Atracţia dintre Stele

Odată, la începutul lumii, al cosmosului, într-o galaxie îndepărtată şi într-un sistem solar bizar se formau două stele. Una la un capăt al sistemului solar, celalaltă undeva foarte departe de ea, de parcă materia întunecată s-ar fi pus intenţionat între ele, despărţindu-le. Dar nu era de fapt aşa...

Au devenit din ce în ce mai mari, iar gravitaţia părea să le aducă pe acestea aproape una de cealaltă însă ele neştiind ce le aşteaptă... într-un viitor destul de îndepărtat.

Au devenit după milioane de ani nişte supragigantice ce se orbitau una pe cealaltă, prinse într-un dans al gravitaţiei ce le aducea mai aproape, şi mai aproape, în neştire, fără un scop clar.

Dansul a durat atât de mult timp încât mintea noastră mică şi limitată nu ar înţelege şi aprecia corect valoarea anilor acelor stele, ori durata acelui nesfârşit dans ce părea că nu va înceta pe veci.

Dar stelele, nu se ştie cum şi de ce, la un moment parcă şi-au ales acelaşi interval încât să devină supernove. Deveneau din ce în ce mai mari, până când, după alte mii de ani, au explodat.

Dansul culorilor lor a colorat întregul sistem solar al lor, distrugând celelalte planete din jur, rămânând doar ele, atât de mici, doar nişte stele neutronice.

Cum de au supravieţuit amândouă, nu poate explica nimeni, nici măcar Haosul însuşi.

Dansul lor a continuat chiar şi după ce au devenit mai mici, după ce amândouă au distrus sistemul lor solar, rămânând singure, şi mici, aproape invizibile pe lângă ce fuseseră cândva.

Gravitaţia încă le aduce din ce în ce mai aproape până când, într-o zi, când dansul devenise deja ameţitor de rapid, s-au apropiat atât de mult încât s-au ciocnit, iar dansul a luat sfârşit.

Nimeni nu va şti sau înţelege pe deplin ce s-a întâmplat atunci, dar stelele erau încă acolo, unite şi strivite sub propria lor forţă, după atât de mult timp de aşteptare.

Ce le-a atras atât de tare? Gravitaţia pare să fi fost chimia dintre ele, deşi la început, când erau înprăştiate fără scop prin acel mic sistem, în acea nevăzută galaxie, erau doar grămăjoare de materie inofensive, plutind... Materia întunecată părea să le despartă până ce gravitaţia şi-a spus cuvântul.

Nu contează distanţa, contează ceea ce le-a atras şi ce a ieşit în cele din urmă: ceva inimaginabil de spectaculos, de periculos, dar aproape unic în tot Universul şi imposibil de recreat.

Fiindcă până şi pentru nişte planete imense, aproape indestructibile, atracţia, fie ea de orice fel, poate fi... distrugătoare şi doar pentru un observator poate fi ea plăcută...

Photo: nasa.gov

Raluca Băceanu