Interview With A Vampire

http://fanzin.clubsf.ro/2011/12/misterele-de-la-417-d/  Cititi aici ultima mea povestire. Inceputul e in ton cu perioada sarbatorilor deci... enjoy it! :D Raluca  Baceanu

Am tot citit de-a lungul scurtei mele vieţi tot felul de cărţi despre autocontrol, despre religie, despre ocultism şi alte tâmpenii care pentru o clipă ţi se pare că ţi se potrivesc, dar după un timp realizezi că sunt toate nişte prostii şi că oriunde ai citi, cu orice maestru sau preot ai vorbi, tot nu vei afla ce e cu tine. Cred că pur şi simplu, trebuie să accept că sunt altfel decât ceilalţi, oricât de mult am încercat să mă conving că fiecare individ al speciei mele trece prin asta. M-am îndopat până la refuz cu propriile mele teorii, că, poate, cine ştie, oi fi şi eu vreun fel de hibrid dintre o specie extraterestră şi un om, dar nici chiar aşa departe nu ar fi trebuit să merg... Îmi dau seama că sunt o ciudăţenie a naturii. Nu îmi simt locul nicăieri iar gândurile mi-s efemere. De asta încerc să le las undeva. Şi motivul l-am tot exemplificat. L-am tot repetat. Dar nu a fost de ajuns. Simt din ce în ce mai apăsat că tot ce fac şi că tot ce aş face e în van. Simt de multe or...

Răsfirate pe alocuri Raze jucăuşe pier, Înghiţite îndat' de bezna Necuprinsului mister. Privind van peisajul orb Răscolind după culoare, Negrul hămesit de foame Mestecă ce-a mai rămas... Pierduţi în nonexistenţă Ei se plimbă amândoi, Tot căutând în ceţuri După-un licăr de-adevăr. 19 noiembrie 2011 Raluca Băceanu

E bizar că oamenii încă mai cred îm tâmpenii legate de sfârşitul lumii. M-am cam săturat până în gât de astfel de zile care primesc de la nişte oameni jalnici şi fără viaţă tot felul de interpretări. Că tot am văzut filmul "11.11.11".... să vă spun ideea principală: nu căuta înţelesuri acolo unde nu sunt. Nu se ştie niciodată când te vei arde pe bune... Aşa că vedeţi-vă voi mai bine de vieţişoara voastră, plină de invidii, frustrări, şi ipocrizii din partea tuturor şi poate chiar şi din partea voastră (!). Aberez. Dar nu are importanţă. Eu mă voi înfăşura în continuare în carapacea mea "dulce" de individualism şi voi râde de gloata ce şi-a recunoscut titlul de "gloată". Cine ştie, cunoaşte. "Geniul" şi-a încheiat oful pe ziua de azi şi se întoarce, ca de obicei, cu un gust amar, în paginile x, ale cărţii x, dorind să încheie încă o zi într-un mod cât mai puţin realist pe puţinţă. P.S 11.11.11 nu m-a făcut decât să fiu mai senzitivă la...

Dimineaţă cruntă Sub aburi de-alcool Mă-mpleticesc şi cad Of, de-ar fi să mor! Privesc tăcut luna Văd încă una (!) Iar în juru-i sora-i orbitează Precum o fantomă. Cad. Mă ridic, Apoi cad cu un zbuf, Râd fără un motiv clar Şi mă-ntind lat pe jos, Pare-un pat cald şi moale... Dimineaţa-i încă neagră Mă-ndrept spre infern În gândurile-mi negre Mă-mpiedic de-un... el. Doarme îngheţat pe-un canal Împuţit. Duhoare de-alcool Se ridică spre cer, Undeva în eter... Siderată mă-ncrunt La trupu-i lipsit de reacţie E oare mort? Sau doar se preface? Fug de lângă el, de duhoarea De moarte. Luna sinistră Mă urmăreşte...tăcută felină, Îmi sare în spate... Ciudată simţire. Vinovăţia e-a lui Dar pare şi-a mea Fuge de la unul la altul Fără să ştie ce vrea. El pentru viaţă, ea pentru milă Iar când ei se dizolvă-n neant Rămâne doar vină... 4 noiembrie 2011 Raluca Băceanu

Prin vizorul drept Lumea a devenit mai înceţoşată. Din spatele uşii văd, zi de zi, O altă imagine Din ce în ce mai neagră. În faţa uşii, praful s-a aşezat Iar vizorul drept zace... Zace neputincios, necurăţat. Prin vizorul drept Culoarea se pierde şi se transformă. Umbre joacă difuz Într-o lumină prea dură. În faţa uşii, peisajul dispare, Iar vizorul drept tace... Tace nenorocit, fără scăpare. Prin vizorul drept Simţu-mi devine fără rost. Din spatele uşii Abia întrezăresc ce mai văd. Să fie iluzie? Nu, e teroare Iar vizorul drept îmi pare... Pare prea mic, stă încruntat. Prin vizorul drept Lumina nu mai trece... Dar. Încă. Vă. Văd. 20 octombrie 2011 Raluca Băceanu

http://moshulsf.wordpress.com/2011/10/12/exclusivitate-%E2%80%9Emoshul-sf%E2%80%9D-proza-de-raluca-baceanu/ Da. Încă una şi sunt extrem de mândră de ea şi îi mulţumesc Moshului SF pentru că a considerat povestirea ,, scrisă din inimă, cu trăire şi simţ artistic" . Aştept un feedback din partea voastră, unul sincer şi... vă mulţumesc. La cât mai multe povestiri de acest gen. P.S Dacă nu v-aţi dat seama despre ce fel de creatură este vorba, Oliviu Crâznic vă sare în ajutor aici .

Pentru D. Ce e mai presus de iubire? Stam mereu şi mă-ntrebam Credeam că, cine ştie, O fi respectul, mulţumirea Sau poate-o dragoste ce te mistuie Din interior spre exterior, Dar nu e cum mă aşteptam să fie... Ba chiar pot spune siderată Că mi-a părut doar un soi de Amiciţie minunată! Nu e pasiune, foc şi jar, Nici dor năvalnic, fluturi reci, E-o preţuire fără scop şi margini, E ridicare din efemer. E să vezi frumuseţea unde nu-i, Să iubeşti defecte, nu pasiuni, Să vezi dincolo de aparenţă Scormonind după esenţă. E adorare dincolo de simţuri Şi dragul ce-l porţi în, şi peste timp, Pentr-un suflet ce se leagă De-al tău printr-o imensă Şi imposibil de înţeles, Iubire neţărmurită. Atunci, curios te-ntrebi Şi-ţi frângi idei şi gânduri, Sub talpa unui paradox continuu Că mai mult, mai presus de iubire, E, cumva, doar şi mai multă... Sau nu. E doar puţin diferită. Ca o nouă treaptă ce răsare La vârf de scara ce se-ndreaptă Spre cer, spre Rai, spre infinit. E exact treapta ce ne leagă Pe noi,...

De data asta, această postare nu mai face parte din categoria personalo-penibile. Ci face parte dintr-o realitate crudă, fără pic de umor: viaţa mea. Nu poţi să mă numeşti egocentrică pentru că sunt diferită de toţi din toate punctele de vedere, şi pentru că o arăt mereu. Nu ai dreptul, iar dacă doar încerci, ei bine... nu mă mai interesează câtuşi de puţin. Pentru că poate nu o să mai fiu atunci, ci undeva ascunsă unde doar Dumnezeu mă va găsi. Nu e decât o chestiune de timp. Dintotdeauna a fost aşa. De fapt, dintotdeauna m-am simţit în felul în care mă simt acum. Şi e o stare ce nu se termină ci e mereu acolo, indiferent de cât de fericită par, ori chiar m-aş simţi. Oricât de mult mi-aş dori să uit ceea ce sunt, nu pot fiindcă se întoarce împotriva mea. Mă simt vinovată dacă ies fie şi numai o clipă din propriul tipar. (UPDATE 12 septembrie 2011 -din motive personale această postare a fost ştearsă. Îmi cer scuze pentru ca v-am speriat sau jignit, asta e. Să îl numim sindromul pre-m...

Când bezna înfulecă cu poftă din zi Când cerul este străpuns de noapte şi sângerează, Nu mai ai speranţă iar viaţa dispare Ascunsă sub pătura groasă a întunecimii Ce pare că vrea să păcălească lumina Până aproape de răsărit. Culoarea se duce şi devine neagră, Iar negru de eşti, devii smoală. Cazi în Gheenă, doar acolo-i culoare. Sânge şi flăcări îi pictează pereţii Iar bolta cerească un hău negru pare. Întuneric de vrei, îndurare de ceri, Soarele tot nu va mai răsări vreodată. Flacăra, veşnica lumină te arde La frig de tânjeşti, vei pieri în uitare. Când lumina taie în noapte, Când cerul se scutură de sânge şi foc Şi încep să cadă lacrimi de ploaie, Speranţa revine, veşnicul vrăjmaş, Ce roade înfometată din inimă Mereu, mai ad ânc precum o rugină. Vrea să te cruţe de ceea ce este... Dar iar dispare şi se-ntoarce din nou Pleacă şi se-ntoarce fără ruşine, Fiindcă nu-i un păcat ci doar o făţarnică Blestemată închipuire. (#UPDATE 23 septembrie...

Din categoria personalo-penibile. Chiar nu credeam că vreodată voi deveni persoana ce sunt în momentul de faţă. Niciodată. Mereu eu am fost cea serioasă, care părea supărată, încruntată aproape tot timpul, uneori şi fără motiv. 2008 - nici un băiat nu mă remarca; 2009 - doar unul mă remarca; 2010 - doar ciudaţii mă remarcă; 2011, adică în prezent, cam toţi tipii cu care schimb două-trei vorbe îmi devin brusc "prieteni" ca mai apoi să urmeze momente foarte penibile de genul: "eşti specială/deosebită /minunată /frumoasă /inteligentă" etc. Recunosc că la început am crezut şi eu că sunt frumoase complimentele, nu doar texte ieftine care trebuiau să mă cucerească. Bine, că niciodată nu a mers de fapt şi eu nu am primit niciodată un compliment precum l-ar primi oricare altă persoană normală de pe pământ, ci mai mult aruncând cu el în persoana pe care mi-l adresase, cu o viteză ce se apropie muuult, dar foarte mult de viteza luminii - asta presupun că e altă pove...

După cum se observă şi în desenul alăturat, realizat de Daniel, o fată, mai exact persoana care servea ceaiurile - nu suport termenul de ospătăriţă ori chelneriţă - ne-a adresat un foarte "dubios" compliment, în cea mai "dubioasă" ceainărie, cu cea mai "dubioasă" servire, dar nu în ultimul rând, cu cel mai "dubios" ceai. Dar hai să începem cu începutul... Azi l-am întâlnit pe Daniel, unul dintre cei mai optimişti şi haioşi oameni pe care i-am cunoscut. După aproximativ 3-4 ore petrecute cu el, pot să spun că sunt mândră să fiu prietenă cu un astfel de omuleţ. Cred că o dată în viaţă îţi e dat să întâlneşti un aşa caracter. Ne vorbiserăm înainte unde aveam să mergem, deşi niciunul nu ştia exact unde se află ceainăria Tabiet. De ce tocmai acolo? Fiindcă începând de mâine, acolo se va ţine cel mai proaspăt cenaclu, Imaginarium, dedicat tinerilor scriitori. Aşa că am zis să găsim "minunatul" loc încă de azi. Deh, curioşi şi nerăbd...

Se ascundea în suflet teama Apăsând, grea precum o tonă De sentimente de vină Ce nu se mai opreau, tot veneau. Apoi El mi-a ridicat piatra de pe inimă, Durerea a dispărut ca un drac, Iar semnul Tău cel sfânt a ocupat Un loc ce-i mai uşor în inima mea. Mi-ai luat speranţele şi le-ai dus În cer şi mi le-ai distrus, Iar acum ele au devenit doar simple Vechi şi inutile dorinţe de trup. Mi-ai dat credinţă şi teamă de păcat Şi-am început să fug de el speriată Dar el neîncetat mă ceartă... că l-am şi renegat. De îmi doresc ceva îl am sau nu , Indiferent cum se face, asta e voia Lui . Aşa că mulţumesc luminii reci , Nu mai ard, simt cum îmi treci. Raluca Băceanu

Azi mi-a mirosit a toamnă. Destul cât să mă indispună toată ziua. Urăsc toamna. Îmi aminteşte de şcoală. Şcoală, nu liceu, atenţie. Adică de vremuri trecute şi de demult. Care însă mă dor. Şi acum, poţi să crezi? Toamna e anotimpul meu preferat în ceea ce priveşte culoarea. Poate nici atunci. Prefer verdele dacă stau să mă gândesc. Deci, urăsc în momentul ăsta toamna din toate punctele de vedere. Totuşi, e încă vară. Dar simt ca şi cum s-ar fi terminat deja. Iar amoţesc, încet-încet, insesizabil pentru cei din jurul meu. Sau, în fine, cred că cei apropiaţi simt o schimbare. Fiindcă îi tot evit. E cam greu să eviţi persoane cu care trăieşti zi de zi, ei bine, eu reuşesc perfect. Simt lipsa unei singure persoane... Chiar acum mi-am amintit o discuţie foarte veche cu un amic. Când îi spuneam cu o nonşalanţă imposibilă că eu nu simt dor faţă de nimeni. Doar dacă moare o persoană simt dorul. Apoi e ca şi cum nu ar fi fost. Chiar atât de rece mă credeam. Acum să observ că nu e aşa. Ce-i drep...

Şi după 7 ani am văzut marea din nou... The end. WTF? Aşa ar fi trebuit să se termine... dar câte s-au întâmplat.... Şi sincer după ce am scris deja postarea de mai devreme, cu starea dobândintă atunci e cam greu să revin la nebuniile ce s-au petrecut la mare. A fost superb. Cu excepţia faptului că a fost şi obositor. Am fost cazată lângă o discotecă, da, discotecă, nu club. ORIBIL! Muzica se termina cu 10 minute înainte să îmi sune mie ceasul de dimineaţă, la 5 jumate, fiindcă atunci mergeam la plajă. Deh, raze UV şi mai ştiu eu de care. Fotografii? Păi destule. Fără număr. Asta din dreapta e făcută în prima zi. Mi s-a părut mie interesantă formaţiunea aia din zid, sau ce naiba este. Vântul bătea destul de puternic dar lumea nu părea deranjată, chiar se bălăcea în apă după cum se vede. Eu singura în converşi, cu ceva negru pe mine, părul lăsat desfăcut, nu în bine cunoscutul moţ ce i-ar face concurenţă şi lui Pebbles, cum se obişnuieşte acolo. Eu chiar şi în apă am stat ...

Iată-ne şi anul acesta la Sighet. Am promis că voi scrie părerile mele şi pentru anul acesta, mai ales că e posibil să fie ultimul pentru mine... deh, la anul e admiterea, nu mai am cum să ajung acolo... Anul ăsta pot să subliniez vreo 3 chestii: am fost atentă la toate conferinţele - da, am reuşit performanţa asta!!! - mâncarea a fost muuult mai bună şi 3... nu mai era globul de îngheţată 50 de bani ci 1 LEU!!! Lăsând gluma la o parte, anul ăsta am fost mult mai serioasă şi chiar am învăţaţ multe lucruri. Nu am de gând să o lălăi fiindcă nu ar avea rost. Ideea e că şcoala asta de vară nu e doar o simplă şcoală, e ceva mai mult. Voi aveaţi idee care e scopul ei de fapt? Să creeze o nouă elită, o nouă generaţie care să fie capabilă să ia frâiele politicii şi să facă ceva BUN şi DEMOCRAT din ţara asta. Eu am realizat abia anul acesta. Nu e niciodată prea târziu. Anul trecut eram prea preocupată să... nu mai ştiu exact anul trecut la ce eram atentă. Şi atunci am învăţat multe, doar că at...

M-am cam luat cu treaba, tot timpul sunt plecată şi am cam uitat să anunţ şi aici ce am mai publicat şi unde. Aşa că vă anunţ cu bucurie că am apărut în Luceafărul de dimineaţă, numărul 32, povestirea Om de companie: http://www.revistaluceafarul.ro/index.html?id=3647&editie=151 Şi Game over, în Gazeta Sf: http://fanzin.clubsf.ro/2011/07/game-over/ Sunt fericită din punctul ăsta de vedere. Măcar pe plan profesional să fiu împlinită. Şi desigur, spiritual. Voi reveni peste o săptămână şi vă voi povesti cum a fost şi la Şcoala de Vară de la Sighet. Cea mai mare revelaţie am avut-o acolo. Am găsit Calea, the real way to go, cum ar spune... cineva. Dacă mai demult nu ştiam ce caut şi de ce, acum am găsit şi mă bucur că am înţeles ceva ce îmi fusese cândva luat. M-am întors de unde am plecat acum mult timp... And The Grace is still there, thank God. Aşa că vă las şi vă mulţumesc. Atât pot să fac şi eu. Raluca Băcean u

Prin absurd, să zicem că-s mai bine. De fapt, chiar sunt ceva mai bine. Faţă de perioada 21 iunie-8 iulie. Azi sunt chiar ok... cu excepţia faptului că nu sunt, dar vreau să fiu... Mâine plec la Sighet. Probabil vă aminţiţi postarea de acum un an, când am scris ce am făcut, ce mi-a plăcut şi ce nu la Şcoala de Vară de la Sighet. Iar acum mă reîntorc. Pentru îngheţată, desigur! Şi pentru ce se va discuta la conferinţe, evident!!! Nu sunt chiar aşa de disperată! Dar îngheţata aia, merită! SERIOS CĂ DA! Aşa că acea îngheţată îmi va revigora tot trupul şi sufletul. O aştept de un an. Da, pe ea. Şi locul... dacă stau să mă gândesc. Şi faptul că merg cu trenul vreo 15 ore mă revigorază. Abia aştept. Să scap de Bucureşti şi de tot ce e aici, de ce mă face să mă scurg, să mă pierd pe mine însămi. E oribil sentimentul. Când acasă nu mai pare acasă, când propria inimă te acuză de tot felul de lucruri... şi când mintea dă vina pe inimă. Sucks...Really... Ochii care nu se văd se uită. Dar e posibi...

Din categoria personalo-penibile. "Ştii cât doare?" Asta mi-o tot repeta I. Nu îi dau numele. Dar e o fată. Şi suferea. Şi credeam că o înţeleg. Doar că abia acum o pot înţelege în adevăratul sens al cuvântului. Şi doare. Doamne, cât poate să doară. Nu aş fi crezut că ar putea să doară atât de tare. Pentru, relativ, atât de puţin. Nu ştiu ce forţă incredibil de diavolească mă ţine în viaţă. Ar trebui să mă evapor de la cât doare. Atât de tare încât nu pare real. Şi e al dracului de real. "Suferinţa e singurul lucru care îmi mai aminteşte de el". Sau " suferinţă, hrana mea zinică". Mă gândesc. Să fiu o jigodie de acum încolo cu toţi, pentru că merită, şi pentru că ăsta e de fapt singurul lucru pe care îl merită din plin, să fac ce mi s-a spus să fac de vreo 17 ani, să îi distrug, ori să cred în continuare în iubire... Nu ştiu ce să fac. Ce e cert e că doare. Şi nu se mai termină. E de ordin prea mare ca să conştientizezi. De parcă durerea îşi ia tot ce ar...

Mă aşez şi-ncep să-mi privesc chipul din oglindă Ce se uită înspre mine parşiv şi plin de scârbă, Îmi rânjeşte cu nişte dinţi mari şi albi ce vor să sfâşie Tot ce-a mai rămas bun şi pur din mine. Îl privesc de-atâta timp, încât simt că ameţesc El tot mă fixează cu nişte ochi negri ce parcă moarte îmi doresc. Îşi dă capul pe spate şi-şi flutură vâltoarea de bucle ruginii, Încearcă să mă vrăjească şi să mă înhaţe cu ghiarele-i cenuşii Dar se lovesc de reflecţia mea în a ei realitate Degeaba încearcă să mă tot doboare, nu-i reuşeşte. O văd cum se calmează şi mă priveşte lung, Am senzaţia că deja vede prin trupu-mi, Îi văd ochii cum îi devin roşiatici şi scânteiază Apoi îmi aud râsul strident şi o greutate mă apasă. Sunt eu, de dincolo de acea oglindă, tot eu Însă diferită prin realitatea oglindită Nu sunt cea dulce şi mereu săritoare Devin acră şi chiar... e de mirare! Întind mâna spre ea, ce cu ochi timizi mă priveşte O ating, mă atinge, apoi str...

Cam asta sunt eu de vreo câteva zile. Deşi starea propriu-zisă a început acum vreo 3 săptămâni, sau 4, când toate energiile, dar toate nenică, au luat-o razna. Ideea e că m-am concentrat atât de mult să fac un bine, că mi-am dat eu peste cap forţa vitală ce acum nu mai este unde ar trebui să fie. Şi, colac peste pupăză, o parte considerabilă din puţinul ăla cu care am rămas am avut grijă să se ducă la cine avea nevoie de el. Sunt altruistă, dau dacă am, doar că nu mai aveam nici eu. Persoana s-a făcut bine, parţial, dar nu din energia mea, cred că am luat puţină ,,mană" şi din jur. Deh, că tot e soare, să-l secăm pe el de energie că are mai multă ca mine. Iar acum, abia dacă mai văd o cale de scăpare din fumul asta gros, ce mă învăluie ca o ceaţă puturoasă şi verzuie. Sunt sleită de putere, abia îmi mai ţin ochii deschişi. Şi la propriu şi la figurat. Dar nu e nimic, dacă aşa e să fie, să fie. Să nu plângeţi după mine. Ori îmi revin, şi voi fi mult mult mult mult mult mai putern...

Norii se adună şi încep să se-negrească, Se încruntă furios, trosnesc şi luminează Nu vor să se-astâmpere, parcă vor să mă vrăjească Însă ştiu că asupra mea este El şi mă veghează. Vântul mă învăluie, mă trage şi mă izbeşte, Nu vrea să-mi dea pace, deodată îmi vorbeşte. Nu vreau să-l aud, mă sperie, vreau să dispară Strig disperată cu lacrimi în ochi, ca El să apară. Ploaie şi grindină se aruncă asupră-mi, din văzduh Pace nu vor să-mi dea, voiesc să îmi strivească Şi ultimul meu gând şi dor, şi însuşi duh ,,Vino şi ia-mă", Îi spun, atât dorea, să mă stârnească. Un fulger mă încălzeşte, devin lumină, Mă ridic cu vântul la cer, încet-încet, Iar ploaia şi grindina acum trec prin mine Nu mă mai opresc, şi-L văd, am ajuns la El. 3 iunie 2011 Raluca Băceanu P.S Dacă înainte parea că simt ceea ce scriu, ei bine, acum, poate mai mult ca niciodată simt , pentru că există şi un fond. Mulţumesc pentru că-mi hrăneşti creativitatea. Sper să îţi placă. P.P.S E genul de poezie ce trebuie citită...