Îngrijitorul

Nici ea nu mai ştia de când stătea închisă acolo

Privind spre lume, spre viaţă, simţind amărăciune

Degeaba spera, îşi punea dorinţe, tot cerea o minune,

Căci timpul, locul şi ea însăşi îi privau viaţa

De tot şi de nimic, de suferinţă şi de iubire.

Ea nu putea fi capabilă decât de un imens gol stăruitor.

Prin sticla prăfuită de timp şi de amprente,

Vremea i se scurgea spre nicăieri, rapid şi fără sens.

Era prea preţioasă, un obiect de artă neînţeles

Ce era tot admirat, iubit şi venerat...

Dar atât, fiindcă nimănui nu-i păsa ce e dincolo de sticlă.

Vedeau valoarea, simţeau emoţia, dar asta, nu conta.

În van erau toţi acolo, privind consternaţi

Nimic nu o putea face să fie şi să simtă că e vie.

Un obiect preţios, dar doar atât, incapabil de sentimente

Dar care tânjea la ce se găsea dincolo de acea lume.

Într-o zi, fără ore, fără clipe, a sosit. A sosit el să o scape

De povara transparentă, ce-o închidea, o distrugea...

Era doar, îngrijitorul, ca s-o mute iar din loc. Dar unde?

A dus-o într-o pivniţă, i-a luat chiar şi ce n-avea.

Cine ştie cât timp a trecut, unde şi pentru ce

Ea privea fără direcţie, tot în gol, sperând intens,

Dorind ca el să apară iar, să o mângâie, să îi vorbească:

,,M-am întors, dulce podoabă, ce ca o icoană-mi eşti,

Mă rog ţie, draga mea, să mă scapi de chinul ăsta!"

,,Dar ce chin?" îl întreabă ea cu o voce tremurândă.

,,De suferinţă şi de viaţă, căci viaţa este crudă;

Suferinţă, nimic bun, doar durere şi doar lacrimi

Scapă-mă tu, sfânto, de tot ce-i rău, ia-mă de aici!"

,, Nu pot, sunt doar...un obiect, nu am putere,

Nu am viaţă, nici noroc, sunt doar a ta plăsmuire.

Tu să mă iei de aici, tu să mă scapi de acest gol,

Fă-mă să simt viaţa şi să trăiesc prin tine.

Dă-mi un sens, chiar de-ar fi să-mi distrugi podoaba

Nu o vreau, nu de ea am nevoie ci de fiinţa ta vie!"

Iar îngrijitorul începe a plânge fără oprire,

Lacrimile îi cădeau drept peste obiectul neînsufleţit

Iar acestea, suflu i-au dat şi de-ndată-a devenit

O fiinţă, un trup şi-un suflet, din lacrimile lui sincere.

Dar cu suferinţă a luat naştere şi tot la fel a şi rămas

El a plecat şi-a lăsat-o iar singură, să aştepte...

Să aştepte....

24 mai 2011

Raluca Băceanu