Narcisa Stoica: The making of "Dincolo de noapte"

"LA DRUM DE SEARĂ… GOTIC

Era sfîrşit de vară/început de toamnă, cu după-amieze fierbinţi şi aurii şi seri care abia începeau să se răcească, şi ele luminoase, cînd am aflat despre proiectul Millennium Books. Am acceptat să particip la el fără să stau prea mult pe gînduri, fiindcă îmi place goticul, aşa cum a fost surprins de unii dintre scriitorii pe care-i îndrăgesc şi-i asociez cu primele mele lecturi, precum Guy de Maupassant, Daphne du Maurier, Mary Shelley, H.P. Lovecraft, Edgar Allan Poe sau Thomas de Quincey.

Pe gînduri am stat abia cînd a trebuit să pun cap la cap o povestire care „să se încadreze cît mai bine în canoanele gotice, dar totodată să prezinte elemente de originalitate şi de abordare modernă” şi, ca să fie lucrurile şi mai interesante (asta mi-am impus-o eu), o povestire care să aibă specific românesc. Şi nu ştiu cum s-a făcut că vara trecută am tot mers cu maşina prin Bucureşti; oraşul în care semafoarele ar trebui să aibă, în loc de lumină verde, una albastră, un albastru gotic, misterios şi supranatural, aproape melancolic, un albastru menit să relaxeze nervii greu încercaţi ai şoferilor. Din cauza traficului, nu de altceva! Iar în perioada aceea, traficul de idei din mintea mea era mai aglomerat chiar ca tronsonul Unirii–Piaţa Romană, pe ambele sensuri de mers, la primele ore ale oricărei dimineţi.

Aşa am început să caut rute noi pentru a ajunge la destinaţiile propuse, din Bucureşti, respectiv din lumile cu specific gotic pe care le schiţa imaginaţia mea. Una dintre rutele acestea m-a condus pînă pe strada Amurgului. Delimitată la capete de Calea Rahovei (chiar înainte să se transforme în Şoseaua Alexandriei) şi Şoseaua Sălaj, intersectată de mai multe drumuri, precum Epigonilor sau Zori de zi, Amurgului mi-a lăsat impresia unei străzi nefrecventabile, cu toate că, la ora la care am ajuns eu acolo, era supraaglomerată.

Grupuri destul de mari de adulţi se odihneau în jurul şi pe băncile de pe marginea trotuarelor, fără să dea prea multă atenţie copiilor care băteau mingea ori săreau coarda direct în mijlocul străzii, ori diverşilor cîini şi pisicilor care traversau, la rîndul lor, acelaşi carosabil, fără să se asigure. Ce să mai, Amurgului este coşmarul oricărui şofer! Cu atît mai mult cînd şoferul respectiv face pană chiar vis-a-vis de fostul sediu al secţiei de Poliţie nr. 19, sau, de dragul preciziei, în dreptul celei mai sinistre clădiri care există pe strada aceea.

Dincolo de un gard de sîrmă ruginită şi cîteva tufişuri neîngrijite de Lonicera japonica, se vedeau contururile unui bloc, mai mult lung decît înalt, cu ferestre sparte sau de-a dreptul lipsă, peticite cu celofan ori bucăţi de plută expandată, în afara cărora se uscau rufe (mai ales salopete şi uniforme de paznic), cu balcoane gata să cadă, pline şi ele de culmi cocoşate sub greutatea pînzelor scoase la uscat.

Ai fi crezut că cei care locuiau acolo sînt maniaci ai curăţeniei, dacă n-ar fi fost toate mormanele de coji de seminţe de floarea soarelui, PET-urile goale sau ambalajele (nu toate biodegradabile) uitate pe jos! Toate acestea îmi păreau clare ca lumina zilei, chiar dacă popasul meu fortuit (n-aveam nici roată de rezervă la mine) avea loc pe înserat. Evident c-am sunat un prieten să mă ajute, dar prietenul era destul de departe, prin Pipera, aşa că m-am pregătit de aşteptat…

Lumina ambientală scădea din ce în ce mai mult, în timp ce Amurgului se anima direct proporţional. Melodii ritmate răsunau dinspre căminul de nefamilişti (cred că asta era), acompaniate de glasurile mai multor locatari ce aveau diverse lucruri de împărţit unii cu alţii, printre care şi proiectile ce zburau violent dinspre şi înspre clădirea în cauză. Cîţiva adolescenţi, observîndu-mi neliniştea, s-au gîndit să-mi facă aşteptarea mai uşoară:

– Ia, zi, ce cauţi aici? M-a interpelat un tînăr blond, probabil liderul informal al grupului.

Ştia foarte bine, căci nu-şi lua ochii de la roata la care făcusem pană.

– Nimic! Aştept pe cineva.

Prietenii lui au rîs.

– Poţi s-aştepţi mult şi bine, că aici nu mai intră nimeni după ce cade noaptea, m-a asigurat el.

– Nici nu mai iese nimeni! l-a completat unul dintre tovarăşii lui.

Mda, sigur! Mi-am zis în gînd, dar probabil că figura m-a trădat.

– Dacă nu ne crezi, sună la taxi şi cheamă-i să te ia de aici. Ai să vezi că nu vine nici unul! a continuat el.

Nici prin gînd nu-mi trecea să-mi scot telefonul în faţa lor, cu atît mai puţin să cred o vorbă din ce-mi spuneau, aşa că am trecut la contraatac.

– Măi băieţi, doar nu vreţi să mă speriaţi cu poveşti de-astea! Ştiu şi eu destule!

Nici un răspuns articulat, doar rînjete complice. Am început să mă-ngrijorez.

– Pun pariu că dacă vreau, vă fac să tremuraţi, cît sînteţi de mari, din trei cuvinte. Toate adevărate, se-nţelege!

Au început să-şi dea coate amuzaţi. Într-un sfîrşit, liderul grupului a luat atitudine:

– Hai, să te vedem! Dacă ne sperii, îţi facem rost de-un cauciuc; altfel, uiţi cheile în contact şi-o iei pe jos pînă la tramvai.

– Staţia nu-i departe, m-a lămurit un puşti cu ochelari, dar ar fi bine să nu te lungeşti cu povestea, că RATB-ul nu circulă decît pînă la unsprezece. După aceea, dai banii pe taxi.

Fără un cuvînt, m-am aşezat pe bordură, iar ei s-au grăbit să mă urmeze. Cîţiva s-au lăsat pe vine în faţa mea, astfel că formam un cerc aproape complet…

La fel mi-ar fi plăcut să se aşeze şi ideile în capul meu. În loc de asta, se alergau unele pe altele, într-un joc dezordonat de-a v-aţi ascunselea, foarte inoportun în clipa aceea, căci n-aveam nici chef, cu atît mai puţin timp, să număr pînă la zece. Am început cu prima poveste care mi-a venit în minte:

„O molimă hîdă, numită Moartea Roşie, pustiise multă vreme ţinutul. Dar prinţul Prospero era …”

– Parcă ziceai că ne spui o poveste adevărată! m-a întrerupt tînărul blond.

– Ce te face să crezi că asta nu-i?

– Prinţul Prospero, ţinutul şi molima hîdă, mi-a enumerat rapid puştiul cu ochelari. Te ţii de basme?

Nu mai mult ca voi, îmi venea să-l pun la punct, însă m-am abţinut; le promisesem o poveste înfricoşătoare şi adevărată: Tell-Tale Heart era exclusă (sigur văzuse cineva filmul regizat de Michael Cuesta, cu Josh Lucas, Brian Cox şi Lena Headey), Litera stacojie era mult prea lungă, O coardă prea întinsă şi Asediul Casei Roşii prea aduceau a poveşti inventate. Din fericire, mi-am amintit o întîmplare controversată, care-mi fusese prezentată ca fiind reală, cu mai mulţi ani în urmă.

– Ştiţi ce este argintul-viu? i-am întrebat.

Majoritatea au înclinat din cap:

– Mercur, lichidul argintiu din termometre!

– Doar că-i descîntat, a adăugat cineva, mîndru de cunoştinţele sale.

Vezi să nu fie metal, unul dintre cele şase elemente (cesiul, franciul, galiul, rubidiul şi nemetalul brom) care sînt lichide la o presiune şi temperatură apropiate de cea a camerei!

Am trecut aspectul cu vederea şi am continuat:

– Ştie vreunul cum se descîntă argintul-viu?

Au negat categoric, privindu-mă îngrijoraţi.

– Atunci aflaţi de la mine…

Am început să povestesc, iar ei m-au ascultat cu atenţie, pînă la sfîrşit, uitînd complet de cornetele lor pline-ochi cu seminţe de floarea soarelui.

Iar apoi – între timp (şi pe neobservate) sosise şi prietenul meu cu cauciucul de schimb – au dat o mînă (tremurîndă) de ajutor la schimbarea roţii cu probleme. Nimeni n-a mai suflat o vorbă despre înţelegerea noastră, doar prietenul la care apelasem, mi-a cerut, ca răsplată, să-i spun şi lui povestea din care nu auzise decît finalul.

 

De trimis, am trimis textul a doua zi, în timp ce-mi aşteptam rîndul la vulcanizare, şi lui Oliviu Crâznic, editorul antologiei gotice Millennium Books, şi prietenului care a îndrăznit să intre pe Amurgului, Rahova, după căderea nopţii.

Închei aici căci, după cum aţi observat probabil, literele şi semnele de punctuaţie au făcut tot posibilul să-mi denatureze conţinutul şi sensul acestui text, în care nu aveam de gînd să vă spun decît ce experienţă interesantă a fost prima mea colaborare la o antologie, cît de bine m-am înţeles cu Oliviu, cît mi-a plăcut să aştern în scris o poveste precum Argint Viu…

Dacă nu mă credeţi, citiţi Argint Viu, citiţi antologia în paginile căreia goticul prinde viaţă!

Narcisa Stoica

•

Narcisa Stoica s-a născut în data de 3 aprilie 1979, la Olteniţa (jud. Călăraşi). Este licenţiată în Comunicare şi Relaţii Publice şi, din 2009, specialist în Geopolitică şi Relaţii Internaţionale.

Bibliografie: Interviul. De Angajare (proză scurtă, publicată în revista Nautilus, mai 2009); Trup şi suflet (proză scurtă, publicată în revista Nautilus, iunie 2009); Interview. For a Job (proză scurtă în limba engleză, publicată în revista Nautilus, aprilie 2011); La cules de roşcove (proză scurtă, publicată în revista Suspans, noiembrie 2011); Apocalipsă la super-ofertă (proză scurtă, publicată în revista Galileo Science Fiction & Fantasy nr. 4, Millennium Books, 2012); debutul în volum propriu a fost anunţat pentru anul acesta, la Millennium Books, cu romanul fantasy Taxidermie.

Blog: C.H.E.R.I.E.– magazin de vorbe (http://magazindevorbe.wordpress.com)."

Sursa: http://revista-galileo.ro/the-making-of-dincolo-de-noapte-4-narcisa-stoica/

Acest articol a fost preluat cu acordul editorului

Raluca Băceanu