Laura Sorin: Making of "Dincolo de noapte"

"UN ÎNGER RĂTĂCIT ŞI UN DIAVOL MELANCOLIC

Acum doi ani, coborînd într-o după-amiază de vară în pasaj la Universitate, am văzut un înger fumînd. Stătea pitit după un stîlp şi trăgea din ţigară, cu capul în jos şi cu spatele la mulţime, ca unul care ştie că nu e bine ce face. Avea o cămeşoaie lungă pînă în pămînt, o perucă blondă ridicolă şi o pereche de aripioare care n-ar fi ridicat în aer nici măcar un curcan, darămite ditamai namila de bărbat. Nu ştiu la ce făcea reclamă sau pentru ce dădea pliante: la Universitate vezi tot soiul de minuni. Dacă ar fi trecut pe acolo vreun copil, i s-ar fi dus naibii toate concepţiile despre îngeri, mi-am zis eu şi mi-am promis să fac o postare pe blog. Pînă acasă, însă, m-am răzgîndit. Simţeam pe undeva pe-aici o poveste şi, ca urmare, nu voiam să dau ideea lumii întregi, ca să nu mi-o fure altcineva înainte să apuc eu să-mi dau seama unde duce. Nici nu publicasem încă vreun text, dar înţelegeam deja ce coţofană avară poate fi scriitorul, fie el şi începător, adunînd tot felul de chestii sclipitoare şi punîndu-le bine.

Aşa s-a născut prima scenă dintr-o povestire cu un înger rătăcit şi un diavol melancolic, care joacă un joc straniu într-un Bucureşti indiferent faţă de ordinea celestă. Diavolul, sau, mai precis, diavoliţa în cauză îl surprinde pe înger în oraşul ei, dedîndu-se la păcatul fumatului. Curioasă ca un demon – sau poate ca o femeie – se ia pe urmele lui şi constată că este singura care îl vede pe înger ca atare. Vocea care povesteşte este a ei şi are cinismul, uşurătatea, angoasa şi tristeţea pe care numai diavolul, privind de pe margine la carnavalul omenirii, le-ar putea avea.

Mult timp, această primă scenă a fost şi singura. Apoi m-am apucat să schiţez portretul diavoliţei şi am inventat un creaţionism sucit care, nefiind cel oficial, nu este nici opusul lui, aşa cum v-aţi aştepta. Şi tot scriam eu, şi tot tăiam, şi timpul tot duios trecea… Acuma, după cum veţi vedea în prezentarea care urmează sub acest text, eu sunt ziaristă şi, în timpul celor 12 ani de presă pe care i-am adunat pînă acum la CV, m-am ales cu o frumuseţe de deformaţie profesională care constă în faptul că nu reuşesc să termin nimic dacă nu aud ghilotina deadline-ului cum începe să huruie ameninţător deasupra capului meu. Ca urmare, probabil că aş fi lucrat şi acum la povestire, dacă nu mi-ar fi trăsnit prin cap că poate şi-ar găsi locul în antologia gotică anunţată de Oliviu Crâznic. Odată ce mi-a venit ideea, toate piesele şi-au găsit locul, toate întrebările răspunsul şi textul a fost gata. Sigur, unele lucruri au căzut la montaj, şi-aşa se face că, de exemplu, n-o să aveţi ocazia să-l cunoaşteţi pe Madian, iubitul înstrăinat dar gelos al diavoliţei, care detestă omenirea cam cum ar detesta cineva puricii rezistenţi la insecticide din blana propriului cîine. Asta e, poate cu alt prilej!

Asta este povestirea mea. Nu e prima pe care am scris-o pentru a o propune spre publicare, dar s-a nimerit să fie prima care o să apară. E poate naivă, dar e sinceră, pătimaşă, melancolică, revoltată. E atît de reprezentativă pentru cine sunt eu, încît e aproape un autodenunţ. Sper să vă placă şi promit ca pe viitor să fac şi mai bine.

•

Laura Sorin (pe numele real Laura Ciobanu) s-a născut în data de 7 august 1975, la Buzău. În 1997 a absolvit Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării a Universităţii Bucureşti. A lucrat ca jurnalist în presa centrală – din 1995, la Cotidianul,apoi la Evenimentul zilei – şi ca PR politic, în perioada 2006-2011. În prezent este din nou jurnalist laEvenimentul zilei.

Bibliografie: Povestirea din prezenta antologie reprezintă debutul Laurei Sorin, alte trei povestiri fiindu-i programate să apară în antologii şi reviste pînă la sfîrşitul anului. Colaborator al revisteiSuspans, a publicat recenzii şi eseuri, remarcabilă fiind, mai cu seamă, seria dedicată literaturii gotice clasice. A redactat seria Compania neagră (Millennium Books, 2010-2011) şi, pentru editorul Adrian Crăciun, antologia Steampunk – A doua revoluţie (Millennium Books, 2011 – Premiul Galileo pentru cea mai bună antologie publicată în 2010-2011).

Bloguri: Biblioteca Babel (http://bibliotecababel.wordpress.com); Cititor SF (http://www.cititorsf.ro – partener)."

Sursa: http://revista-galileo.ro/the-making-of-dincolo-de-noapte-9-laura-sorin/

Acest articol a fost preluat cu acordul editorului

Raluca Băceanu

Catalina Fometici: Making of "Dincolo de noapte"

"LUPII SÎNT MAI MULT DECÎT PAR A FI

Aveam deja conturată în minte ideea unei poveşti de factură gotică, atunci cînd Oliviu Crâznic m-a contactat în vederea unei colaborări. Sînt o mare admiratoare a genului, atît în literatură, cît şi în muzică; i-am citit pe giganţi – Stoker, Lovecraft, Poe – acum ceva vreme, în perioada liceu-facultate, şi existenţa unei antologii de gotic mi s-a părut ca o invitaţie de a face parte dintre aceştia, o şansă incredibilă de a exploata din plin frumuseţea întunecată a acestei specii literare.

În textele mele de pînă acum, am abordat un „dark fantasy” cu atmosferă tensionată, dar, în acelaşi timp, am cochetat cu goticul şi cu tematica lui specifică (fantome şi ruine – Gheţurile Marelui Nord,case bîntuite – Doamna cu pisica albă, vampiri – Răsărit de soare, morţi vii – Dincolo de umbre), încercînd, pe cît posibil, să mă apropii cît mai mult de acest gen. De asemenea, am în proiect un roman gotic, la care lucrez intens şi care sper că va fi gata cît mai curînd. Despre acesta, şi despre alte proiecte (tot legate de gotic) voi vorbi mai detaliat la timpul potrivit.

În realizarea poveştii din antologie, Sub vălul nopţii, cred că cea mai grea parte a fost eliminarea completă a elementelor „fantasy” şi a unor detalii realiste, sau „logice”, cum îmi place mie să spun, din experienţa proprie, pe care nici eu nu ştiu de ce ţineam neapărat să le am acolo. De aceea, trebuie să îi mulţumesc domnului Oliviu Crâznic pentru răbdarea de care a dat dovadă, explicîndu-mi de nenumărate ori importanţa construirii personajelor într-un anumit fel, pentru documentaţia pusă la dispoziţie şi, nu în ultimul rînd, pentru că nu s-a supărat (prea tare) pe încăpăţînarea mea, care, trebuie să mărturisesc, atinge uneori limite insuportabile.

Povestea Sub vălul nopţii a luat naştere treptat, pe parcursul a doi ani în care am fost profesoară într-un sat de munte aşezat la graniţa cu Hunedoara. Comuna Pietroasa (formată din satele Pietroasa, Crivina, Poieni şi Fărăşeşti) se află într-o zonă extrem de izolată şi sălbatică, înţesată de legende şi de poveşti, care de care mai sinistre, mai înfiorătoare, şi mai… actuale. Nu trecea zi în care să nu mi se spună cîte ceva, despre morţi care şi-au părăsit mormîntul pentru a-i tulbura pe cei vii, despre oameni care au devenit strigoi, despre lupi demonici, vrăjitoare, vîrcolaci… Mi-au atras atenţia, în special, poveştile cu lupi şi vîrcolaci, care, de altfel, predomină în folclorul local. Îmi plac enorm lupii, întotdeauna am fost fascinată de lupi. Nu de cel din Scufiţa Roşie, care mi se pare de-a dreptul haios şi a cărui imagine îmi aduce mereu un zîmbet pe buze. Nici de cel care suflă, mai-mai să îşi spargă plămînii, pentru a dărîma căsuţa de cărămidă a purceluşului isteţ (purceluş isteţ? Pe bune?…). Nu, nu aceşti lupuşori din basmele pentru copii, nişte personificări amuzante şi cumplit de ridicole ale răului. Ci de Lupi, acele animale sacre, totemice, păzitorii lumii morţilor din folclorul amerindian şi scandinav, sau ai Palatului Cerului din mitologia japoneză. Lupii consideraţi strămoşi ai unor popoare, avataruri ale zeilor, apărători ai oamenilor împotriva unor forţe malefice. Iar aceşti Lupi, aflaţi fie de partea Binelui, fie de cea a Răului, se aflau mereu acolo, în conştiinţa oamenilor, în poveştile lor. Şi nu mi-a trebuit mult să înţeleg că, într-un loc rupt de „realitatea” urbană, adînc ancorat în tradiţii şi superstiţii, lucruri banale capătă semnificaţii cu totul aparte şi, mai ales, lupii sînt cu mult mai mult decît ceea ce par a fi…

Acţiunea din Sub vălul nopţii se petrece într-un astfel de loc izolat, înconjurat din toate părţile de păduri sălbatice; însă dincolo de imaginea idilică şi liniştită a satului de munte, se petrec lucruri stranii, iar maleficul îşi face simţită prezenţa din plin. Dracii dansează în văzduh la adăpostul întunericului, oamenii povestesc lucruri înfiorătoare, copiii sînt stăpîniţi de o frică paralizantă. Şi, pe lîngă acestea, mai este şi acel Lup, care pîndeşte din umbră cu ochi de foc…

Aşadar, vă invit cu drag să citiţi această poveste, împreună cu toate celelalte ale antologiei. Pentru că goticul este departe de a fi mort.

Cătălina Fometici

•

Cătălina Fometici s-a născut în data de 4 octombrie 1986, la Timişoara. În 2008 a absolvit Facultatea de Litere, Istorie şi Teologie din cadrul Universităţii de Vest Timişoara, iar în 2010 – cursurile Masteratului de Comunicare Interculturală din cadrul aceleiaşi Universităţi.

Bibliografie: Oameni fără feţe (proză scurtă, publicată în Gazeta SF, septembrie 2011); Doamna cu pisica albă (proză scurtă, publicată înGazeta SF, octombrie 2011); Răsărit de soare (proză scurtă, publicată în Gazeta SF, noiembrie 2011); Chipul Euridicei (proză scurtă, publicată în revista Suspans, decembrie 2011); Gheţurile Marelui Nord(proză scurtă, publicată în revista Suspans, ianuarie 2012); Jertfă pentru marea liniştită (proză scurtă, publicată în Gazeta SF, ianuarie 2012); Dracul din Bucegi (proză scurtă, publicată în revista Suspans, februarie 2012); Dincolo de umbre (proză scurtă, publicată în Gazeta SF, februarie 2012); Cealaltă, dintre gheţuri (proză scurtă, publicată în revista Suspans, martie 2012); În zori, pădurea era albastră… (proză scurtă, publicată în revista Suspans, aprilie 2012).

Premii: Premiul Gazeta SF 2012 pentru Debutul anului 2011 în fanzinul Gazeta SF; Premiul FanSF 2012 pentru Cea mai bună povestire din anul 2011 a unui autor român nepublicat în volum.

Blog: Părul Medusei (http://cat86-cat.blogspot.com)."

Sursa: http://revista-galileo.ro/the-making-of-dincolo-de-noapte-8-catalina-fometici/

Acest articol a fost preluat cu acordul editorului

 Raluca Băceanu

"...finalement il n’y a que le cauchemar qui reste" - Oliviu Crâznic

Vous savez que je ne critique pas. Je prête attention à un livre uniquement lorsqu’il me plait trop. Et « …finalement il n’y a que le cauchemar qui reste » écrit par Oliviu Crâznic, est exactement le genre de roman fantaisie –« dark fantasy » plus précisément- qui crée une dépendance, qui rend accro.

Enfin un livre qui ne ne fait pas l’éloge des vampires, mais qui révèle  leur vraie nature.

Enfin un livre qui dépeigne bien une époque, des stéréotypes et des craintes de manière tout à fait plausible. Voici quelque chose qui me réveille de l’engourdissement et qui, je le sens, m’influencera pour longtemps.

Le danger dans ce roman n’est pas « sexy », comme l’on peut trouver actuellement dans presque tout ce qui se vend le mieux sur le marché du genre : la saga « Twilight », la série « Vampire Academy », « La maison de la nuit » etc.

Attention, je ne dis pas que ces romans ne sont pas bons, bien au contraire, je les trouve intéressants, captivants, mais… c’est à-peu-près tout. Si jamais je me trompe, ne m’en veuillez pas, faite-le moi savoir.

Si vous êtes passionnés de mystère, des vampires, lycanthropie et autres phénomènes bizarres qui tiennent du monde des ténèbres, alors là, vous devez compter le livre « …finalement il n’y a que le cauchemar qui reste » parmi ceux de votre bibliothèque. Ce roman cache, ou bien te fais découvrir plus que ce que tu n’oserais croire.

L’impressionnante postface –et croyez moi, elle est réellement impressionnante !-éclaircit tout ce que vous risquerez de ne pas comprendre.

Plus encore, il est même possible qu’après avoir lu ce livre, vous soyez convaincus de l’existence de certains êtres qui en temps normal ne devraient hanter que votre imagination.

C’est tout ce que je vous dis. Pour le reste…, découvrez-le par vous-mêmes !

Raluca Băceanu

Raluca Baceanu: Making of "Dincolo de noapte"

"ÎNTRE VIRTUTE ŞI PĂCAT

A durat vreo doi ani pînă să reuşesc să îmi dresez impulsurile Inspiraţiei şi să o las să se coacă. Tentativele de la început aveau, mi s-a spus, o oarecare sclipire – cu toate acestea, de pe atunci ştiam că mai am mult de lucru. Împlinisem 15 ani la vremea aceea, de ajuns pentru a conştientiza că scrisul este o artă, nu doar un hobby trecător, menit strict a-mi „astîmpăra” mie anumite idei.

Am început să iau literatura fantastică în serios citindu-l pe Edgar Allan Poe. Imediat ce am parcurs poveştile sale, am realizat motivul pentru care tentativele mele de paranormal romance erau destinate să rămînă doar nişte tentative. Cînd „Moshul SF”, Ştefan Ghidoveanu, mi-a dat şansa să scriu un text pentru binecunoscutele sale 1001 de scorneli, am înţeles că venise, pentru mine, un moment de cumpănă, în care se putea naşte Viitorul. Şi chiar s-a născut; călcînd pe urmele uriaşe ale lui Victor Frankenstein, Creaţia mea s-a ivit fragedă şi încă temătoare – Pedeapsa, o povestire despre cambion, progenitura unei vrăjitoare şi a unui demon. Deşi aflată abia la începutul drumului pe care au păşit idolii mei, am simţit atunci că asta era ceea ce trebuia să fac – să scriu gotic, şi nu unul oarecare, ci unul cît mai apropiat, ca valoare şi stil, de goticul „adevărat”, de goticul clasic. Ştiu, vise, ambiţii… Dar cum am putea atinge un ideal, dacă nu am tinde spre acesta?

Am continuat cu poveşti dedicate creaturilor nopţii (intenţionez să le reunesc, în viitorul apropiat, într-un volum intitulat, deocamdată, Creaturi şi CREATURI), fiecare nouă realizare aducîndu-mă, o simţeam, tot mai aproape de ceea ce îmi doream atît de tare, şi anume de o poveste gotică care să mă reprezinte pe deplin şi care să fie atît de reuşită pe cît îmi doream să fie… Nerăbdătoare –aşa mi-e firea! –, nu am putut aştepta şi am decis să arăt lumii ce mai scriu, să încerc să văd cum rezonează publicul la noua cale pe care apucasem. Profesionistul Mircea Pricăjan mi-a primit scrierile în prestigioasa revistă Suspans, ceea ce am considerat a fi mai mult decît o încurajare – o confirmare a faptului că făcusem o alegere bună trecînd pe acest gen, iar de aici pînă la povestea din antologie nu a mai fost decît un pas…

Ca majoritatea ideilor mele, şi aceea a prozei gotice concretizate în Fraţii de Saint-Yves a început vizual, într-o învălmăşeală de imagini aproape cinematografice. Un castel, doi fraţi iubitori de studiu şi de singurătate, peisaje deprimante văzute prin ochii unei fete care abia începe să cunoască, să înţeleagă şi să înfrunte lumea înconjurătoare, misterele acesteia, esenţa firii umane, curiozitatea ei, şi multe altele.

Substratul filosofic al textului se voia mai pregnant la început – îmi imaginasem povestea, într-o primă fază, sub forma unui studiu realist cu tente de etică teleologică, mai exact o reprezentare de eudemonism teologic. Imediat însă ce am primit invitaţia de a participa la o antologie gotică, ideea mi s-a concretizat în forma pe care o consider, acum, a fi tocmai cea mai potrivită. Am „văzut” dintr-odată toată acţiunea – într-un fel, a fost ca şi cum aş fi trăit chiar eu povestea, într-o altă viaţă.

Spun asta pentru că eroina întîmplărilor zugrăvite în Fraţii de Saint-Yves, eroină care sper să vă devină şi vouă dragă, este un personaj foarte apropiat de sufletul şi de trăirile mele. Aceia care mă cunosc vor remarca în unele gesturi ale tinerei anumite similitudini certe, iar cei care nu mă cunosc, ar putea ajunge să mă cunoască, analizînd în detaliu caracterul şi comportamentul fetei.

Cît despre personajul principal masculin din povestea mea, şi el este inspirat de o persoană reală. Poate suna pueril, poate suna evident – unii cititori se vor întreba de ce ar alege un scriitor să înfăţişeze o persoană deja existentă. Ar putea chiar gîndi că scrierea de sub ochii lor reprezintă un simplu act de mimesis. Dar nu este deloc aşa. Catharsisul porneşte şi el din mimesis. Ceea ce transformă catharsisul în artă pură, este tocmai acel „declic” care îl desprinde din mimesis. Mai mult, arta dintr-o poveste ce are rădăcini în realitate este definită nu numai de întorsătura situaţiei sau de meşteşugul scriitorului, ci şi de acele Idei, acel „ceva” constituind „suişul sufletului către locul inteligibilului”, după cum spunea Platon. Ideea, în ultimă instanţă, face (sper eu…) din povestea pe care am scris-o aici o manifestare de catharsis – deoarece Binele şi Răul sînt ilustrate într-o manieră dacă nu inedită, cel puţin surprinzătoare pentru o societate desacralizată. Astfel şi cele două personaje principale se desacralizează involuntar, într-o încercare de a dobîndi şi de a îmbrăţişa cunoaşterea.

Am dorit să ştiu, eu, tînăra scriitoare, ce este Răul, cum se manifestă acesta. Am citit filosofie şi teologie pentru a găsi răspunsul. Am plecat dezamăgită dinspre aceste domenii, îmbrăţişînd un alt domeniu, pentru că altfel nu aş putea să îl numesc – domeniul goticului. Aici nu te confrunţi, tu, ca cititor, cu anumite idei cunoscute şi general aplicate, ci te întîlneşti chiar cu scriitorul, cu temerile lui. Goticul este, în cele din urmă, locul unde fiecare dintre noi ajunge să înfrunte cele două „valori”, iar cel care le aduce în discuţie nu are concepţiile deja „corupte” de anumite convingeri; dacă în scrierile lui Augustin poţi găsi întrebări, în gotic poţi găsi, de cele mai multe ori, răspunsuri. Am căutat aşadar aici şi această temă a Răului, dar şi a fratelui său, Binele, pentru a le putea înţelege. Să existe Rău absolut? Ori Bine absolut? Dacă da, de ce acesta din urmă nu se manifestă, iar dacă nu, cît Rău ar putea să se găsească într-un Bine… şi oare nu ar transforma aceasta Binele în ceva iremediabil alterat? Întrebări peste întrebări şi răspunsuri peste răspunsuri – dar, nici chiar printre răspunsurile oferite de gotic, nu am găsit în această chestiune unul mulţumitor pe deplin.

În ignoranţa mea pur omenească, mi-am propus atunci să îmi creez o viziune proprie, personală, despre natura şi mijloacele prin care acţionează Răul, şi să răspund, în acelaşi timp, la o întrebare care mă macină de cînd am început să gîndesc: dacă şi Răul şi Binele există, de ce apare Binele mai mereu înfrînt? Şi unde l-am putea găsi pe acesta, dacă l-am căuta cu adevărat?

Astfel, am dorit să evit clişee de tipul „liber arbitru”, „soartă”, „determinism” (care sînt întotdeauna legate de Bine şi de Rău, într-o măsură mai mare sau mai mică). Sînt de părere că nu există om care să nu îşi fi pus întrebări privind propria existenţă. Aşa că am încercat, în stilul meu tipic, să răspund acestor întrebări, urmînd calea indicată de gotic, totodată încercînd să transmit un mesaj pe care vi-l las cu drag, vouă, cititorilor, spre desluşire. Şi, de ce nu, poate veţi găsi mai multe sensuri acestei poveşti, cum şi eu am găsit îndată ce am citit şi recitit textul aşternut pe hîrtie, de parcă, inconştient, aş fi descoperit astfel răspuns pînă şi pentru întrebările pe care încă nu mi le pusesem.

Îmi doresc ca Fraţii de Saint-Yves să reprezinte pentru cititor ceea ce reprezintă pentru mine – mai mult decît o poveste gotică, şi anume chiar Povestea Gotică cu litere mari, acea Poveste Gotică în care fiecare dintre noi îşi găseşte rostul, îşi înţelege propriile resorturi ascunse; acea Poveste care la fiecare recitire mai lasă să îi scape cîte o semnificaţie surprinzătoare, şi sub a cărei influenţă cititorul rămîne suficient de multă vreme pentru a vorbi şi altora despre ea, ori pentru a şi-o aminti în variate momente de-a lungul vieţii. Ştiu, îmi doresc foarte mult – dar am pus atîta suflet în această poveste, am încercat atît de tare să le ofer cititorilor ceea ce eu căutam (şi ceea ce, vreau să cred, căutau şi ei…), încît nu pot să nu îmi doresc aceasta. Mai ales că, atunci cînd scriu, îmi simt întotdeauna cititorii alături.

Pentru a conchide, sper să vă bucuraţi de povestea pe care m-am străduit să v-o ofer, o poveste menită a ne face pe toţi să nu ne mai simţim atît de neputincioşi în faţa vieţii, în faţa Răului latent din orice fiinţă din jurul nostru, dar şi din noi.

O introspecţie gotică şi o explorare a sinelui, Fraţii de Saint-Yves vă va purta spre adevăr, spre cunoaştere…

•

Raluca Băceanu s-a născut în data de 29 decembrie 1993, la Bucureşti. Este elevă la Colegiul Naţional „Spiru Haret”, redactor la publicaţia pentru tineret Teen Press şi colaborator al Fundaţiei „Academia Civică”.

Bibliografie: Călătorie prin mintea unei adolescente (volum de proză, Ed. EuroStandard, 2009; reeditat la Ed. Litera Internaţional, 2010); proză scurtă în antologia Balaurul şi mioriţa(Eagle Publishing House, 2011) şi poezie în antologia Bal la palat(Ed. Granada, 2010); proză scurtă în mai multe reviste, inclusiv în Luceafărul de dimineaţă (revistă a Uniunii Scriitorilor din România), remarcabile fiind, mai cu seamă, povestirile de factură „gothic horror” (publicate în Suspans, respectiv înGazeta SF) din seria dedicată de către autoare ocultismului şi creaturilor întunericului, serie din care face parte şi povestirea inedită pe care o veţi găsi în antologia de faţă.

Premii: Premiul I la Simpozionul Internaţional „Adolescentul miop al lui Eliade în universul şcolii româneşti contemporane” 2010; Premiul I la Concursul Naţional „Simboluri în universul cunoaşterii” 2012; Premiul I la Simpozionul Municipal „Adolescenţii de azi pentru Europa de mîine” 2012.

Blog: Interview with a Vampire (http://raluca-baceanu.blogspot.com ). "

Sursa: http://revista-galileo.ro/the-making-of-dincolo-de-noapte-7-raluca-baceanu/

Acest articol a fost preluat cu acordul editorului

Florin Pitea: Making of "Dincolo de noapte"

"CYBERPUNK, GOTIC ŞI LITERATURA ROMÂNĂ

Literatura română e ceva care li s-a întîmplat altora. Cînd eram licean – demult, în alt mileniu – o doamnă profesoară foarte competentă ne povestea, colegilor mei şi mie, despre cronicari, despre ţărani, despre pămînturi, despre ciobani, despre turme, despre baltage, despre salcîmi şi aşa mai departe.

Din fericire pentru subsemnatul, acea doamnă profesoară – Aurora Stănărîngă pe numele său – era şi foarte tolerantă. Ca urmare, în timpul orelor, am citit pe sub bancă, vreme de vreo trei ani, ediţii de buzunar britanice sau franţuzeşti ale unor romane de Isaac Asimov, Frank Herbert, Poul Anderson, Frederic Brown, Philip K. Dick sau H.P. Lovecraft. O dată, chiar m-a întrebat ce făceam acolo (eram destul de concentrat la lectură) şi am relatat senin despre ecologia planetei Dune şi despre viermii de nisip. Doamna profesoară a avut bunăvoinţa să mă asculte fără să mă întrerupă…

Cam aşa se face că, pînă în ziua de azi, am rămas mai familiarizat cu Hari Seldon şi cu Paul Muad’Dib decît cu Petre Petre şi cu Ilie Moromete. Aflasem că eram destinat să îmi petrec restul vieţii în viitor şi că viitorul înseamnă schimbare (uneori abruptă şi neprevăzută). Dar tot viitorul înseamnă şi contactul dintre culturi – fie paşnic, fie violent.

Aşa se face că, atunci cînd un scriitor venit dintr-un alt univers imaginar mi-a propus să scriu un anumit tip de povestire, nu am refuzat, ci mai degrabă am mulţumit pentru invitaţie. Domnul Oliviu Crâznic este pasionat de literatura gotică, în concordanţă cu o modă literară care se face din nou simţită pe piaţa occidentală de aproape două decenii, iar pentru un împătimit al genului (post)cyberpunk, aşa cum sînt eu, goticul e mai degrabă ca un străunchi excentric despre care ceilalţi membri ai familiei SF preferă să nu vorbească. Dar în (post)cyberpunk se mai şopteşte cîteodată numele străunchiului. Cînd eram mai tineri, i-am prăduit şifonierul. Chiar nu v-a dat de bănuit faptul că noi, cei cu ochelari reflectorizanţi, ne îmbrăcăm în negru şi sîntem activi mai mult noaptea?

•

Florin Pîtea s-a născut în data de 18 august 1971, la Cîmpina. În 1996 a absolvit Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii din Bucureşti, unde în 1997 a primit titlul de master în Literaturi de expresie engleză, iar din 2011 este doctor în filologie (acest din urmă titlu fiind obţinut cu o lucrare despre subgenul [post]cyberpunk, considerată de către Comisie a avea importanţă internaţională). În prezent este lector universitar la Facultatea de Litere a Universităţii „Spiru Haret”. Împreună cu domnul Alexandru Mironov, a realizat şi prezentat 21 de ediţii ale emisiunii Deschide cartea! la TVRM.

Bibliografie: Necropolis (volum de proză scurtă, Ed. QED, 2001; reeditat la Ed. Amaltea, 2004); An/Organic (volum de proză scurtă, Ed. Amaltea, 2004); Gangland (roman, Ed. Amaltea, 2006); An Introduction to 20th Century British and American Fiction (non-ficţiune, Ed. Fundaţiei „România de Mîine”, 2008); Art Wasn’t Quite Crime – The Context, Themes and Consequences of (Post)Cyberpunk Fiction (non-ficţiune, Millennium Books, 2010); proză scurtă în numeroase antologii şi reviste, incluzînd antologia Steampunk: A doua revoluţie (Millennium Books, 2011, Premiul Galileo pentru cea mai bună antologie publicată în 2010-2011), antologia Premiile Galileo 2011 (Millennium Books, 2011) şi revista Galileo Science Fiction & Fantasy nr. 2 (Millennium Books, 2010); numeroase recenzii, interviuri etc., în diferite reviste de specialitate; traduceri din proza britanică, americană şi australiană; bogată activitate de redactor literar. Între anii 2004-2007 a coordonat pentru Ed. Diasfera o colecţie dedicată autorilor români. În prezent, pregăteşte lansarea romanului Anul terminal.

Premii: Premiul ARSFan 1994; Premiul ARSFan 1995; Premiul I pentru Proză la Convenţia Naţională de Science-Fiction de la Călăraşi „Dincolo şi dincoace de mainstream” 1999; Premiul Vladimir Colin III 2002-2005; Premiul Vladimir Colin 2005-2007; Premiul al III-lea la Concursul de proză scurtă Helion 2009; Premiul al III-lea la Concursul de proză scurtă Helion 2010.

Blog: Ţesătorul (http://tesatorul.blogspot.com)."

Sursa: http://revista-galileo.ro/the-making-of-dincolo-de-noapte-6-florin-pitea/
Acest articol a fost preluat cu acordul editorului

Raluca Băceanu

Dan Dobos: Making of "Dincolo de noapte"

"NEGAREA NEGAŢIEI, MAMA CREAŢIEI

Se dau două negații:

1. Nu-mi place să scriu proză scurtă. Motivele țin de o oarecare zgîrcenie, în sensul că mi se pare că irosesc idei demne de un roman, de mentalitatea că un text valoros trebuie să te stoarcă măcar vreun an și de sentimentul de jenă pe care îl am (re)citindu-mi modestele realizări în domeniu.

2. Habar n-am ce e ăla gotic. Iar aici mă refer la o cunoaștere intrinsecă, la spaime urlate de gargui cocoțați pe creneluri, la răcoarea jugulară a unui canin hipertrofiat, la greața de a fi pupat pe gură de o creatură care se hrănește cu intestine în putrefacție.

Așa cum e normal după orice tratat de logică, negarea negației mi-a pecetluit soarta. Am comis povestirea „Violet” care se pare că s-a calificat a fi printre textele din antologia Dincolo de noapte.

Desigur că ar mai fi niște motive care m-au făcut să scriu, de la simpatia imensă dar cu origini greu de definit pentru Oliviu Crâznic, ambițios antologator, la respectul și obligațiile morale pe care le am față de Horia Ursu, de la adolescentinul „De ce nu?”, la plăcerea vinovată de a mă deda la un text în care să mă pierd vinovat printre metafore și epitete lipicioase ca un borcan din care s-a terminat mierea, de la un lăudabil naționalism vampirologic, la o undă fină de umor.  Bun, o primă satisfacție am avut deja: runda de editare/redactare cu Oliviu a fost o surpriză extrem de plăcută.

Adevărul e că nu am crezut nici o clipă că povestirea mea se va califica pentru includerea în volum, așa că am comis și o oarecare indiscreție, pe care aș agrava-o dacă v-aș da detalii despre ea. Mă rog, una peste alta, cred că merită să cumpărați Dincolo de noapte fiindcă, una din două: ori vă place ceea ce am scris și îmi dați toate premiile anului ăsta, ori veți vedea cum mă fac de rîs în comparație cu scriitorii care chiar au ceva în comun și cu proza scurtă și cu atmofera și stilul gotice. Cale de mijloc nu există.

Dan Doboș

•

Dan Doboş s-a născut în data de 31 iulie 1970, la Iaşi. În 1994 a absolvit Facultatea de Inginerie Chimică a Universităţii Tehnice „Gh. Asachi” din Iaşi. A ales o carieră jurnalistică (a fost inclusiv redactor-şef al cotidianului Evenimentul), în decursul căreia a publicat peste 1.000 de reportaje, editoriale, interviuri etc. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Iaşi, şi al Cenaclului de anticipaţie Quasar.

Bibliografie: Elefantul în bostănărie (roman, Ed. Media-Tech, 1999; reeditat 2007); Abaţia (roman, Ed. Nemira, 2002; reeditat la Millennium Press, 2008); Blestemul Abaţiei (roman, Ed. Nemira, 2003); Abaţia infinită (roman, Ed. Media-Tech, 2005); Ghicitori despre toate cele (Ed. Media-Tech, 2006); Gheorghe, un om special (volum de proză scurtă, Ed. Media-Tech, 2007); The Abbey (a novel, 2011); DemNet (roman, Ed. Media-Tech, 2011); Abaţia (volum omnibus, Millennium Books, 2011); a publicat proză scurtă în mai multe antologii, reviste etc., inclusiv un fragment de roman în antologia Premiile Galileo 2012 (Ed. Millennium Books, 2012); a fost editorul suplimentului SF Supernova (1992-2001), cel mai longeviv supliment de gen din România; a publicat mai multe traduceri din literatura universală.

Premii: Premiul al II-lea la Concursul Naţional de Proză „Matineul de Proză” 1989; Premiul Atlantykron 1994 pentru Schiţă; Premiul Atlantykron 1994 pentru Nuvelă; Premiul Quasar 2001 pentru Cea mai bună schiţă a anului; Premiul RomCon 2003 pentru Cel mai bun roman SF românesc publicat în 2002; Premiul RomCon 2004 pentru Cel mai bun roman SF românesc publicat în 2003; Premiul Vladimir Colin 2002-2006 pentru Cel mai bun scriitor SF român; Premiul Societăţii Europene de Science-Fiction şi Fantasy – Eurocon 2009 Encouragement Award; Premiul Galileo 2012 pentru cel mai bun volum publicat în 2011; Premiul FanSF 2012 pentru cel mai bun roman românesc publicat în 2011. De asemenea, Dan Doboş a primit şi Premiul Uniunii Scriitorilor din România, filiala Iaşi, pentru traducere, în 2010.

Site: Dan Doboş – sălaş digital (http://dandobos.ro)."

Sursa: http://revista-galileo.ro/the-making-of-dincolo-de-noapte-5-dan-dobos/

Acest articol a fost preluat cu acordul editorului

Narcisa Stoica: The making of "Dincolo de noapte"

"LA DRUM DE SEARĂ… GOTIC

Era sfîrşit de vară/început de toamnă, cu după-amieze fierbinţi şi aurii şi seri care abia începeau să se răcească, şi ele luminoase, cînd am aflat despre proiectul Millennium Books. Am acceptat să particip la el fără să stau prea mult pe gînduri, fiindcă îmi place goticul, aşa cum a fost surprins de unii dintre scriitorii pe care-i îndrăgesc şi-i asociez cu primele mele lecturi, precum Guy de Maupassant, Daphne du Maurier, Mary Shelley, H.P. Lovecraft, Edgar Allan Poe sau Thomas de Quincey.

Pe gînduri am stat abia cînd a trebuit să pun cap la cap o povestire care „să se încadreze cît mai bine în canoanele gotice, dar totodată să prezinte elemente de originalitate şi de abordare modernă” şi, ca să fie lucrurile şi mai interesante (asta mi-am impus-o eu), o povestire care să aibă specific românesc. Şi nu ştiu cum s-a făcut că vara trecută am tot mers cu maşina prin Bucureşti; oraşul în care semafoarele ar trebui să aibă, în loc de lumină verde, una albastră, un albastru gotic, misterios şi supranatural, aproape melancolic, un albastru menit să relaxeze nervii greu încercaţi ai şoferilor. Din cauza traficului, nu de altceva! Iar în perioada aceea, traficul de idei din mintea mea era mai aglomerat chiar ca tronsonul Unirii–Piaţa Romană, pe ambele sensuri de mers, la primele ore ale oricărei dimineţi.

Aşa am început să caut rute noi pentru a ajunge la destinaţiile propuse, din Bucureşti, respectiv din lumile cu specific gotic pe care le schiţa imaginaţia mea. Una dintre rutele acestea m-a condus pînă pe strada Amurgului. Delimitată la capete de Calea Rahovei (chiar înainte să se transforme în Şoseaua Alexandriei) şi Şoseaua Sălaj, intersectată de mai multe drumuri, precum Epigonilor sau Zori de zi, Amurgului mi-a lăsat impresia unei străzi nefrecventabile, cu toate că, la ora la care am ajuns eu acolo, era supraaglomerată.

Grupuri destul de mari de adulţi se odihneau în jurul şi pe băncile de pe marginea trotuarelor, fără să dea prea multă atenţie copiilor care băteau mingea ori săreau coarda direct în mijlocul străzii, ori diverşilor cîini şi pisicilor care traversau, la rîndul lor, acelaşi carosabil, fără să se asigure. Ce să mai, Amurgului este coşmarul oricărui şofer! Cu atît mai mult cînd şoferul respectiv face pană chiar vis-a-vis de fostul sediu al secţiei de Poliţie nr. 19, sau, de dragul preciziei, în dreptul celei mai sinistre clădiri care există pe strada aceea.

Dincolo de un gard de sîrmă ruginită şi cîteva tufişuri neîngrijite de Lonicera japonica, se vedeau contururile unui bloc, mai mult lung decît înalt, cu ferestre sparte sau de-a dreptul lipsă, peticite cu celofan ori bucăţi de plută expandată, în afara cărora se uscau rufe (mai ales salopete şi uniforme de paznic), cu balcoane gata să cadă, pline şi ele de culmi cocoşate sub greutatea pînzelor scoase la uscat.

Ai fi crezut că cei care locuiau acolo sînt maniaci ai curăţeniei, dacă n-ar fi fost toate mormanele de coji de seminţe de floarea soarelui, PET-urile goale sau ambalajele (nu toate biodegradabile) uitate pe jos! Toate acestea îmi păreau clare ca lumina zilei, chiar dacă popasul meu fortuit (n-aveam nici roată de rezervă la mine) avea loc pe înserat. Evident c-am sunat un prieten să mă ajute, dar prietenul era destul de departe, prin Pipera, aşa că m-am pregătit de aşteptat…

Lumina ambientală scădea din ce în ce mai mult, în timp ce Amurgului se anima direct proporţional. Melodii ritmate răsunau dinspre căminul de nefamilişti (cred că asta era), acompaniate de glasurile mai multor locatari ce aveau diverse lucruri de împărţit unii cu alţii, printre care şi proiectile ce zburau violent dinspre şi înspre clădirea în cauză. Cîţiva adolescenţi, observîndu-mi neliniştea, s-au gîndit să-mi facă aşteptarea mai uşoară:

– Ia, zi, ce cauţi aici? M-a interpelat un tînăr blond, probabil liderul informal al grupului.

Ştia foarte bine, căci nu-şi lua ochii de la roata la care făcusem pană.

– Nimic! Aştept pe cineva.

Prietenii lui au rîs.

– Poţi s-aştepţi mult şi bine, că aici nu mai intră nimeni după ce cade noaptea, m-a asigurat el.

– Nici nu mai iese nimeni! l-a completat unul dintre tovarăşii lui.

Mda, sigur! Mi-am zis în gînd, dar probabil că figura m-a trădat.

– Dacă nu ne crezi, sună la taxi şi cheamă-i să te ia de aici. Ai să vezi că nu vine nici unul! a continuat el.

Nici prin gînd nu-mi trecea să-mi scot telefonul în faţa lor, cu atît mai puţin să cred o vorbă din ce-mi spuneau, aşa că am trecut la contraatac.

– Măi băieţi, doar nu vreţi să mă speriaţi cu poveşti de-astea! Ştiu şi eu destule!

Nici un răspuns articulat, doar rînjete complice. Am început să mă-ngrijorez.

– Pun pariu că dacă vreau, vă fac să tremuraţi, cît sînteţi de mari, din trei cuvinte. Toate adevărate, se-nţelege!

Au început să-şi dea coate amuzaţi. Într-un sfîrşit, liderul grupului a luat atitudine:

– Hai, să te vedem! Dacă ne sperii, îţi facem rost de-un cauciuc; altfel, uiţi cheile în contact şi-o iei pe jos pînă la tramvai.

– Staţia nu-i departe, m-a lămurit un puşti cu ochelari, dar ar fi bine să nu te lungeşti cu povestea, că RATB-ul nu circulă decît pînă la unsprezece. După aceea, dai banii pe taxi.

Fără un cuvînt, m-am aşezat pe bordură, iar ei s-au grăbit să mă urmeze. Cîţiva s-au lăsat pe vine în faţa mea, astfel că formam un cerc aproape complet…

La fel mi-ar fi plăcut să se aşeze şi ideile în capul meu. În loc de asta, se alergau unele pe altele, într-un joc dezordonat de-a v-aţi ascunselea, foarte inoportun în clipa aceea, căci n-aveam nici chef, cu atît mai puţin timp, să număr pînă la zece. Am început cu prima poveste care mi-a venit în minte:

„O molimă hîdă, numită Moartea Roşie, pustiise multă vreme ţinutul. Dar prinţul Prospero era …”

– Parcă ziceai că ne spui o poveste adevărată! m-a întrerupt tînărul blond.

– Ce te face să crezi că asta nu-i?

– Prinţul Prospero, ţinutul şi molima hîdă, mi-a enumerat rapid puştiul cu ochelari. Te ţii de basme?

Nu mai mult ca voi, îmi venea să-l pun la punct, însă m-am abţinut; le promisesem o poveste înfricoşătoare şi adevărată: Tell-Tale Heart era exclusă (sigur văzuse cineva filmul regizat de Michael Cuesta, cu Josh Lucas, Brian Cox şi Lena Headey), Litera stacojie era mult prea lungă, O coardă prea întinsă şi Asediul Casei Roşii prea aduceau a poveşti inventate. Din fericire, mi-am amintit o întîmplare controversată, care-mi fusese prezentată ca fiind reală, cu mai mulţi ani în urmă.

– Ştiţi ce este argintul-viu? i-am întrebat.

Majoritatea au înclinat din cap:

– Mercur, lichidul argintiu din termometre!

– Doar că-i descîntat, a adăugat cineva, mîndru de cunoştinţele sale.

Vezi să nu fie metal, unul dintre cele şase elemente (cesiul, franciul, galiul, rubidiul şi nemetalul brom) care sînt lichide la o presiune şi temperatură apropiate de cea a camerei!

Am trecut aspectul cu vederea şi am continuat:

– Ştie vreunul cum se descîntă argintul-viu?

Au negat categoric, privindu-mă îngrijoraţi.

– Atunci aflaţi de la mine…

Am început să povestesc, iar ei m-au ascultat cu atenţie, pînă la sfîrşit, uitînd complet de cornetele lor pline-ochi cu seminţe de floarea soarelui.

Iar apoi – între timp (şi pe neobservate) sosise şi prietenul meu cu cauciucul de schimb – au dat o mînă (tremurîndă) de ajutor la schimbarea roţii cu probleme. Nimeni n-a mai suflat o vorbă despre înţelegerea noastră, doar prietenul la care apelasem, mi-a cerut, ca răsplată, să-i spun şi lui povestea din care nu auzise decît finalul.

 

De trimis, am trimis textul a doua zi, în timp ce-mi aşteptam rîndul la vulcanizare, şi lui Oliviu Crâznic, editorul antologiei gotice Millennium Books, şi prietenului care a îndrăznit să intre pe Amurgului, Rahova, după căderea nopţii.

Închei aici căci, după cum aţi observat probabil, literele şi semnele de punctuaţie au făcut tot posibilul să-mi denatureze conţinutul şi sensul acestui text, în care nu aveam de gînd să vă spun decît ce experienţă interesantă a fost prima mea colaborare la o antologie, cît de bine m-am înţeles cu Oliviu, cît mi-a plăcut să aştern în scris o poveste precum Argint Viu…

Dacă nu mă credeţi, citiţi Argint Viu, citiţi antologia în paginile căreia goticul prinde viaţă!

Narcisa Stoica

•

Narcisa Stoica s-a născut în data de 3 aprilie 1979, la Olteniţa (jud. Călăraşi). Este licenţiată în Comunicare şi Relaţii Publice şi, din 2009, specialist în Geopolitică şi Relaţii Internaţionale.

Bibliografie: Interviul. De Angajare (proză scurtă, publicată în revista Nautilus, mai 2009); Trup şi suflet (proză scurtă, publicată în revista Nautilus, iunie 2009); Interview. For a Job (proză scurtă în limba engleză, publicată în revista Nautilus, aprilie 2011); La cules de roşcove (proză scurtă, publicată în revista Suspans, noiembrie 2011); Apocalipsă la super-ofertă (proză scurtă, publicată în revista Galileo Science Fiction & Fantasy nr. 4, Millennium Books, 2012); debutul în volum propriu a fost anunţat pentru anul acesta, la Millennium Books, cu romanul fantasy Taxidermie.

Blog: C.H.E.R.I.E.– magazin de vorbe (http://magazindevorbe.wordpress.com)."

Sursa: http://revista-galileo.ro/the-making-of-dincolo-de-noapte-4-narcisa-stoica/

Acest articol a fost preluat cu acordul editorului

Raluca Băceanu

Liviu Radu: Making of "Dincolo de noapte"

"NOROC CU JACK SPINTECĂTORUL…

Cu vreo cincisprezece ani în urmă, M.D. Pavelescu spunea: „Liviu Radu are o ciupeală cu Jack Spintecătorul”. Asta pentru că scrisesem cîteva povestiri despre celebrul criminal în serie. Şi afirmasem că intenţionam să mai scriu şi altele.

Orice chestie are subchestiile ei, ca să cităm din înţelepciunea populară. Adică pasiunea mea pentru Jack avea nişte explicaţii mai complicate. Nu mă atrăsese sadismul asasinului, nici aspectul maladiv al modului în care acesta îşi ciopîrţise victimele, ci ciudăţenia întregii poveşti. Dacă privim totul cu detaşare, descoperim nişte aspecte care nu se potrivesc epocii. Într-un fel, povestea lui Jack Spintecătorul pare o poveste din America de la mijlocul secolului al douăzecilea, mutată în Anglia victoriană. Avem de-a face cu un criminal în serie pe vremea cînd termenul nu fusese încă inventat. Avem de-a face cu politizarea extremă a unui fapt divers. Avem de-a face cu intervenţia directă, violentă şi inconştientă a presei, care creează o isterie naţională, doar pentru a vinde mai bine ziarele. În plus, misterul a rămas nerezolvat, iar suspecţii propuşi de jurnaliştii epocii au fost aleşi, mai degrabă, după criterii menite să şocheze opinia publică, decît să ducă la descoperirea vinovatului. Membri ai casei regale, medici eminenţi… oricine putea fi propus drept candidat pentru rolul lui Jack. Cu alte cuvinte, degeaba înjurăm presa din zilele noastre, năravurile ei sînt mult mai vechi. Ca şi cum totul ar fi fost mutat din viitor…

Mă atrăsese, deci, misterul. Mă fermecase o poveste a lui Robert Bloch – Spuneţi-mi Jack – ba nu, Bloch are şi o a doua poveste, la fel de reuşită, O jucărie pentru Juliette. Adică, descopăr acum, mai există unul care avea o „ciupeală” cu Jack Spintecătorul. Şi mă lăsase cu gura căscată o descoperire proprie: că puteai să găseşti tot felul de rezolvări ale cazului Jack Spintecătorul, în diferite chei: SF, horror, fantasy, fantastic… Totul depindea de un singur lucru: de modul în care accentuai diferite tuşe.

Apoi am descoperit că subiectul reprezenta, într-un fel, un soi de obsesie mondială. Zeci de autori – poate chiar sute – încercau să găsească o soluţie proprie, o variantă nouă… pentru că subiectul nu putea fi epuizat, rămînea proaspăt şi la fel de atractiv ca în prima zi. Provocarea devenise şi mai interesantă. Căci una e să scrii despre un subiect care îţi aparţine numai ţie şi să găseşti variaţiunile pe acea temă aparte, şi altceva e să-ţi faci loc într-un club vast, din care fac parte maeştri precum Bloch, dar şi autori mediocri sau chiar lipsiţi de har (precum Dacre Stoker).

Curînd, Jack Spintecătorul a devenit colacul meu de salvare. De fiecare dată cînd trebuia să scriu un text şi nu aveam nici o idee, mă gîndeam la Jack şi încercam să găsesc o combinaţie originală, pe care să n-o fi găsit-o altcineva. Aşa că, atunci cînd Oliviu Crâznic mi-a solicitat o poveste pentru o antologie „gotică”, am rămas un timp pe gînduri. Scrisesem fantastic, scrisesem horror, nu şi gotic. Ştiam ce înseamnă „gotic”, dar genul respectiv impunea o anumită atmosferă care nu se potrivea în totalitate cu ce scriam eu de obicei. Nu-mi venea nici o idee…

Şi atunci am recurs la reţeta care nu dă greş niciodată: Jack Spintecătorul.

Liviu Radu 

Liviu Radu s-a născut în data de 20 noiembrie 1948, la Bucureşti. În 1971 a absolvit Facultatea de Automatică, secţia Calculatoare, din cadrul Institutului Politehnic din Bucureşti. A lucrat la Centrul de Calcul din Ministerul Agriculturii (1971-2004, conducîndu-l în perioada 1995-2004), apoi la Agenţia pentru Plăţi şi Intervenţie în Agricultură. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Bibliografie: Trip-tic (roman, Dacia, 1999); Spre Ierusalim (volum de proză scurtă, ALL, 2000); Constanţa 1919 (volum de proză scurtă, ProLogos, 2000); Opţiunea (roman, Pygmalion, 2004); Spaime (roman, Pygmalion, 2004); BabL (volum de proză scurtă, Diasfera, 2004);Manipularea maselor – cazuri celebre din ultimul mileniu (non-ficţiune, Cartea de buzunar, 2005); Cifrele sînt reci, numerele-s calde (volum de proză scurtă, Diasfera, 2006); Waldemar (roman, Tritonic, 2007);Blocul cîş (roman, Tritonic, 2008); Povestiri fantastice (volum de proză scurtă, Millennium Press, 2008); După-amiază cu bere şi zîne (roman, Tritonic, 2009); Ghicit de seară (volum de proză scurtă, Tritonic, 2010);Lumea lui Waldemar (volum omnibus, Tritonic, 2010); Modificatorii (volum de proză scurtă, Millennium Books, 2010); Singur pe Ormuza (volum de proză scurtă, Millennium Books, 2011); Chestionar pentru doamne care au fost secretarele unor bărbaţi foarte cumsecade (roman, Eagle Publishing House, 2011); proză scurtă în numeroase antologii şi reviste, inclusiv în antologia Premiile Galileo 2012 (Millennium Books, 2012) şi în revista Galileo Science Fiction & Fantasy nr. 1 (Millennium Press, 2010); numeroase traduceri din literatura universală; numeroase recenzii, articole, eseuri, în diferite reviste de specialitate.

Premii: Premiul Vladimir Colin 2000; Premiul Societăţii Europene de Science-Fiction şi Fantasy – Eurocon 2000 Encouragement Award; Premiul Ion Hobana 2011 pentru cel mai bun volum fantasy publicat în 2010; Premiul Seniorii Imaginaţiei 2012; Premiul Galileo 2012 pentru întreaga carieră."

Sursa: http://revista-galileo.ro/the-making-of-dincolo-de-noapte-3/

Acest articol a fost preluat cu acordul editorului

Raluca Băceanu

George Lazar: The making of "Dincolo de noapte"

"…ADICĂ GOTIC.

Propunerea lui Oliviu de a-i da un text pentru antologia gotică m-a luat prin surprindere. Nu sînt fan al acestui gen şi, pînă la Ziditorii de biserici – povestirea cu care particip la antologie – nu am mai scris aşa ceva. Ca să fiu sincer pînă la capăt, tema mi s-a părut cam forţată pentru plaiul mioritic. Trăiam cu impresia că gothicul nu poate exista decît în spaţiul catolic sau anglo-saxon şi gîndul m-a dus la catedrale de piatră, cu bolţi înalte şi statui de sfinţi smeriţi, vampiri şi femei palide, catacombe şi sunete lugubre. Dar mi s-a întîmplat un lucru: povestirea s-a aşternut ca de la sine, de la un capăt la altul, motiv pentru care am terminat-o în timpul record (pentru mine) de numai vreo lună. Cred că am fost primul dintre cei invitaţi să participe la volum care i-a trimis lui Oliviu povestirea. Probabil fiecare autor îşi iubeşte cel mai mult ultimele creaţii. Numai că Ziditorii de biserici, deşi nu este ultima mea poveste, îmi place foarte mult. Cred că am reuşit să o scriu altfel şi, după ce o veţi citi, veţi înţelege ce vreau să spun.

Iniţial plănuisem ca acţiunea nuvelei să se desfăşoare la una dintre mînăstirile din Bucovina, mă gîndeam la Voroneţ sau Suceviţa. Am renunţat repede, pentru că decorul perfect se afla chiar sub nasul meu. Fără a vă dezvălui prea multe, pentru a nu vă strica plăcerea lecturii, vă voi spune că mînăstirea Popăuţi, din povestire, există. Vă sfătuiesc să o vizitaţi dacă veţi avea prilejul. De asemenea, Centrul Vechi al municipiului Botoşani, proaspăt renovat, la fel ca şi biserica Uspenia – în care a fost botezat Mihai Eminescu – sau hotelul Rareş, obiective pomenite în povestire, sînt foarte frumoase şi merită vizitate.

Mînăstirea Popăuţi a fost ridicată în 1496 din porunca lui Ştefan cel Mare. Se află în Botoşani, oraşul în care locuiesc împreună cu familia mea. Deşi, de-a lungul anilor, am fost de mai multe ori la mînăstire, pentru a scrieZiditorii de biserici am făcut o vizită specială, însoţit de bunul meu prieten Florin Simion Egner, fost primar al municipiului Botoşani şi bun cunoscător al istoriei acestuia. Împreună cu el, am explorat turnul de piatră al clopotniţei şi l-am iscodit pe părintele Ioan, stareţul aşezămîntului. Am ascultat atent vocile molcome sau tumultuoase, ferecate între pietre, ale umbrelor trecutului; mi-au şoptit poveştile lor, iar eu le-am împletit în cuvintele mele pentru a vă oferi Ziditorii de biserici.

A ieşit – vă avertizez! – o poveste cu mai multe planuri, care a avut cusurul că depăşea cu mult (cam de vreo două ori) lungimea de text maximă cerută. Am semnalat acest aspect lui Oliviu care, după ce s-a consultat cu Horia, a decis să facă o excepţie.

Întotdeauna, după ce scriu o povestire, îmi rog prietenii să o citească pentru a-mi spune părerea lor. În acest caz, prima variantă a textului am citit-o anul trecut în septembrie la Suceava, unde am fost invitat de Cenaclul „Wolf’s Pack” Bucureşti şi de Clubul SF „Cygnus-Quasar” Suceava. Ţin să le mulţumesc participanţilor la acel eveniment şi să îi asigur că am ţinut seama de toate sugestiile lor în redactarea următoarei variante. Care, desigur, n-a fost ultima. Meritul formei finale îi aparţine lui Oliviu care, cu multă răbdare, a pigulit greşelile gramaticale, a sugerat (fără să impună) modificări şi reformulări, cele mai multe, recunosc, foarte potrivite, iar dacă, după ce veţi sfîrşi lectura, veţi fi încîntaţi de ceea ce a ieşit, lui să-i mulţumiţi. Greşelile îmi aparţin în totalitate.

Totodată veţi mai descoperi, aşa cum am făcut şi eu, faptul că pot scrie gothic românesc de bună calitate. Adicăgotic.

George Lazăr

•

George Lazăr s-a născut la 3 februarie 1963, la Vatra Dornei. A absolvit Facultatea de Automatică, secţia Calculatoare, din cadrul Institutului Politehnic „Gheorghe Asachi” din Iaşi. În prezent este directorul cotidianului Monitorul de Botoşani.

Bibliografie: America One (roman, Tritonic, 2007); Îngerul păzitor(roman, Millennium Press, 2009); The Guardian Angel (a novel, Eagle Publishing House, 2011); proză scurtă în mai multe antologii (Cosmos XXI. Un univers al păcii, Ed. Politică, 1987; Alte ţărmuri, SRSFF, 2009; Pangaia, Eagle Publishing House, 2010; Steampunk: A doua revoluţie, Millennium Books, 2011 – Premiul Galileo pentru cea mai bună antologie publicată în 2010-2011;Premiile Galileo 2012, Millennium Books, 2012); proză scurtă în mai multe reviste; editor al revistei Sci-Fi Magazin(2007-2008) şi al Almanahului Sci-Fi Magazin (2009). "

Sursa: http://revista-galileo.ro/the-making-of-dincolo-de-noapte-2-george-lazar/

Acest articol a fost preluat cu acordul editorului

Raluca Băceanu