Efemer(isme)

Am realizat că nu pot să nu mă gândesc la ceva în timp ce vreau de fapt, să nu mă gândesc la nimic. Poţi să te gândeşti la nimic?

Tot timpul îmi vin în minte tot felul de idei bizare şi imagini ce nu aparţin de lumea asta în care trăiesc.

Gândesc. Gândesc tot felul de ciudăţenii şi îmi iau naştere în minte nişte idei greu de înţeles, chiar şi pentru mine. Pentru o clipă cred că am înţeles totul, apoi am senzaţia că, la fel cum a şi venit acel ceva, a dispărut.

După un timp retrăiesc sentimentul şi îmi dau ce a vrut să însemne iniţial. Nu sunt doar un simplu om, sunt unică, dar ca fiecare om în parte.

Uneori gândesc lucruri care mă surprind chiar şi pe mine, lucruri pe care aş vrea să le împărtăşesc şi cu alţii. Aş vrea ca lumea să ştie ce gândesc.

De ce oare nu ne putem auzi gândurile unii altora? Misterul însă trebuie să îţi bage coada peste tot în ceea ce implică cunoaşterea.

Aceste idei, dacă le putem numi aşa, sau ,,iluminări" de moment sunt sigură că le-au mai avut şi alţii înaintea mea, la fel cum sunt sigură că şi alţii le vor avea după mine.

Până la urmă eu ce sunt? Un om. Atât. Nu am nimic special şi poate nimic de zis. Merg pe stradă alături de alţii. Sunt doar eu şi ideile mele.

Când nu voi mai fi, totul o va fi fost în van? Am gândit pentru mine, scris pentru mine, am existat pentru mine şi atât. Sunt o fiinţă efemeră. După moartea mea praful se va alege de existenţa mea şi tot ceea ce a implicat ea... în cele din urmă.

E posibil ca amintirea mea să dăinuie în istorie pentru un timp, printr-un lucru pe care îl voi face la un moment dat.

Dar timpul mă va uita şi îngropa adânc undeva... Va mai rezona vreun gând de-al meu din această clipă cu universul de peste milioane de ani? Ce va rămâne din mine?

Nimic. Suntem sortiţi nimicului...nothingness.

Dar care e atunci rostul? De ce gândesc eu toate astea? Şi de ce cred că mă diferenţiez cu ceva de alţii?

Alţii nu sunt oare parţi ale mele, diferite de mine doar prin faptul că nu le pot auzi gândurile, ideile, concepţiile şi aşa mai departe?

Sunt un nimic sortit nimicului. Cui îi pasă dacă am iubit, dacă am făcut ceva pe lumea asta? Cel mult voi dăinui prin ceea ce voi făcut pe parcursul unei vieţi... efemere, nesemnificativ de puţin sau de mult.

Repet, care e rostul, scopul? Exist pentru simplul fapt că exist şi doar atât. Eu trebuie să fac ceva pentru care să consider EU că merită. Să merite să exist pentru un lucru care consider eu că merită.

Dar eu ce vreau să merite în existenţa mea? După ce nu voi mai fi, ce va mai rămâne însă din mine, pentru mine? Unde se va descărca conştiinţa mea după ce trupul îmi va fi pulbere?

Ce contează ce descopăr acum, mâine sau poimâine? Ce contează dacă descopăr totul iar în următoarea clipă mor? Dispar, la fel şi întreaga mea existenţă? Să uit de propria viaţă şi să renasc.

Apoi să o iau de la capăt crezând că sunt prima oară pe acest pământ. Să fiu, dar pentru a n oară...

Să repet viaţa. Cu ce scop? Să repar nişte greşeli. Cui îi va păsa de ele într-un final?

DE CE i-ar păsa cuiva? Dar de asta îmi e cel mai teamă, că totul să fie de fapt în zadar.

Totul este poate perpetuu, dar se uită de unde s-a pornit de fapt. Ce s-a petrecut. Ce se va petrece.

Totul este nimic.

Privind acum ce am scris mai sus, mă gândesc cu fior la copilărie, când nu era nimic complicat. Existam şi atât. Râdeam şi credeam că sunt fericită, poate chiar eram. Fericirea nu consta în scurtele momente de conştiinţă superioară pe care cred că le trăiesc acum. Consta atunci în jucării şi dulciuri.

Şi cum să nu îţi fie dor de acea perioadă de inocenţă, de acea bucurie continuă? O fericită ignoranţă neştiută, nerealizată, poate.

Mă privesc în prezent. Sunt eu. Dar prezentul mă încătuşează în simpla capcană a lui. Prezentul.

Privesc oamenii bătrâni. Sunt înţelepţi. Dar ce îi face înţelepţi? Faptul că au atins unele cunoştinţe? Sau faptul că după o viaţă întreagă de căutări şi-au dat seama că de fapt adevărata esenţă este să îşi trăieşti viaţa, într-un fel sau altul? Şi să nu îţi laşi existenţa să se ducă doar încercând să găseşti răspunsuri inutile la nişte întrebări, care de fapt sunt neglijabile...redundante.

Poate asta e de fapt adevărata înţelepciune... păcat că şi ea e greu de atins. O atingi abia după ce înţelegi inutilitatea dorinţei de a vrea să cunoşti prea multe, lăsând deoparte adevăratele lucruri care merită trăite.

De unde am plecat şi unde am ajuns.

Moartea e inevitabilă. M-am împăcat cu ea. Cu viaţa încă încerc să mă împac, iar ăsta e un paradox al dracului de enervant.

Cu un singur lucru nu mă pot împăca şi probabil niciodată nu o voi face.

Existăm şi suntem meniţi unii dintre noi să facem lucruri pentru noi sau pentru alţii. Dar de ce, dacă până la urmă totul se duce de râpă şi dispare, pur şi simplu, sau pe parcursul mai mulor secole, poate chiar milenii...?

Îmi e teamă de uitare... Mult prea mult. Îmi e teamă de iminent. Îmi e groază de inutilitatea vieţii mele...

Dar e în firea mea şi a omului în general să creadă ca mai e ceva la mijloc. Nu se poate chiar ca totul să nu aibe un scop, o cauză, ceva, orice...

Ce e mai trist, e că nu e nimic de fapt, la mijloc.

Sau... poate cine ştie?


Trăiţi-vă viaţa cum vreţi voi, fiţi fericiţi cum puteţi! Nu o să dureze totul veşnic... Trăim până la urmă pentru noi.

Mă gândesc că între a alege să trăiesc, mai corect zis, EXIST, şi să nu fi existat vreodată, aleg viaţa asta aşa cum e ea.

Sunt lucruri pentru care merită să trăieşti şi asta ar trebui să fie cel mai important.

Acum trebuie să realizăm pentru ce trăim... Nu trăi doar pentru cunoaştere, altfel ajungi să gândeşti tot ce am scris eu aici, şi încă alte câteva lucruri şi te asigur că e posibil să nu mai ieşi din labirintul ăsta multă vreme...

Există pentru tine! Tu nu te vei uita pe tine niciodată...

Dar este oare asta de ajuns...? Pentru noi, ar trebui.

Pentru alţii...

Raluca Băceanu