Interview With A Vampire

Nici ea nu mai ştia de când stătea închisă acolo Privind spre lume, spre viaţă, simţind amărăciune Degeaba spera, îşi punea dorinţe, tot cerea o minune, Căci timpul, locul şi ea însăşi îi privau viaţa De tot şi de nimic, de suferinţă şi de iubire. Ea nu putea fi capabilă decât de un imens gol stăruitor. Prin sticla prăfuită de timp şi de amprente, Vremea i se scurgea spre nicăieri, rapid şi fără sens. Era prea preţioasă, un obiect de artă neînţeles Ce era tot admirat, iubit şi venerat... Dar atât, fiindcă nimănui nu-i păsa ce e dincolo de sticlă. Vedeau valoarea, simţeau emoţia, dar asta, nu conta. În van erau toţi acolo, privind consternaţi Nimic nu o putea face să fie şi să simtă că e vie. Un obiect preţios, dar doar atât, incapabil de sentimente Dar care tânjea la ce se găsea dincolo de acea lume. Într-o zi, fără ore, fără clipe, a sosit. A sosit el să o scape De povara transparentă, ce-o închidea, o distrugea... Era doar, îngrijitorul, ca s-o mute iar din loc. Dar unde? A dus-o înt

În drumul dinspre casa neagră, de pe aleea întunecată, Am întâlnit ceva ce atenţia mi-a atras-o de-ndată. Stătea acolo ţeapăn, ţintuindu-mi privirea cu ochii lui negri Iar eu, speriată de el ca de-o nălucă, am mişcat din ochii-mi ageri Căutându-i punctul slab, cel mai uman pentru a mă apăra De ce-avea să mi se-ntâmple, dar, neputinţa-i mă mira... După secunde lungi, privindu-l uimită, înlemnit el a rămas De parcă întreaga-i fiinţă a paralizat, în momentul acela nefast. - Ce-i cu tine, ce-ai păţit, de mă priveşti aşa pierdut? Tăcere de mormânt, apoi o ceaţă a fost tot ce-am mai văzut. Căci, de nicăieri, la fel cum apăruse, la fel s-a risipit. Lăsându-mă iar singură, privată parcă, de tot ce mi-am dorit. Şi-acum mă-ntreb, oare ce-ai fost, de unde-ai apărut Cu ce motiv, pentru mine, sau a fost doar un vis urât? Fiindcă ai plecat fără ca măcar să ştiu ce e cu tine, Te-ai evaporat cu viteza dorinţei mele neîmplinite... [...] În drumul dinspre casa neagră, de pe aleea întunecată Te-am în

Odată, la începutul lumii, al cosmosului, într-o galaxie îndepărtată şi într-un sistem solar bizar se formau două stele. Una la un capăt al sistemului solar, celalaltă undeva foarte departe de ea, de parcă materia întunecată s-ar fi pus intenţionat între ele, despărţindu-le. Dar nu era de fapt aşa... Au devenit din ce în ce mai mari, iar gravitaţia părea să le aducă pe acestea aproape una de cealaltă însă ele neştiind ce le aşteaptă... într-un viitor destul de îndepărtat. Au devenit după milioane de ani nişte supragigantice ce se orbitau una pe cealaltă, prinse într-un dans al gravitaţiei ce le aducea mai aproape, şi mai aproape, în neştire, fără un scop clar. Dansul a durat atât de mult timp încât mintea noastră mică şi limitată nu ar înţelege şi aprecia corect valoarea anilor acelor stele, ori durata acelui nesfârşit dans ce părea că nu va înceta pe veci. Dar stelele, nu se ştie cum şi de ce, la un moment parcă şi-au ales acelaşi interval încât să devină supernove. Deveneau din ce î

O ceaţă deasă mi s-aşează peste ochi, Ei se mişcă haotic căutând, dar fără rost. O lumină, o mişcare, puţină culoare Dar nu, mă aflu într-o beznă îngrozitoare. Pătrunsă-n necunoscut, bâjbâi pe nesimţite. Ia-mă de mână, de parcă-ar fi o plimbare, Prin parcul unde domneşte doar mirare Şi-n care misterul nu stă la pândă pe-ocolite. Atunci vedeam misterul, dar nu-l înţelegeam, Îl simţeam în spate, gândirea mi-o îngheţa Acum însă mă înconjura, inima abia-mi bătea, Simţul cel mai de preţ îmi fura. Stătea în faţa mea, când nu-l puteam vedea Aproape că-i simţeam arzând pe piele, Privirea lui flămândă, nebună. Ţeapăn mă fixa, întunecat şi fără inimă. (varianta 3) Raluca Băceanu

Mormântul alb şi gol O aştepta încrezător, Căci şi ea şi-l dorea Benevol. Mi-e greu să-ţi spun, Iubite, cât de greu... Ştiu că de-aici pleca-voi Curând. Îţi aud strigarea, Gustându-ţi disperarea, Dar îmi doresc, Visarea. Mirosul putred, dulce, Deja mă ameţeşte. Mai sunt aici?! Dar nu... Pumnii răsunau bătând, În locul mic şi strâmt. Moartea nu-i un joc, E doar un vis urât. Raluca Băceanu

Mă vezi? Îmi poţi susţine privirea? Dacă da, atunci ce întrezăreşti? E ceva acolo? Ce sentiment îţi produce felul în care şi eu la rândul meu te privesc? Dacă o fac... Pentru că, vezi tu, eu nu îţi pot susţine privirea, fiindcă nici măcar nu te văd, nu te văd cum te vede o persoană normală; eu te voi vedea mereu cu alţi ochi. Căci, să ştii că am nişte ochi diferiţi . Felul în care te văd pe tine este diferit de normal. Şi nu numai pe tine, ci lumea întreagă , pomii, cerul şi culorile. Sunt fericită când ştiu că mă apropii de percepţia celorlalţi, atunci când te văd bine. Dacă ai ştii cât de fericită. Dar asta se întâmplă doar când îmi schimb dioptriile realităţii prăfuite şi mioape cu altele mai puternice, mai curate ... dar şi ele se prăfuiesc. Nu sunt ele de vină însă. Ochii înşişi sunt prăfuiţi de trecerea ireversibilă a timpului. Ştii... pentru mine timpul nu vindecă răni, ci le agravează. Ai idee cum e să trăieşti, zi de zi cu povara de a ştii ce te aşteaptă? Şi nu e o ch

Pentru a înţelege textul de mai jos, citeşte mai întai asta Dark Story-Abisul uitarii- . Se spune că o dată la 11 luni, ne schimbăm... însă nu aş putea spune în ce mod. Personalitatea? Gândirea, poate? Felul în care suntem percepuţi de ceilalţi? Nu ştiu. Ori se întâmplă ca ceva din noi să dispară, şi să nu se mai întoarcă... Şi totuşi ea nu a vrut să accepte asta. A preferat să lupte, nu să se schimbe. Şi are să piardă. Ştie ce o aşteaptă, doar că nu vrea să accepte. Se stinge, încet-încet şi abia dacă îi mai pâlpâie flacăra vieţii în ea. Dar nu renunţă. Lupta însă a ajuns la un punct atât de intens, încât se răsfrânge şi asupra fizicului. Două forţe în acelaşi trup. Al meu. Dar amândouă simt ceea ce simt şi eu. Şi nu se vor opri decât atunci când una va fi distrusă... Au trecut mai mult de 11 luni de atunci ... din acea zi fatidică din ianuarie, când ea a venit în locul celeilalte naive . A fost o schimbare bună, la vremea aceea. Doar că, totul se uzează cu timpul şi trebuie înlocuit.

Waiting for... nothing. Seeking for... nothing. Praying for... nothing. Writing... nothing. Wanting... nothing. Offering... nothing. Feeling... nothing. Eating... nothing. Seeing... nothing. Smelling... nothing. Tasting... nothing. Singing... nothing. Painting... nothing. Experimenting... nothing. Liking... nothing. Loving... nothing. Owning... nothing. Having... nothing. Being... a nothing. Raluca Băceanu

Nu am de gând să mai vorbesc. Dar tot vreau să exprim ceva. Poate e şi ăsta un mod bun de a o face...aşa că: ...apoi... ...şi nu în ultimul rând, ce-i mai important... And that's all. End of story. source: http://pushpoptop.tumblr.com/ Raluca Băceanu

Cred că era timpul să realizez şi eu că oamenii, fie ei prieteni sau nu, sunt cum sunt. Adică? Adică tu poţi să fi mort, bine mersi, undeva asfixiat cu monoxid de carbon, sau storcit de un tren pe vreo cale ferată, că nimeni NU ŞTIE! Şi nici nu le pasă . Ei bine, eu am avut ocazia să fac un alt experiment. Am stat acasă. Mă simţisem rău şi uite aşa am profitat. Telefoane pe ziua de ieri? 0. Nu tu ,, ce faci, de ce nu ai venit la şcoală?" nu tu ,, eşti ok?" sau ceva asemănător. De la nici o persoană. Cu excepţia mamei. Şi cu excepţia... în fine, el nu se pune. Şi nici măcar ,,surorile mele". Scuza cu nu am credit e deja expirată de vreo 2 ani în cazul mai multor persoane. Şi există de asemenea Sfântul'Net. Hai că de el a auzit şi 'nea Gică. Sunt atâtea căi prin care poţi comunica în ziua de azi. Of, Doamne! Şi uite aşa dragii mei inexistenţi care nu citiţi blogul niciodată. M-am săturat de prefăcuţi şi de prieteni de ocazie. Dar asta nu mă va doborî. Din contră. A

Ăsta ar putea să fiu cuvântul care să definească toată starea mea. Aşa că vă invit să citiţi următoarele doar dacă aveţi timp de pierdut, sau mai pe româneşte, vă plictisiţi. Să nu ziceţi că nu v-am atenţionat... Să vedem. A încetat să îmi mai pese de un lucru de care mi-a păsat prea mult timp. Pur şi simplu. Nu ştiu cum s-a întâmplat. Emoţia s-a dus, la fel cum şi venise atunci. Imediat. Fără să ştiu şi fără să vreau. Doar că acum a rămas un gol. Faptul că îmi păsa, îmi ocupase tot timpul un loc undeva în inimă sau undeva, nu pot să spun sigur. Şi totuşi, uite că a dispărut. Iar acum, mă simt vinovată?! Nu înseamnă oare că încă îmi mai pasă? Sau e doar nevoia aceea de a umple un gol ce a fost atâta timp umplut, cu altceva, nou, indiferent de sentiment? Nu îmi pot da seama care dintre variante. Poate nici măcar nu mă simt vinovată. Mă simt falsă. Ca şi cum rolul pe care l-am jucat se împletise cu mine, în mine, iar acum că în sfârşit am scăpat de el, îmi e imposibil să mă regăsesc pe m

,,Pulsează. Din ce în ce mai repede. Undeva în pieptul meu. E inima. ,,Sorry but I think I don't have such thing as a...". Şi totuşi ea este. Văd peste tot oameni, dar încetez să îi mai percep ca semenii mei. Ceva s-a întâmplat. Sunt doar o sursă de energie. Mai întâi mă hrăneam cu emoţiile lor. Până când a devenit prea dureros. Poate a durat prea mult etapa asta, iar de când a început, m-a prins într-un fel de sinistră vrajă. Orice tip de emoţie, iar când aveam norocul, orice sentiment, îmi provoca o plăcere ciudată. Dar cum spuneam, a devenit în timp prea dureros pentru mine... A urmat altceva . Diferit şi din ce în ce mai plăcut. Niciodată nu am putut să spun că am avut destulă energie în mine. Am avut însă o rezistenţă ieşită din comun. Până să îmi dau seama de asta, nu o făceam voluntar . Dar cum respectul meu faţă de ei se diminua din ce în ce, am făcut-o şi voluntar. Nu cred că şi-a dat nimeni vreodată seama de ce făceam. Şi nu am niciun regret. Energia lor este inepu

Din categoria personalo-depresive. Mda. Din nou o perioadă din aceea idioată. E a treia oară când o simt atât de pregnant. Nu ştiu cum încă mai rezist. Parcă toate problemele lumii atârnă pe umerii mei. Pe ai mei. E greu să fii ştiut un om responsabil şi puternic. E greu. Pentru că trebuie să fii şi pe măsura etichetei . Înţelegeţi ce vreau să spun. Ei bine, m-am săturat de calmul meu cretin, de fapt m-am săturat să afişez o mască implacabilă, de neînţeles. O mască de calm infinit. O mască ce deja a săpat prea mult în mine şi în sufletul meu. Şi ştiu că a sunat ca nuca-n perete, dar nu îmi pasă. Nu îmi pasă şi vreau să ţip, să mă descarc cumva. De plâns, deh, cred că păstrez partea asta pentru câteva filme şi pentru nişte melodii mai... speciale, de-ale mele, pe care sunt sigură că un om normal, sănătos şi fericit nu le-ar asculta în vecii vecilor de zeci, poate de sute de ori, cum fac eu în ultima perioadă. Aceleaşi şi aceleaşi melodii deprimante. Acelaşi pian, aceleaşi acorduri în ga

Noaptea neagra acoperea absolut totul in jur. Parcul negru, lacul de un negru atat de opac incat puteai jura ca este pamant negru. Chiar si Ei erau acoperiti de intunecimea ireala a acelei nopti. Se plimbau cum o faceau si inainte...Doar ca de aceasta data ochii lor ca de onix strapungeau acel negru. Vedeau cerul mai frumos decat oricare alta fiinta . Omul putea spune ca acea noapte era de nepatruns , ca cerul era de un cenusiu infinit si fara stele ,insa Ei stiau ca nu e asa. Cerul era de un purpuriu intens si stelele aveau o stralucire rozee ,aproape. Luna se vedea si ea plina si rosie ca focul. Doar de noapte se puteau bucura in asa fel. Ziua , si lumina pentru ei era ceva pierdut acum...odata cu orice farama umana. Lacul pe langa care mergeau avea o stralucire mov datorita cerului, doar ca mult mai inchisa. Se asezara langa lac sa se bucure de mirifica priveliste care se dezvaluia doar Lor. Erau doar Ea si El. Doar ei in acesta lume a lor. Ea se apropie de El si ii spune cu un glas

De la un timp simtea cum ceva ciudat o acapareaza, incet,dar sigur.Nu stia ce ar putea sa o aduca inapoi in acel loc ,acel abis. Nu avea probleme prea mari –dupa cum spuneau altii- insa pentru ea existau si chiar o sfasiau din interior spre exterior. Nu intelegea nici ea exact ce o asteapta, desi simtea ca sfarsitul parca se apropie…al ei? Nu..era mult prea devreme si ar fi trebuit sa gaseasca o explicatie rationala a tot ceea ce patea acum. Radea cu prietenii , insa in adancul ei simtea ca trebuie sa le spuna ca nu e tocmai asa,dar nu putea ,credea ca e prea puternica pentru asta si ca totul va trece ,asa cum a mai trecut.Nu,nu putea sa le spuna,intotdeauna a stapanit disimularea dar asta nu o facea o persoana neaparat rea,ipocrita.Nu vroia ca prietenii ei sa sufere cum o facea ea. Zilele treceau, si ea simtea cum totul in jurul ei se pierde ,nu mai exista.Nici ea nu mai avea certitudinea ca exista.Daca totul era un vis ?un cosmar? Daca....? Dar nu era, era totusi consistent deci exis