Agonie şi extaz - păreri şi citate preferate

Multă vreme de acum încolo Agonie şi extaz de Irving Stone va fi cartea mea de suflet. Nu cred că pot reuşi să o povestesc, întrucât sunt încă profund mişcată de sensibilitatea romanului, de Michelangelo, de viaţa sa, şi chiar mi-ar fi imposibil să scot ceva coerent, cum deja îmi este...

Şi cum să nu fi? Când porneşti cu lectura de când el este încă un copil ambiţios de 13 ani, şi termini când la aproape 90 de ani moare? Cum?...

Cum să nu îţi vină să verşi lacrimi după ce nu doar ai citit o carte ci ai luat parte la viaţa unui om, unui artist atât de extraordinar?

Îmi amintesc că eram în troleibuz când citeam ultimele pagini ale volumului 2. Am zâmbit trist când am citit ultima pagină unde erau înşirate capodoperele sale, iar la sfârşitul ultimei fraze, când sufletul i se ridică spre cupolă şi devine parte din Dumnezeu nu am putut să mă abţin, pur şi simplu am privit pe geam, iar când am realizat cu stupoare unde mă aflu, am închis ochii ca cei din faţa mea să nu îşi dea seama că sunt pe cale să plâng.

Când am ieşit din troleibuz mă împleticeam în propriile picioare, neputând să văd clar strada pe care o traversam din cauza lacrimilor ce încercam să le astâmpăr. Degeaba.

Îmi aminteam disputele lui Michelangelo cu tatăl său, cum el copia desenele lui Ghirlandaio şi le punea pe ale sale în locul celor autentice, atitudinea lui faţă de Contessina, încăpăţânarea... De departe cel mai mult mi-au plăcut reacţiile lui şi sacrificiile ce a putut să le îndure pentru arta sa - a disecat cadavre pentru a ştii cum funcţionează corpul uman, cine ar mai fi făcut aşa ceva?.

Sunt multe alte episoade care mi se plimbă în faţa privirii de parcă aş fi fost acolo, dar viteza lor este ameţitoare. Sonetele lui, de o incredibilă frumuseţe, gândirea lui, iubirea pentru marmură, încă de când era mic copil.

Greutăţile prin care a fost nevoit să treacă nu te pot lăsa rece. Efectiv, simţi ce simte şi el, mai ales când îi şi înţelegi nevoia - nevoia, nu dorinţa!- de a face ce este nevoit să facă, artă, pentru că trebuie, pentru că ăsta e scopul lui, singurul lucru ce îl face fericit. El şi marmura.

Şi când te gândeşti la tinereţea lui, la nesăbuinţă, la felul cum înfrunta nu un papă, ci toţi cei care i-au cerut ,,serviciile“, ori când striga: Pictura nu e meseria mea!

S-a conformat şi cu pictura, mai târziu chiar şi cu arhitectura.

Interesantă este interacţiunea lui cu Da Vinci, la care, vă spun cu toată sinceritatea, nu m-aş fi aşteptat. Nu îl credeam pe Da Vinci aşa. Cum? Citiţi cartea.

Trăirile sunt mai mult decât autentice. Poate asta este cel mai admirabil, cel mai remarcabil. Da, aşa se simte un artist. Da, atât de mult suferă când nu poate face ce trebuie să facă: artă!

Pe scurt, Agonie şi extaz merită citită. Aici descoperi artistul din toate punctele de vedere: nebunia lui, geniul creator, distanţarea faţă de lume, singurătatea autoimpusă prin săvârşirea artei, mereu, şi mereu şi mereu, o viaţă întreagă.

Ce bine de-ar fi şi acum aşa ceva posibil...

Vă las o listă de citate ca să savuraţi măcar o părticică din roman, căci merită. Şi ştiu că am mai spus asta:

Talentul este ieftin, dăruirea este scumpă. O să te coste întreaga viaţă.

Un artist fără idei e un milog. Searbăd şi sterp, parcă cerşeşte.

Indiferent cum se luptă un artist, nu rămâne decât un angajat, cu ceva de vândut.

E întotdeauna plăcut să ştii că cineva are nevoie de tine.

Îşi aminti din nou de copilăria singuratică, de cât de greu îi fusese să îşi facă prieteni, să fie vesel. Fusese slăbănog, neprietenos, nedorit. Acum toţi aceşti artişti ai Florenţei, chiar şi aceia care aşteptau de mult timp să fie invitaţi în club, îi aplaudau alegerea.

Dragostea şi tusea nu pot fi ascunse.

Artiştii nu ştiu nimic despre dragoste.

Era victima propriei lui integrităţi, care îl forţa să dea tot ce avea mai bun, chiar dacă ar fi preferat să nu facă nimic.

Un artist este asemenea unui contadino: principala lui recoltă sunt necazurile.

Michelangelo nu îşi omora timpul, însă timpul îl omora pe el.

Dacă există un lucru de care să fiu sigur, e că atunci când ţin ciocanul şi dalta şi încep cu acel impuls, am nevoie de toată încrederea că nu pot să greşesc. Am nevoie de întregul meu respect pentru mine însumi. Dacă aş şti că pot să mă mulţumesc cu o muncă inferioară... atunci ca artist sunt terminat.

Se gândi cu admiraţie: Ce artist minunat a fost Dumnezeu atunci când a creat universul: sculptor, arhitect, pictor.

Niciodată nu sunt mai puţin singur decât atunci când sunt singur. Suspină, pentru că ştia că e victima propriei sale firi.

Arta este pentru mine o tortură, dureroasă atunci când merge prost, un extaz atunci când merge bine, dar care mă acaparează întotdeauna. După ce am terminat o zi de muncă sunt ca o coajă. Tot ce aveam în minte este dat marmurii sau frescei. De aceea nu mai am nimic de dat în altă parte.

Unii îl considerau nebun. Înnebunit ar fi un cuvânt mai bun, mârâia el, după ce trăiesc în acel Parnas de zei şi zeiţe, cum să fac trecerea spre acest pământ neînsemnat?( pe când picta tavanul Capelei Sixtine)

Dar artiştii sunt infinit de inventivi în felul în care fac prostii cu banii lor.

- E un frig de îngheţi aici sus. Cu ce te-ai încălzit?

- Cu indignare, spune Michelangelo. E cel mai bun combustibil pe care îl cunosc. Nu se termină niciodată.

Un om este la fel de bătrân ca forţa creativă pe care o are.

- Frumuseţea fizică este unul dintre cele mai rare daruri ale lui Dumnezeu. Şi unul dintre cele mai lipsite de utilitate, adăugă el (Michelangelo) aproape chinuit.

- Să nu primim numai ceea ce merităm, spuse cu un zâmbet blând Michelangelo, căci atunci Judecata de Apoi ar fi plictisitoare.

Un artist în culmea puterilor lui trăieşte pe un tărâm în afara fericirii umane.

Arta nu ar trebui practicată decât de sărmanii nenorociţi care nu se pot abţine.

Oare nu putea să îşi dea seama că era complet cucerit de ea? Nu avea oare sânge uman în vene şi sentimente umane în piept? (despre Vittoria)

Dumnezeu nu ar fi dorit să întrerupă un artist în mijlocul creaţiei.

Ideile sunt o funcţie naturală a minţii, la fel ca şi respiraţia plămânilor. Poate vin de la Dumnezeu.

Cel care se mulţumeşte cu lucruri lipsite de valoare nu cunoaşte victoria.

Viaţa a fost bună cu mine. Dumnezeu nu m-a creat ca să mă abandoneze. Am iubit marmura, da, dar şi pictura. Am iubit arhitectura şi poezia. Mi-am iubit familia şi prietenii. L-am iubit pe Dumnezeu, formele pământului şi ale paradisului, dar şi oamenii. Am iubit viaţa din plin şi acum iubesc moartea ca o terminaţie naturală a acesteia. Il Magnifico ar fi fericit: în ce mă priveşte, forţele distrugerii nu mi-au umbrit niciodată creativitatea.