Interview With A Vampire

Pentru D. Ce e mai presus de iubire? Stam mereu şi mă-ntrebam Credeam că, cine ştie, O fi respectul, mulţumirea Sau poate-o dragoste ce te mistuie Din interior spre exterior, Dar nu e cum mă aşteptam să fie... Ba chiar pot spune siderată Că mi-a părut doar un soi de Amiciţie minunată! Nu e pasiune, foc şi jar, Nici dor năvalnic, fluturi reci, E-o preţuire fără scop şi margini, E ridicare din efemer. E să vezi frumuseţea unde nu-i, Să iubeşti defecte, nu pasiuni, Să vezi dincolo de aparenţă Scormonind după esenţă. E adorare dincolo de simţuri Şi dragul ce-l porţi în, şi peste timp, Pentr-un suflet ce se leagă De-al tău printr-o imensă Şi imposibil de înţeles, Iubire neţărmurită. Atunci, curios te-ntrebi Şi-ţi frângi idei şi gânduri, Sub talpa unui paradox continuu Că mai mult, mai presus de iubire, E, cumva, doar şi mai multă... Sau nu. E doar puţin diferită. Ca o nouă treaptă ce răsare La vârf de scara ce se-ndreaptă Spre cer, spre Rai, spre infinit. E exact treapta ce ne leagă Pe noi,...

De data asta, această postare nu mai face parte din categoria personalo-penibile. Ci face parte dintr-o realitate crudă, fără pic de umor: viaţa mea. Nu poţi să mă numeşti egocentrică pentru că sunt diferită de toţi din toate punctele de vedere, şi pentru că o arăt mereu. Nu ai dreptul, iar dacă doar încerci, ei bine... nu mă mai interesează câtuşi de puţin. Pentru că poate nu o să mai fiu atunci, ci undeva ascunsă unde doar Dumnezeu mă va găsi. Nu e decât o chestiune de timp. Dintotdeauna a fost aşa. De fapt, dintotdeauna m-am simţit în felul în care mă simt acum. Şi e o stare ce nu se termină ci e mereu acolo, indiferent de cât de fericită par, ori chiar m-aş simţi. Oricât de mult mi-aş dori să uit ceea ce sunt, nu pot fiindcă se întoarce împotriva mea. Mă simt vinovată dacă ies fie şi numai o clipă din propriul tipar. (UPDATE 12 septembrie 2011 -din motive personale această postare a fost ştearsă. Îmi cer scuze pentru ca v-am speriat sau jignit, asta e. Să îl numim sindromul pre-m...

Când bezna înfulecă cu poftă din zi Când cerul este străpuns de noapte şi sângerează, Nu mai ai speranţă iar viaţa dispare Ascunsă sub pătura groasă a întunecimii Ce pare că vrea să păcălească lumina Până aproape de răsărit. Culoarea se duce şi devine neagră, Iar negru de eşti, devii smoală. Cazi în Gheenă, doar acolo-i culoare. Sânge şi flăcări îi pictează pereţii Iar bolta cerească un hău negru pare. Întuneric de vrei, îndurare de ceri, Soarele tot nu va mai răsări vreodată. Flacăra, veşnica lumină te arde La frig de tânjeşti, vei pieri în uitare. Când lumina taie în noapte, Când cerul se scutură de sânge şi foc Şi încep să cadă lacrimi de ploaie, Speranţa revine, veşnicul vrăjmaş, Ce roade înfometată din inimă Mereu, mai ad ânc precum o rugină. Vrea să te cruţe de ceea ce este... Dar iar dispare şi se-ntoarce din nou Pleacă şi se-ntoarce fără ruşine, Fiindcă nu-i un păcat ci doar o făţarnică Blestemată închipuire. (#UPDATE 23 septembrie...

Din categoria personalo-penibile. Chiar nu credeam că vreodată voi deveni persoana ce sunt în momentul de faţă. Niciodată. Mereu eu am fost cea serioasă, care părea supărată, încruntată aproape tot timpul, uneori şi fără motiv. 2008 - nici un băiat nu mă remarca; 2009 - doar unul mă remarca; 2010 - doar ciudaţii mă remarcă; 2011, adică în prezent, cam toţi tipii cu care schimb două-trei vorbe îmi devin brusc "prieteni" ca mai apoi să urmeze momente foarte penibile de genul: "eşti specială/deosebită /minunată /frumoasă /inteligentă" etc. Recunosc că la început am crezut şi eu că sunt frumoase complimentele, nu doar texte ieftine care trebuiau să mă cucerească. Bine, că niciodată nu a mers de fapt şi eu nu am primit niciodată un compliment precum l-ar primi oricare altă persoană normală de pe pământ, ci mai mult aruncând cu el în persoana pe care mi-l adresase, cu o viteză ce se apropie muuult, dar foarte mult de viteza luminii - asta presupun că e altă pove...

După cum se observă şi în desenul alăturat, realizat de Daniel, o fată, mai exact persoana care servea ceaiurile - nu suport termenul de ospătăriţă ori chelneriţă - ne-a adresat un foarte "dubios" compliment, în cea mai "dubioasă" ceainărie, cu cea mai "dubioasă" servire, dar nu în ultimul rând, cu cel mai "dubios" ceai. Dar hai să începem cu începutul... Azi l-am întâlnit pe Daniel, unul dintre cei mai optimişti şi haioşi oameni pe care i-am cunoscut. După aproximativ 3-4 ore petrecute cu el, pot să spun că sunt mândră să fiu prietenă cu un astfel de omuleţ. Cred că o dată în viaţă îţi e dat să întâlneşti un aşa caracter. Ne vorbiserăm înainte unde aveam să mergem, deşi niciunul nu ştia exact unde se află ceainăria Tabiet. De ce tocmai acolo? Fiindcă începând de mâine, acolo se va ţine cel mai proaspăt cenaclu, Imaginarium, dedicat tinerilor scriitori. Aşa că am zis să găsim "minunatul" loc încă de azi. Deh, curioşi şi nerăbd...

Se ascundea în suflet teama Apăsând, grea precum o tonă De sentimente de vină Ce nu se mai opreau, tot veneau. Apoi El mi-a ridicat piatra de pe inimă, Durerea a dispărut ca un drac, Iar semnul Tău cel sfânt a ocupat Un loc ce-i mai uşor în inima mea. Mi-ai luat speranţele şi le-ai dus În cer şi mi le-ai distrus, Iar acum ele au devenit doar simple Vechi şi inutile dorinţe de trup. Mi-ai dat credinţă şi teamă de păcat Şi-am început să fug de el speriată Dar el neîncetat mă ceartă... că l-am şi renegat. De îmi doresc ceva îl am sau nu , Indiferent cum se face, asta e voia Lui . Aşa că mulţumesc luminii reci , Nu mai ard, simt cum îmi treci. Raluca Băceanu

Azi mi-a mirosit a toamnă. Destul cât să mă indispună toată ziua. Urăsc toamna. Îmi aminteşte de şcoală. Şcoală, nu liceu, atenţie. Adică de vremuri trecute şi de demult. Care însă mă dor. Şi acum, poţi să crezi? Toamna e anotimpul meu preferat în ceea ce priveşte culoarea. Poate nici atunci. Prefer verdele dacă stau să mă gândesc. Deci, urăsc în momentul ăsta toamna din toate punctele de vedere. Totuşi, e încă vară. Dar simt ca şi cum s-ar fi terminat deja. Iar amoţesc, încet-încet, insesizabil pentru cei din jurul meu. Sau, în fine, cred că cei apropiaţi simt o schimbare. Fiindcă îi tot evit. E cam greu să eviţi persoane cu care trăieşti zi de zi, ei bine, eu reuşesc perfect. Simt lipsa unei singure persoane... Chiar acum mi-am amintit o discuţie foarte veche cu un amic. Când îi spuneam cu o nonşalanţă imposibilă că eu nu simt dor faţă de nimeni. Doar dacă moare o persoană simt dorul. Apoi e ca şi cum nu ar fi fost. Chiar atât de rece mă credeam. Acum să observ că nu e aşa. Ce-i drep...