Prin ochii lui Vlad

Privea cu ochii înlăcrimaţi lacul. Am observat că îi place Cişmigiul. Cred că o relaxează, într-un fel sau altul. Nu înţeleg niciodată însă pe deplin de ce e tristă.
Priveşte îndelung copacii şi tot ce-i verde prin oglindirea lacului. Îi place verdele. Mai întâi zâmbeşte dintr-un colţ al gurii, apoi o văd că se întristează şi îşi muşcă absent buzele. Aşa face când e agitată ori stresată...
Este ceva în firea ei care o face să pară aproape tot timpul posomorâtă. Întreaga ei fiinţă îţi dă impresia aceasta. Felul cum merge, uneori prea repede, ca încercând să evite ceva, nişte gânduri negative care o aleargă; alteori foarte încet, de parcă vrea să înţeleagă fiecare pas pe care îl face. Este puternică, dar nu ştie cât de fragilă poate să fie de fapt. Prin ochii ei greu poţi ghici ce gândeşte cu adevărat, sau cum este ea în realitate. Este veselă de multe ori, dar realismul ei idiot o încătuşează în deznădejde. Buzele ei ar trebui să zâmbească mai des. La fel şi ochii. E naivă. Crede că părul ei ca de foc lăsat peste chip o ascunde de privirile celorlalţi. Urăşte să fie studiată. Chiar şi eu când o privesc sunt dezarmat de privirea ei atunci când îşi dă seama că mă uit prea mult la ea. Acum, recunosc, chiar mă holbez...

Zâmbetul i se crispează, priveşte cu ochii fix într-un punct, apoi îşi încruntă aproape insesizabil sprâncenele. Înainte credeam că o face de la soare, dar ea doar se încruntă unui gând incert, imposibil în realitatea ei.
În a mea... Ştiu la ce se gândeşte... sau mai bine zis, la cine. Asta o ştiu sigur. Ceea ce gândeşte ea zboară până la un anumit punct, de unde eu îl pot apoi percepe şi înţelege. Sunt de fapt două lucruri la care ea se gândeşte, şi care se contopesc atât de bine, ca două particule de energie, în ambele realităţi, încât dau ceva consistent, ceva material. Devine tangibil, ca materie, dar intangibil ca vis.
Cred că asta o deranjează de fapt. Încerc să o strig. Nu suport să o văd aşa, a intrat în starea asta de ceva vreme...
- Raluca...
O adiere de vânt îi mişcă timid buclele-i ca frunza de toamnă. Îşi duce speriată mâna la ochi, şterge o lacrimă obraznică ce a îndrăznit să o trădeze, iar apoi se uită fix în ochii mei.
Ştie că eu sunt. Îmi zâmbeşte în felul ei trist, strângând puţin din buze şi încercând să şi le dezgheţe. I se ridică ambele colţuri ale gurii. Încep să îi râdă şi ochii. Acum buclele îi dansează gingaş sub bătaia vântului.
- Raluca, o strig eu iarăşi.
Îşi întoarce privirea din nou spre lac, continuând să zâmbească, apoi şopteşte, aşa încât doar eu să o aud.
,, Îţi mulţumesc că exişti..."

Raluca Băceanu