Cele două tăişuri ale drăgălăşeniei
Din categoria personalo-penibile.
Chiar nu credeam că vreodată voi deveni persoana ce sunt în momentul de faţă. Niciodată.
Mereu eu am fost cea serioasă, care părea supărată, încruntată aproape tot timpul, uneori şi fără motiv.
2008 - nici un băiat nu mă remarca; 2009 - doar unul mă remarca; 2010 - doar ciudaţii mă remarcă; 2011, adică în prezent, cam toţi tipii cu care schimb două-trei vorbe îmi devin brusc "prieteni" ca mai apoi să urmeze momente foarte penibile de genul: "eşti specială/deosebită /minunată /frumoasă /inteligentă" etc.
Recunosc că la început am crezut şi eu că sunt frumoase complimentele, nu doar texte ieftine care trebuiau să mă cucerească. Bine, că niciodată nu a mers de fapt şi eu nu am primit niciodată un compliment precum l-ar primi oricare altă persoană normală de pe pământ, ci mai mult aruncând cu el în persoana pe care mi-l adresase, cu o viteză ce se apropie muuult, dar foarte mult de viteza luminii - asta presupun că e altă pove