ăsta, de ce sub forma asta. E oricum diferit de ce fusese până acum. Chiar dacă a ieşit o mare brânză chestia de mai s

Nu ştiu cum de viaţa mea a luat întorsătura asta... şi nu e vorba că ar fi ceva recent, treaba asta ţine de vreo 2 ani, de când am început liceul. Probabil fiindcă am devenit mai comunicativă, deci sociabilă, nu neapărat pentru că voiam să mă integrez, ci chiar aveam nevoie să fac şi pasul ăsta în viaţă. Uşor-uşor am înţeles cum merg unele lucruri, aşa că pot să spun un singur lucru despre asta: SUNT SCÂRBITĂ! De ce? De oameni... Îmi e o silă cumplită, cum nimeni nu îşi poate da seama. Credeam la un moment dat că sunt perverşi, ori ipocriţi, răutăcioşi sau pur şi simplu, imbecili. Dar cuvântul care îi defineşte cel mai bine pe oamenii ăştia, ar fi că sunt bolnavi . Şi mă întreb uneori, aşa, în sinea mea, dacă doar pentru simplul fapt că mă aflu în preajma lor, mă voi molipsi şi eu. Sper din tot sufletul să nu. Dar şi eu, ca şi ceilalţi, o dau în bară. Desigur, asta nu înseamnă că sunt bolnavă, doar că stând pe lângă ei, momentele penibile se ivesc ca ciupercile în pădure după o ploici

Luna ascunsă sub haloul de mister, Pitită pe sub cerul de pană, Mă fixează, vrăjeşte şi mă omoară. Iar eu mă zbat şi urlu disperată, Oare ce se-ntâmplă, ce mi se arată? Deschid iar ochii, ea încă mă priveşte, Încerc să înţeleg misterul ce se pripeşte. Să fie oare răul ascuns în sinea-mi toată? Să fie încercarea de a pătrunde în a ta lume? Să fie doar un coşmar, din care nu mă pot întoarce? Orice ar fi, luna încă se hrăneşte Privind cu al ei chip la mine, Rânjind mişel şi luminând, Din ce în ce mai puternic... Al naibii blestem, ce ai aruncat tu spre mine! Pentru iubirea-mi ce port eu pentru tine. Dar, nu e asta, e doar dorinţa ce mi-am pus-o, Când acum, totul se întâmplă... Să-mi fie teamă, să încerc să fug? Însă nu am unde să mă ascund. Nu mai am timp, deja mă reîntorc în viaţă, Luna a fugit, Lăsându-mă speriată, Unde s-a dus? M-a lăsat în ceaţă? De ce a dispărut, de-abia ce vraja a început? Tot ce pot să fac, e doar să respir, Să mă liniştesc, să vreau să înving. A fost o încercare

Atenţie! Textul de mai jos poate provoca greaţă acută. Recomand administrarea unei doze de Bilichol înainte de a începe să citeşti următoarele! Departe... dar atât de aproape în inima mea. Ocupi un loc mult prea mare, iar atunci când pleci, laşi un gol de neîndurat... până când te uit până la un anumit punct, ca şi cum amintirea ta ar fi adormit în sertarul de sentimente al minţii mele. Dar ştiu că te întorci. Mereu o faci. Te vreau , iar când sunt mult prea aproape de a te avea, nu te mai doresc, vreau să pleci, să dispari şi să mă laşi în pace. Dar balanţa continuă să se balanseze, ba în favoarea mea, ba în favoarea ei. Iar atunci, cum de pot fi sigură de ceea ce simt? E real măcar? Ce tot fac? Confuză şi izolată în gânduri. Aşa sunt şi aşa mă vei găsi ... Aş vrea să am certitudinea că ceea ce simt eu, simţi şi tu. Însă, nu aş vrea să ştiu că şi tu eşti la fel de confuz ca mine. Uneori sunt atât de nepăsătoare încât ştiu că tu eşti singurul care încearcă din greu să facă ca totul să

Prefer să vorbească o carte de specialitate în locul meu [Zodiac Universal, 1998]. O să vezi şi înţelegi de ce... ,,Atrăgătoare, inteligentă şi cinică - iată cum poate fi definită în câteva cuvinte nativa aceste zodii [capricorn dacă nu v-aţi prins]. Frumuseţea ei este mai degrabă cea a unei statui sau a unei regine care păşeşte cu graţie peste cadavre (ale admiratorilor ei, fireşte). Inaccesibilă, rigidă şi conservatoare, este preocupată mai ales de carieră, neglijându-şi viaţa sentimentală. Fiind foarte conştientă de faptul că nu se va simţi împlinită decât atunci când va obţine un post-cheie în societate, nu este atrasă decât de un bărbat cel puţin la fel de puternic, cu aspiraţii similare şi capabil de acelaşi efort pentru a-şi atinge idealurile. Este extrem de ambiţioasă şi pragmatismul de care dă dovadă în fiecare clipă a vieţii ei o fac o concurentă de temut chiar şi pentru un bărbat foarte sigur pe el. De altfel, nativa reuşeşte să se integreze mult mai bine într-o societate pr

Din categoria ,,personalo-penibile". Mi-a sunat alarma de la telefon la ora 6 fix. Aş mai fi vrut încă 5 minute, fir-ar să fie! Dar m-am conformat, ridicat uşor din pat şi am privit pe fereastră. Întuneric. Seara trecută mă întrebam, studiind cerul - telescop ha!- cine oare mai priveşte cerul, îl mai admiră. Mă simt norocoasă că stau la etajul 10... Revenind. M-am grăbit cu toate cele şi am plecat pe la 6:30 din casă. Trebuie să menţionez musai că mi-am pus bustiera pe dos şi că am îmbrăcat o bluză ALBĂ pe care nu am mai purtat-o din clasa a IX-a. Atunci am purtat-o prima oară, în prima zi de liceu, iar acum este a doua oară... Nu cumva să întârzii la liceu, scumpul meu liceu. Adevărul este că atmosfera din ultima vreme mi se pare atât de dezolantă, că îmi vin în minte nişte idei tare idioate... ca tot omu' deprimat, ce să mai... Am ajuns mai devreme. 7:20 cred. Dar nu era mai nimeni pe acolo. Şiiii s-a întâmplat totuşi ceva. Cred că ăsta e singurul lucru pe care nu am de gând

19 martie 2009... A trecut mai mult de un an de atunci. Poate că a fost o zi ca oricare alta(!). Poate nu. Cu siguranţă nu a fost. Cred că atunci m-am îndrăgostit cu adevărat, şi nu pe 10 octombrie 2008. Atunci a început doar o obsesie tâmpită, care încă mai persistă într-o oarecare măsură. În sfârşit... Dar în martie mi-am dat seama pentru prima oară de existenţa idealului. Un fel de de muză masculină care de atunci mă cam însoţeşte pretutindeni. Eu îi spun Vlad. Poate este o prezentă spirituală, sau doar rodul imaginaţiei mele, şi nevoia de a avea un scop pentru care să merite să i te dedici trup şi suflet. Eu mă dedic trup şi suflet unei idei. Şi poate că peste un an nu o sa mai cred asta, dar la dracu', prezentul contează până la urmă. Chiar dacă acum mă voi lega puţin de trecut... 19 martie. O zi la şcoală. O persoană introvertită cu bucle castanii intră în biblioteca liceului Spiru Haret. Nu ca să citească, ci doar să se ferescă de masa dezordonată de elevi care o strivea pre

Titlul spune deja multe. Nici nu stiu ce ar trebui sa mai spun/sa mai exprim/ expun/ descriu/povestesc or whateva'. Probabil o sa fie o alta postare din aceea de ,,suflet'' cum va place voua sa le numiti pe astea. Sau nu. Probabil iar o sa o dau in bara incercand sa spun ce ma deranjeaza, in speranta ca, poate cine stie, cuiva ii va pasa/ va intelege/ accepta, dar sincer, stiu ca nu prea e asa. Asa ca ma mint, iar. Probabil ca 99% dintre persoanele care vor citi aceasta postare isi vor da seama despre ce/cine este vorba. Acel 1% va ramane indiferent. Dar, DAR, poate ca ma insel si va da click atunci cand imi va vedea pentru a 1294375 oara la status mirobolantul meu blog si isi va da cu pumnii in cap cand va citi o alta postare de ,,suflet'' patetica si jenanta. Doar ca pana acum, nu prea am spus nimic concret si ma invart in jurul subiectului. Ca de obicei. Spre deosebire de tine- surpriza!!!- nu pot sa fiu directa. Asa ca voua, celorlalti va transmit o stare confuz