Constatări la 18 ani

A mai trecut un an. Au trecut 18 în total şi m-am gândit să trag o linie şi să constat nişte lucruri ce m-au frapat, deranjat, bucurat, dezamăgit de-a lungul lui 2011, sau poate chiar de-a lungul ultimilor 4 ani ai vieţii mele.

În primul rând, viaţa e mai dură decât poate oricine crede; încărcătura emoţională cu care te vei lovi în viaţă se va simţi uneori atât de puternic, încât simţi literalmente că înnebuneşti.

În al doilea rând, dacă ai o „carcasă” dură, nu crede că oricine îţi va iubi exteriorul îţi va iubi şi interiorul dulce şi inocent. Dezamăgirea va fi atât de intensă încât îţi vei dori să fie şi interiorul sinonim cu exteriorul, să se amestece încât să nu mai distingi unul de celălalt.

De aici nu voi mai continua numărătoarea pentru că am senzaţia că vor fi prea multe constatări pentru a mai fi numărate. În plus, toate au un prim loc pentru mine. O enumerare le-ar scădea din „valoare”.

Senzaţia de singurătate pe care o au unii oameni, şi care tinde să persiste cam la nesfârşit nu dispare orice ai face. Nici prietenii, nici iubirea nu o face să dispară. Dar am observat că oricât de secat de simţi, e mai bine parcă să te simţi groaznic pe interor când îi ai pe acei 2-3 oameni la care să poţi apela. Oricât de secat de forţe ai fi, gândeşte-te că ei sunt acolo şi poate nu merită să îţi simtă suferinţa. Eşti cu moralul la pământ? Poate şi ei sunt dar nu îţi spun... Eu una vreau cu adevărat să NU mai spun când mă simt groaznic, vreau să devin prietena aceea, sau iubita aceea care să fie puternică, să nu mai verse o lacrimă, nici în cele mai blestemate situaţii. Aşa am fost cândva, şi a fost oribil să nu împărtăşeşti nicio emoţie negativă cu nimeni, dar nu o făceam din înţelepciune, ci din ruşine, de teamă că aş putea părea slabă. Acum o voi face din alt motiv. Nu merită nimeni cu adevărat să împărtăşească cu mine ceea ce simt eu în interior pentru că pur şi simplu nu vreau să mi se mai reporşeze că am devenit o „plângăcioasă jalnică” de persoane care nu mai au altă soluţie ca să mă ridice. O fac ca să le arăt că pot şi voi putea. Trebuie.

Dacă eşti tu cel puternic pe exterior, fii şi pe interior chiar şi când îţi vine să zbieri. Simte groaza, teama, dar să simţi în acelaşi timp că asta nu te afectează în ceea ce faci, în relaţiile cu apropiaţii, canalizeaz-o în altceva, în artă. Chiar trebuie să încerc din răsputeri să fac asta. Vreau să nu mai fie nimeni afectat de suferinţa mea. Doar eu ştiu cât doare să spun asta, însă e cazul să mă maturizez. Suferinţa se împărtăşeşte doar cu sinele, nu cu alţii, dacă vrei să o împărtăşeşti cu alţii să o faci indirect măcar, cum am şi spus.

De unde constatarea precedentă? Acum voi spune un lucru de care prea puţini se vor prinde. „La bine şi la rău” e o zicală ce nu există... Bine ca bine, cu toată lumea, dar răul, doar cu tine. Unu la mână, pentru că vor fi oameni care vor încerca să te înţeleagă şi nu vor putea de fapt, doi la mână, pentru că de fapt nimeni, niciodată nu va vrea cu adevărat şi problemele altuia pe cap...(nu mă contrazic dacă priveşti atent sensul din spatele cuvintelor).

Am devenit mai conştientă de cât de scârboasă e lumea. Anul trecut o vedeam perversă, bolnavă... La fel şi acum. Doar că şi mai mult. În ce sens? Am realizat că poţi împărtăşi principii cu o persoană, dar nimic nu îţi garantează că acea persoană va accepta că tu ai acele principii. Se întâmplă ca pur şi simplu, să fii urât de cineva doar pentru că... nu te place, iar pentru că nu te place, din egoism, îşi face nişte păreri despre tine întemeiate din nimic pentru a avea un motiv (fie el şi imaginar) pentru a te urî cu toată fiinţa.

Am înţeles că nimeni nu mă va iubi pentru ceea ce sunt, indiferent de cât voi greşi, sau de cât de mult bine voi face. „Ca să fii iubit, iubeşte!” E cel mai tâmpit citat din lumea asta. L-am crezut, dar e o mare păcăleală. Nu e de ajuns să iubeşti ca să fii iubit. Niciodată. Nu e de ajuns să fii frumoasă, să fii inteligentă şi deşteaptă. Nu e de ajuns nici măcar să îţi pui sufletul pe tavă cuiva. Iubirea aceea la care tânjim cu toţii nu există decât pentru puţin timp. Iubirea de durată e doar un fel de încordare în care unul acceptă tacit defectele celuilalt, sau dimpotrivă, nu acceptă dar doar se preface, această iubire fiind presărată de câteva momente de bucurie. E convieţuire, e sentimentul de a fi cu o persoană doar pentru a nu fi departe de ea, pentru că altfel, nici măcar acele câteva momente de bucurie nu ar exista. Deci... nu e aşa de rău, ai nevoie de acea persoană, o nevoie reală, dar a fi cu persoana respectivă în fiecare moment nu aduce euforie continuă, e doar o iluzie ce persistă  prea puţin timp ca să conteze cu adevărat...

Ce e ciudat în toate astea e că sunt conştientă cu nu sunt atât de extraordinară pe cât mă cred eu în majoritatea timpului, sunt un om până la urmă, dar mă gândesc ca dacă aş fi mai mult iubită, aş fi o persoană mai plăcută pentru toţi. Sunt ursuză, tristă pentru că îmi lipseşte ceva. Ca să am acel ceva trebuie să schimb prea multe lucruri iar eu nu sunt dispusă să schimb decât atât cât sunt eu conştientă că ar trebui cu adevărat să îmbunăţăţesc la mine, nu cât s-ar vrea. Observ că sunt încăpăţânaţă, dar cine nu ar fi când vine vorba de propria personalitate?

În cele din urmă, dacă ţii la cineva, ţii la el aşa cum e, nu pentru ceea ce ai vrea tu să devină acea persoană. Dacă nu ai idee de ce ţii la o persoană cu care nu ai nimic în comun, e pentru că pur şi simplu o iubeşti şi nu ai cum înţelege asta. Sunt convinsă că dacă s-ar schimba, mai rău ar decurge evenimentele. E o constatare recentă aceasta...

Sunt multe lucruri observate. Aş putea să scriu o carte cu titlul ăsta. Şi sincer poate chiar o voi face, m-ar face extrem de fericită, dar nu promit nimic.

Constat că a trecut vremea când eram lăudată atunci când făceam ceva foarte bine. A venit acum vremea când aripile îmi sunt tăiate cu orice lucru pe care eu îl consider demn de admirat. Sunt atât de încercată, se face orice ca eu să renunţ. Viaţa e grea. Totuşi nu am de gând niciodată să dau satisfacţie nimănui. Reformulez: nu MAI am de gând. Fiecare cu părerea lui. Cu cât urci mai sus, cu atât mai multe mâini te vor trage în jos pentru că i-ai întrecut, iar cea mai simplă cale adoptată de ei e să arunce cu noroi în persoana ce i-a depăşit, în cel mai urât mod, sau, mai nou, cu cele mai bine puse la punct replici, pseudo-inteligente şi filosofice, care au acelaşi scop, fie să denigreze, fie să te aducă la pământ. Capul sus, tot înainte, altfel te vei speria de marea de oameni care te vor la nivelul lor...

Realizez că nu prea am ce lucruri bune să pot constata pe anul care tocmai a trecut. Poate doar că am trăit intens viaţa de adolescentă în ultima vreme alături de persoana căruia îi datorez sincere felicitări pentru ultimele sale 3 luni pierdute din viaţă, conştient, alături de una dintre cele mai dificile fete ce îi va fi dat să întâlnească. Îi mulţumesc sincer pentru că a încercat, încearcă şi va încerca din răsputeri să mă prezinte prietenilor lui, nişte persoane atât de amuzante şi de binevoitoare cum nu am crezut că pot exista. Desigur, e o părere încă superficială, proaspătă. Un lucru cert e că oamenii ăştia ştiu să trăiască momentul şi vreau să învăţ asta de la ei, în măsura pe care o persoană ca mine şi-o poate permite.

Observ că e mai greu decât îmi puteam imagina să socializezi. Trebuie cumva să rezolv asta. Să trec peste trecut odată pentru totdeauna, pentru că, la naiba, alţii au avut mult mai multe probleme ca mine şi au reuşit să fie fericiţi. Pot să o fac şi eu. Trebuie. Singur chiar nu poţi reuşi. Trebuie doar să mă împac cu ideea că nu pot spera să îmi mai împărtăşesc „capsele sufleteşti” decât cu două, maximul trei persoane, iar acelea nu sunt nici mama, nici persoana iubită... În categoria asta intră persoana care mă iubeşte şi persoana care e prea rece ca să poată să mă înţeleagă la lucrurile acestea.

Constat că nu sunt bune la nimic exagerările. Constat de asemenea că dacă ţi-ai format o faimă de genul „plângăcioasă paranoică” printre apropiaţi, nimeni nu va crede când ai cu adevărat o problemă, aşa că, la dracu’, nu mai spune ce probleme ai. Mergi la doctor, conformează-te cu ce ai, trăieşte cât mai intens, fiindcă oricum nu ştii când inevitabilul soseşte, indiferent de diagnostic. 

Important la ce am spus mai sus... În filme totul stă altfel. Filmele exagerează. Când vrei să spui ceva grav pe ocolite nimeni nu îşi dă seama în realitate. În filme totul decurge bine până la final. În viaţa mea am impresia că toţi surzesc brusc, sau procesează alte cuvinte faţă de cele ce sunt rostite de mine, atunci când vreau să le comunic ceva important, ceva inevitabil. De ce Dumnezeu nimeni nu înţelege teama mea primordială, care nu e de moarte? Nu am idee. Tocmai de asta mă retrag în poezie şi voi continua cu poezii în genul celor „Vizorul drept” sau „Mister de beznă”. Posteritatea va înţelege, sunt sigură, dar până atunci sunt prinsă în capcana timpului în care mă aflu.

Constat că, ştiu că probabil D., tu vei râde dacă vei citi asta, deşi mă îndoiesc că vei parcurge tu un text aşa lung, dramatizez. Nu pot lupta uşor cu asta. Aici, nu am ce să schimb, e ceva involuntar. Nu prea pot să controlez convingeri, certitudini ce mă sperie, tocmai de asta ele capătă în mintea mea dimensiuni şi mai mari, să le zicem dimensiuni afective incontrolabile şi instabile. Nu am ce să fac, trăiesc prea intens propria dramă. Sunt prinsă în conflictul acesta interior prea strâns ca să ies. E o constatare asta, subliniez.

Ce mai văd eu e că totul devine lipsit de sens, de conţinut, pe zi ce trece în ceea ce priveşte societatea în care mă găsesc. Nu fac pe geniul neînţeles, o bună parte din populaţie spune asta, chiar şi mediocrii, poate chiar şi proştii. Nu ştiu, nu îmi pasă ce cred alţii privind acest aspect, eu una sunt stupefiată când văd că totul se înrăutăţeşte.

Simt că doar scrisul mă face să suport drama mea, drama lumii, drama mai ştiu eu a cui, Drama lui Dumnezeu... E unicul lucru ce nu îmi poate fi luat. Şi visele. Nu voi renunţa niciodată la ele.

Iar acum dacă stau să îmi analizez visele văd că sunt banale. Nu îmi doresc să am totul pe lumea asta. Vreau să am cu adevărat un singur lucru pe lumea asta, care ar însemna totul pentru mine. Cine simte nuanţele, foarte bine, cine e idiot, nu o să vadă vreo diferenţă la ce am scris mai sus.

Constat că am 18 ani şi că mă simt al dracului de nesigură pe scopul meu în lumea asta. Nici nu ştiu care e, care ar putea să fie. Simt că am 18 ani degeaba. Parcă ieri aveam 15 şi scriam la prima mea carte entuziasmată, simţind că am lumea la picioare. Ei bine azi sunt deziluzionată şi îmi dau seama de propria nimicnicie în raport cu lumea asta aşa de mare. Dumnezeule cât pot să fiu de mică eu şi gândurile mele, eu şi sentimentele mele, eu şi ţelurile mele. Dar fir-aş să fiu, EXIST! Trebuie să continui să exist cu mândrie, cu demnitate în caz că şi dincolo de existenţă e ceva! De fapt, trebuie să trăiesc cu mândrie, demnitate, să TRĂIESC pentru că e posibil ca dincolo să nu fie nimic! Cum existenţa mea a început în 1993, cum sufletul meu a început să existe de atunci, poate aşa şi sufletul îmi va muri când şi trupul se va duce. O altă constatare ce mă bucur că mi-a fost împărtăşită.

Îmi dau seama că observ prea mult şi vorbesc prea puţin. Că gândesc prea mult şi trăiesc prea puţin. Că am atâtea idei şi pun pe hârtie prea puţine... Văd că trebuie să fac mai multe.

Pe de altă parte...Observ că oricât de multe aş vrea să fac am o limită pe care dacă o forţez clachez în cel mai urât mod posibil. Trebuie să învăţ să îmi controlez pornirile şi să fiu conştientă că până şi eu am o limită, doar sunt un simplu om până la urmă.

Un alt aspect de netrecut cu vederea e religia. Nici măcar ea nu-mi oferă răspunsurile pe care le vreau. Cum nici ştiinţa nu o face, nici filosofia, nimic... Chiar e adevărat că unele lucruri nu sunt de aflat acum. Poate nu sunt destul de matură, de resposabilă... poate...poate. Nu ştiu. Sunt în ceaţă. Aşa e drumul meu prin viaţă.

Interesant e că mă simt mai entuziastă de o vreme încoace. Simt că ceva ce aştept de mult timp pare să se apropie. Şi nu, nu e BAC-ul. Deşi aştept cu nerăbdare să scap şi de ăsta, fir-ar el să fie.

Mă simt bine la 18 ani, pentru că simt că pot să controlez mai bine unele situaţii. Azi mi-am dovedit asta pentru prima oară după mult mult timp. Partea bună e că acum îmi promit mie că voi controla cu brio orice situaţie îmi va fi dată şi care va depinde exclusiv de mine. Nu îmi mai permit sub nicio formă să dau greş, iar dacă se va întâmpla, îmi voi asuma eroarea cu demnitate, încercând să rezolv problema cumva.

Am constatat că nimic nu e un capăt de lume, oricât de grav ar părea. Ce-i drept, pentru început, orice lucru nou pare ciudat, ca şi cum nu te poţi obişnui cu el, dar presupun că ţine de trecerea timpului aspectul acesta, acomodarea.

Şi timpul ăsta, dragii mei, e ceva ce mă înspăimântă. În 4 ani  am făcut din „carcasa mea” ceva ce nu credeam că se poate face. Tot în ăştia 4 ani, mi-a triplat capacitatea „procesorului”. Păcat însă că nu prea mai are nicio legătură una cu alta. Oricum nu mai contează asta, cel puţin, nu prea mult.

Tindeam să cred că oamenii ignoră ori una ori alta. Iar acum, ultima constatare, e că oamenii, indiferent cât de bun, sau cât de rău ai fi, indiferent de reuşite, sau de eşecuri, indiferent de cât de arătos, sau cât de hidos eşti, nu prea le pasă până nu te cunosc. Şi ştii ceva, un mic secret, oamenii trecuţi cât de cât prin viaţă nu prea mai sunt interesaţi să cunoască o persoană, în sensul adevărat pe care îl presupune acest cuvânt, pentru că evită să descopere drame interioare, sau poveşti ale unor oameni. Pentru că, în cele din urmă, fiecare e prins în propria lume, incapabil să iasă de acolo.

Totul îmi pare o prefăcătorie. Visez încă să descopăr...Oameni, poveşti.

Şi ştii care e lucrul cel mai amuzant? Că deşi nu eu sunt cea sociabilă, eu sunt cea mai dornică să te cunosc, să aflu cine eşti, tu, oricine ai fi şi citeşti postarea asta. Întrebarea mea, care de fapt, nu prea e o întrebare, ci o constatare, e că nu ai vrea cu adevărat să te destăinui nimănui...Citeşti gândurile mele, şi îţi spui: cum poate să scrie toate astea? Chiar crede că o ajută cu ceva? Cine citeşte toate astea?

Răspunsul meu: chiar tu. Citeşti şi mă ajuţi. O parte din fiinţa mea trece în tine, deşi sunt doar simple gânduri.

Ultima mea constatare e că trăiesc mai mult prin gândurile mele ce ajung în minţile altora, decât prin omul care sunt. Cu alte cuvinte, percepţia despre mine e mai reală, decât eu, fiinţa. Doar eu mă simt, ştiu cum sunt, ceea ce vede altul e doar cât poate el înţelege din ceea ce proiectez eu asupra lui.

O ultimă întrebare, ce o las întrebare de data asta şi sper ca măcar o persoană să îmi răspundă la ea, fie aici, fie pe mail, este:

O parte din ceea ce e aici, o vei păstra în mintea ta, măcar un gând, o constatare?

Orice ai face, îţi mulţumesc.

Raluca  Băceanu