Fabula Micii păsărele şi a Stăpânei

A fost o dată, demult, pe meleaguri îndepărtate o preafrumoasă pasăre. I se spusese de către Stăpână, că ea este singura pasăre din lume şi cea mai preţioasă dintre toate făpturile. Tocmai de asta, Stăpâna îi spunea că o protejează ţinând-o într-o colivie de sticlă. Afară, pretutindeni lumea era plină de pisici şi vulpi şirete şi multe alte lucruri rele. O învăţase că dincolo nu o aşteaptă decât durere şi suferinţă. Colivia o proteja de ce era mai rău.
Dar biata pasăre se plictisea stând în colivie tot timpul. Se întreba dacă este într-adevăr singura pasăre din lume. Uneori auzea dincolo de colivia ei de sticlă, ciripturi. Stăpâna îi răspundea însă mereu acelaşi lucru când pasărea o întreba ce se aude afară: sunt de fapt pisicile sau vulpile, vor să te ademenească afară şi să te mănânce!
Iar pasărea se speria şi renunţa...la orice ar fi avut ea de gând.
Stăpâna însă ascundea ceva, avea să afle mai târziu mica pasăre...
Şi au trecut aşa zile şi zile...ani şi ani...
Într-o zi frumosă de vară, pe când Stăpâna dormea buştean, pasărea nu a mai rezistat tentaţiei de a vedea ce e dincolo de colivia ei de sticlă, şi a făcut ea cum a făcut, de a ieşit.
Ce a văzut de cum a ieşit, a uimit-o. Pe fereastra deschisă se vedeau zburând pretutindeni zeci de păsărele. Stăpâna o minţise. Dar oare de ce? Se întreba cu amărăciune pasărea.
Nu a mai aşteptat nicio clipă şi a bătut din fragilele-i aripi cât mai repede şi cât mai sus. Atunci pasărea a simţit că trăieşte cu adevărat. A simţit sub aripi aerul cum o ridică şi cum o poartă grijuliu sus...mai sus...departe...şi mai departe.
S-a minunat de frumuseţea cerului, de frumuseţea naturii, s-a minunat de mirosul florilor, de verdele câmpiilor, de tot.

Când a obosit s-a odihnit pe ramurile unui copac bătrân şi scorojit. Ai grijă la pisici, îi şopti el. Sunt şi ele pe aici.
Măcar ştia că Stăpâna nu o minţise în privinţa asta. Pisicile erau chiar rele...
Când nici nu se aştepta, a văzut cum o ghieruţa era să o înhaţe. A zburat repede cât au ţinut-o aripile.
Pisică şuieră nervoasă şi fugi după o altă pasăre. Acea pasăre, nu fuse aşa norocoasă. Pe ea o prinse şi o mâncase.
Speriată, pasărea a zburat spre un copac mai înalt, unde nicio pisică nu se putea urca.
Acolo a întâlnit şi alte păsărele, ca ea. Ele nu erau ca pisicile, ele nu erau duşmanii ei. S-a întovărăşit cu acele păsărele şi au petrecut o zi splendidă împreună. Au zburat în înaltul cerului, au băut apă din pârâu, s-au jucat în nisip şi au păcălit pisici năzdrăvane.
Când soarele însă deveni roşu şi cobora din ce în ce mai jos, păsărelele şi-au luat rămas bun de la mica pasăre şi au plecat şi ele spre coliviile lor.
Pasărea era confuză, şi celelalte păsărele aveau câte o Stăpână, ca ea? Se părea că da. Asta o făcea să se întrebe câte lucruri îi ascunsese Stăpâna. Totul era frumos dincolo de colivie, doar pisicile şi vulpile erau problema, dar nu erau cine ştie ce...
Când s-a întors în colivia ei, Stăpâna a certat-o şi i-a interzis să mai iasă. Celelalte păsărele nu sunt ca tine, tu eşti diferită, eşti prea preţioasă. Nu pot permite să ţi se întâmple ceva! Îi zise Stăpâna păsărelei.
Mica pasăre a adormit tristă cu lacrimi fierbinţi încălzindu-i faţa. Nu avea de gând să îşi asculte Stăpâna, avea să vorbească a doua zi cu prietenii ei, orice s-ar întâmpla.

Aşa a şi fost. A doua zi Stăpâna a încercat să o oprescă, dar pasărea i-a scăpat printre degete.
A zburat repede la prietenii ei şi le-a povestit totul. Aceştia s-au întristat când i-au auzit povestea. Stăpâna te-a minţit! Lumea de dincolo de colivie nu e aşa de rea. E lumea în care trebuie să trăim. Nu poţi trăi toată viaţa într-o colivie de sticlă! Eşti pasăre, trebuie să explorezi, să zbori! Stăpâna ta te-a manipulat, a vrut să te păstreze doar pentru ea!
Pasărea s-a supărat foarte tare pe Stăpâna ei atunci. Cum putea o Stăpână să fie atât de egoistă?
Prietenii ei i-au povestit şi ei de Stăpânele lor. Păreau atât de diferite! Îi lăsa să iasă în natură foarte des şi încă de când erau nişte păsărele mici. Stăpânele lor au vrut ca ei să afle pe pielea lor cum e lumea cu adevărat şi nu le-a hrănit mintea cu minciuni gogonate. Păsările care erau prinse de pisici erau păsările cărora le era îngrădită libertatea, iar atunci când voiau să se bucure de ea, cădeau în capcanele pisicilor.
Aşa cum păţise şi ea...ar fi putut să fie acum în burta unei pisici...
Dar prietenii i-au fost alături când le-a povestit de Stăpâna ei şi i-au dat sfaturi. I-au spus să îi explice situaţia, că este o pasăre şi că nu poate să stea toată viaţa într-o colivie.
Şi aşa a făcut. Stăpâna insistase însă că prietenii ei o mint, că ea nu e ca ei. Îi spuse acelaşi lucru.
Dar pasărea i-a explicat că toate păsările sunt unice, fiecare în felul ei. I-a reproşat minciunile pe care i le-a spus de-a lungul timpului, i-a reproşat egoismul ei. I-a povestit de Stăpânele prietenilor ei, de lumea de afară.
Dar atunci, după ce şi-a privit în ochi Stăpâna, pasărea a înţeles. Nici Stăpâna ei nu ieşise în lumea de dincolo de colivie, pentru că şi Stăpâna era tot o pasăre, una speriată de semenii săi, de tot ce ţinea de Dincolo. Îi era teamă de necunoscut şi voia mica pasăre doar pentru ea. Îi era teamă de singurătate. Şi voia ca şi păsărelei să-i fie frică de ce îi era şi ei teamă.
Numai că, pasărea cea mică era diferită de Stăpână. Viaţa micii păsări era a ei, nu a Stăpânei. Dacă Stăpâna îşi trăise întreaga viaţă într-o colivie, asta nu însemna că şi ea, mica pasăre, trebuia să împartă aceeaşi viaţă cu Stăpâna. Erau diferite.
Stăpâna a trebuit să accepte situaţia, iar într-un final...chiar i-a dat dreptate păsărelei. A acceptat că toate păsările sunt diferite, că viaţa merită trăită alături de prieteni...şi că pisicile nu sunt cele mai rele lucruri din lumea lor...
Cele mai rele lucruri în lumea lor, dar şi în a noastră sunt de fapt singurătatea şi teama. Prietenii, în ambele lumi, sunt ca o punte de trecere prin viaţă. Singur şi temător...nu vei reuşi nimic.

Raluca Băceanu