duminică, 28 august 2011

Cele două tăişuri ale drăgălăşeniei


Din categoria personalo-penibile.

Chiar nu credeam că vreodată voi deveni persoana ce sunt în momentul de faţă. Niciodată.

Mereu eu am fost cea serioasă, care părea supărată, încruntată aproape tot timpul, uneori şi fără motiv.

2008 - nici un băiat nu mă remarca; 2009 - doar unul mă remarca; 2010 - doar ciudaţii mă remarcă; 2011, adică în prezent, cam toţi tipii cu care schimb două-trei vorbe îmi devin brusc "prieteni" ca mai apoi să urmeze momente foarte penibile de genul: "eşti specială/deosebită/minunată/frumoasă/inteligentă" etc.

Recunosc că la început am crezut şi eu că sunt frumoase complimentele, nu doar texte ieftine care trebuiau să mă cucerească. Bine, că niciodată nu a mers de fapt şi eu nu am primit niciodată un compliment precum l-ar primi oricare altă persoană normală de pe pământ, ci mai mult aruncând cu el în persoana pe care mi-l adresase, cu o viteză ce se apropie muuult, dar foarte mult de viteza luminii - asta presupun că e altă poveste. Cred că am exagerat, nici chiar aşa de repede...

Apoi involuntar am început să râd când mi se spunea ceva menit să mă facă pe mine, ca fată, să mă simt flatată. În gândul meu " O, Doamne, nu iar", pe faţă un zâmbet amuzat, spre ironic, dar foarte greu de înţeles. De cele mai multe ori interpretat precum ceva "drăgălaş".

Şi uite cum un drăcuşor ce are o părere foarte proastă despre băieţi şi modul în care fac ei complimente, s-a transformat într-o "drăgălăşenie" de fată, duuulce, mai dulce decât mierea. Adică diabetic de dulce. Ceea ce e nasol, dacă stai să te gândeşti.

Se întâmplă însă ca din enşpe mii de idioţi să se ridice unul pe care să îl simpatizezi, deşi tu, ca fată care vrea doar să le dea cu flit tuturor băieţilor ce o abordează, nu prea ştii cum să te porţi cu el. Nici prea serioasă, fiindcă ştii că îl vei izgoni, nici să faci pe inteligenta cu umor caustic, fiindcă îi vei părea arogantă şi îşi poate pune ambiţia cu tine şi nu faci decât să te alegi cu un "player". Aşa că te hotărăşti să fii tu însăţi, cum eşti cu prietenii cei mai apropiaţi şi cu familia.

Asta am făcut eu. Am fost drăgălaşă în sensul bun al cuvântului, fiindcă am crezut că îmi permit asta cu un prieten, sau cel puţin, cu un băiat pe care eu îl consideram ca fiind doar un prieten pentru mine, ce-i drept, într-un timp ameţitor de scurt, un fel de "BFF".

Şi întotdeauna îmi dorisem genul ăsta de prieten. Băiat. Fiindcă ei sunt sinceri cu tine fără să te facă să te simţi prost, în diferite probleme. Nu cum ar face de obicei o prietenă, care uneori ţi-o zice atât de urât încât rămâi demoralizată o perioadă luuungă de timp.

Bun. Ce spuneam? A, da. Uhm... Am fost drăgălaşă. Poate chiar am devenit un fel de prezenţă exagerat de plăcută, care dă dependenţă. Iar eu niciodată nu am fost aşa. Dar niciodată.

Dacă mi-a plăcut un tip, nu prea am arătat asta. Dacă am fost cu un tip şi era evident că îmi placea de el din moment ce eram împreună, iarăşi, nu arătam că mi-ar plăcea de el. Nu ştiu cum vine asta, dar întotdeauna când vine vorba de arătat sentimente într-un mod sincer, ei bine, nu prea m-am priceput. Şi pe lângă asta nu am ştiut niciodată cum ar trebui să mă port cu un iubit. Nici acum nu prea ştiu, dar asta nu e un secret.

Dar să te porţi cu un prieten atât de "drăgălaş" încât el să creadă că îl tratezi ca pe un iubit... DA! CLAR ceva nu e în regulă. Şi ce e mai grav aici... Când nu îţi dai seama când a început totul şi cum!

După vine întrebarea supremă. Sau întrebările... Unde e limita între voluntar şi involuntar? Între instinct şi stăpânire? Şi aş putea să continui. Ideea e că eu am stat chiar unde începe axa, în punctul de origine, în ambele cazuri.

Ca să te întrebi... Poate o fi un scop suprem în toate... Dar nu, în cazul ăsta nu văd ce scop ar putea să fie.

Ideea e că IAR am dat-o în bară.

" Nu e că nu ştii să te porţi cu băieţii, e că nu ştii cu cine trebuie să te porţi aşa".

Problema mea e cam tâmpită. Observ că fac lucrurile pe dos când vine vorba de prietenii şi relaţii. Însă asta o ştiam de mult. Acum e că am conştientizat efectele pe termen lung. Şi anume că toţii prietenii mei - de sex mascultin, sper să se înţeleagă - s-ar putea la un moment dat fie să se îndrăgostească de mine, fie să creadă că eu îi plac şi să... se îndrăgostească. Un alt efect e că ar trebui să le explic ce şi cum la momentul când situaţia atinge un punct critic, după, cel mai trist lucru, să îmi evit prietenul respectiv doar pentru că nu am avut eu inspiraţia să îi spun mai devreme ce simt sau ce nu simt.

Prostia e că o fac cam târziu... CE FEL DE OM SUNT?! Cum am putut să induc în eroare în halul ăsta? În cazul de faţă unul... care chiar nu merita din partea mea aşa ceva.

Şi mai rău e că răneşti încercând să aduci bucurie... Asta doare cel mai tare. Şi îmi pare nespus de rău. Încercând să fac un bine am adus rău în viaţa cuiva.

De acum încolo cred că voi reveni la mina serioasă, deşi nu îmi mai e caracteristic. În ceea ce mă priveşte, da, aparenţele vor înşela... dar de asta îşi va da seama doar persoana ce va încerca să mă cunoască şi care va reuşi să vadă şi cealaltă faţă.

Pentru restul, aparenţele vor rămâne doar... păreri temporare cu sau fără temei.

P.S Cum se face că mereu îi dezamăgim pe cei la care chiar ţinem? De fapt, ar fi culmea să dezamăgim persoane care ne sunt indiferente. Dezamăgirea e deci un semn de... afecţiune controlată?

P.P.S Am devenit din nou lacrimogenă. Data viitoare să îmi trageţi buclele până se întind, poate aşa revin la realitate şi încerc să nu mai pun atât de tare la suflet eşecurile şi nici să nu mai fiu atât de prietenoasă atât de rapid cu nimeni. Fiindcă văd că mereu se înţelege greşit, din păcate.

P.P.P.S I think I'm going nuts, isn't it?

Raluca Băceanu


0 comentarii:

A apărut o eroare în acest obiect gadget

Moon Phase