luni, 11 septembrie 2017

Depresiuni de ID


Îmi târăsc cadavrul vieții
În căutări sisifice
În universuri sufocante
Suspendate-n orbitoare
Iraționale nevoi
De cufundare imuabilă
Într-un somn fără vis.

Rătăcesc în ascuțite cuțite
Ce se împlântă adânc
În Rețeaua mea personală
La centru și nord de Eter
Ce mă-activează urlând...

Totul este despre Bula Vidă
Fără O2, fără lumină,
Presiuni în schimb mă ard
Mă transformă
Într-un infinit de Delir.

Poate recele mă arde
Poate focul mă răcește
Înmiită este apăsarea
Și a sufletului chin...

Chiar și în dezintegrare
Mai există o speranță,
Însă informația conștientă
Este-a omului teribilă groază?!

Hăul cel mai adânc să fie
Nu viața făr' de fin
Ci cuprinsul nesfârșit
Și doar tu, sau eu
Cu nimicul de simțit.




Raluca BĂCEANU

10 septembrie 2017

miercuri, 2 august 2017

No one's got it all



Nu ştiu dacă sunt multe sau puţine lucrurile care îşi pun amprenta asupra noastră sau dacă sunt câteva urmate de altele, mai multe, sau dacă pur şi simplu, indiferent de câte sunt, tot spre agonie sufocantă ne îndreptăm unii dintre noi...

E agonizant să auzi din gura oamenilor dragi aceleaşi texte atunci când sunt faţă în faţă cu negativismul, pesimismul, realismul, depresia sau ce o mai fiind chestia prin care treci, recurent, de ani de zile.

Mereu îmi spun că e prea mult, mereu în momentele astea şi nu îmi rămâne decât o alegere: să rezist, - fără hashtag-ul de rigoare. Ştiu că trece dar mai ştiu şi că revine.

Şi revin şi părerile, sfaturile fără niciun fel de fundament, privirile goale lipsite de empatie, săruturile reci, mecanice, atingerile programate, totul steril, rece şi cu gust de metal de mă fac să mă gândesc dacă nu sunt într-un matrix corupt cumva.

Nu sunt şi nu am fost niciodată pe măsura vreunei etichete, indiferent care a fost aceea. Am fost apreciată, admirată, cât şi umilită, tratată ca un nimic inclusiv de oameni care ar fi trebuit să nu facă asta încă de la o vârstă fragedă. În ceea ce mă priveşte, cred că au fost 2-3 lucruri majore în copilărie care au declanşat avalanşa din timpurile astea. Fulgii mici de răceală ai tatălui, aroganţa specifică unor copii prost crescuţi şi neajunsurile materiale au fost de ajuns să prăbuşească după ani de zile un adult cu potenţial - chipurile, sau un trophy child, cum bine mi-a subliniat cineva pe FB săptămânile astea. De la trophy child la trophy GF nu e decât un rahat de pas şi parcă am fost şi acolo şi nu mi-a plăcut. Aşa de greu e să fii real zilele astea? Sau nimeni nu mai ştie cine este şi de ce...?

Trist e că cu cât ajungi să înţelegi mai mult cu atât  bulgării te afundă mai mult, te sufocă mai tare, ţi se proptesc pe piept parcă în ciudă, vrând să-ţi oprească inima din bătăia automată, vrând să oprească fluxul de sânge să mai ajungă la creier, ca în final să oprească şi gândirea. Este ca un shut down voit de o buclă bolnavă, care, cumva, a prins conştiinţă de sine şi te vrea în incapacitatea de a mai gândi. Vreodată. Un path care să se auto-reflecte şi să vrea să înceteze. 

Unde se termină când se termină? Unde se termină durerea dacă începe în simţiri şi strict în simţiri? Un shut down sună bine, mereu va suna bine pentru cineva cu un path atât de distructiv, cu o avalanşă sisifică, circulară, bipolară, mutantă şi care se adânceşte şi mai puternic în scobitura sternului.

"Fii şi tu mai pozitivă, Ralu!", spuse cea care e o pozitivă cu vreo 3 tipuri de antidepresive luate simultan.
"Dacă ar vorbi şi ea mai mult când e într-un grup nu ar mai părea aşa ciudată..." spuse cea care a suferit de trac ani de zile şi a făcut terapie.

Dar e greu să înţelegi. Sau să reînţelegi. E greu chiar şi când ai fost pe marginea prăpastiei. Eu de ce înţeleg? Oare asta e cheia? Superficialitatea? Cum poţi însă accede la aşa ceva dacă simţi TOTUL atât de intens, chiar şi amintirea durerii, a neajunsurilor, a lipsei de iubire? Cum poţi să dai un delete acelui folder care stochează emoţiile, sentimentele astea? Sau măcar un rename, ceva care să le facă să pară mai mici, să le corupă. Love.exe? Cum îl downloadez? Sau e virusat... Sau e imperfect - imperfectă, ca orice aplicaţie, intră în conflict cu altele şi te lasă când îţi e lumea mai dragă?

Cum dai undo unui path sau unei path, cum o fi, cum dai shut down doar amigdalei.exe sau doar acelor zone care se fac răspunzătoare de negativ, de durere, de suferinţă, de gânduri incredibil de negre, de impulsuri şi mai negre? Dar mai important... cine te restartează dacă ţi-ai dat shut down din greşeală? 

Source: GIPHY
Raluca Băceanu

P.S Dar oare mai rămâne ceva după un astfel de restart? Şi...ce?


joi, 26 ianuarie 2017

Trippin'



2016 a fost ca un vis sau ca o stare ciudată de semi-conştienţă în care am pendulat între nefericire şi plăcere fizică absolută.

Fericire, cri-cri. Nu cred că a fost vorba de aşa ceva. Hedonism pur în momentele bune. Cam atât.

Acum mă văd faţă în faţă cu singurătatea - once again - şi parcă e mai bine. O piatră de pe inimă mi s-a dus, o bucată din inimă a mai împietrit. Ciclicitate.


Melodia asta, Crave You îmi aduce aminte de starea aceea de semi-existenţă:
https://www.youtube.com/watch?v=ZeaIvjoH1FY

Doare şi în acelaşi timp este o confirmare că s-a dus şi că totul va fi cumva mai bine.

Nu mai am chef şi răbdare. Nu mai vreau şi nu mai accept. Nu mai există cale de întoarcere. Nimic.

2017 e şi el ca o gură de aer proaspăt. Oare o să scap de atacurile de panică, de anxietate? Oare o să trec peste moartea ei? Oare o să fiu vreodată bine, cum am fost cândva? Sau niciodată nu am fost de fapt.

Mă agăţ de trecut şi în acelaşi timp mă îndepărtez de el. Sunt şi nu sunt. Dar ceva e mai bine ca acum câteva luni când nu mai existam nici social şi nici virtual.

O să fiu bine. Postarea asta o arată. Mi-am făcut chef. Deci nu sunt chiar atât de la pământ. Nici amorţită de vreo emoţie complet...

E ciudat şi complicat. Viaţa e un drog prea puternic. De aceea nu am nevoie de nimic în plus, mai ales de oameni care se pierd în c******* verzi şi albe sau lichide. Gata.

Nu ai decât să mori de acolo unde eşti. Te mai zbaţi să fii dar în curând ştiu că vei dispărea de tot. Cum se întâmplă de obicei.

Şi totuşi... mişel mod de operare. Istoriografia mea personală va şti exact de ce şi cum. Nu meriţi explicaţii. Nu meriţi luciditate. Ai să te stingi în sclipiri de pupile dilatate la volanul unei maşini care nu este a ta. Adio.

Raluca Băceanu
26 ianuarie 2017

miercuri, 1 iunie 2016

Cum moare copilul din noi


  Luminiţei, 1967-2016








Când eram mică obişnuiam să cred că în fiecare avion pe care îl vedeam pe cer se află naşa mea. Ştiam că din Luxemborg până în România vine cu avionul şi cumva creasem legătura asta, chiar dacă ştiam că vine să mă vadă o dată la doi ani, uneori anual sau chiar de două ori pe an, cel mai des.

Toată copilăria mi-a fost marcată de lipsa ei aproape constantă, mai puţin în momentele când mă vizita, pentru că atunci când revenea eram cea mai fericită. Îmi ziceam pe atunci că o să mă fac eu mare şi o să am timp să stau cu ea la un moment dat, să mă satur de compania ei, aşa cum se întâmplă cu mama sau cu bunica, persoane care se aflau pe atunci zilnic alături de mine. Voiam, aşadar, să mă pot bucura de mai mult timp cu ea, fiind ca o a doua mamă pentru mine...

Copilul din mine se gândea cu bucurie şi nerăbdare la momentele când naşa se întorcea în ţară. Mereu îmi aducea tot felul de bijuterii sau hăinuţe care nu se găseau la noi, de multe ori dulciuri deosebite sau parfumuri şi creme alese, deşi nici ea nu era înstărită.

Îmi era atât de dor de ea, încât bucuria revederii mă emoţiona extrem de mult de fiecare dată. Naşa, mama mea spirituală, a fost prietena cea mai bună a mamei încă de când aveau amândouă 14 ani.

Naşa, mama mea spirituală, a urmat acelaşi liceu ca şi mine.

Cu naşa, mama mea spirituală, m-am lăudat mereu şi am să mă laud în continuare.

Mi-a dat lecţii de viaţă importante pe care le-am urmat mai mult decât am urmat sfaturile mamei. Într-un fel, pentru naşa am un respect diferit faţă de cel pe care i l-am arătat mamei mele vreodată, tocmai pentru că m-am identificat mereu cel mai mult cu ea, de la gândire la gesturi sau la preferinţe în materie de culori şi alte asemenea.

Ne plăcea amândurora Harry Potter, şi într-un fel mă gândeam la ea aşa cum se gândea Harry la naşul lui, Sirius Black, care, ştim cu toţii, nu a reuşit să-şi petreacă prea mult timp alături de nepotul său pentru că a murit prea devreme.

Copilul din mine a mai murit încă puţin anul acesta pentru că tărâmul umbrelor a vrut musai să fie luminat de lumina Luminiţei, naşa mea, mama mea spirituală, aşa că mi-a smuls-o, ne-a smuls-o tuturor celor care au iubit-o. Aş vrea să cred că ea acum se simte Ca-n cer, dar singura certitudine pe care o am în legătură cu motivul plecării ei nu are cratime şi nici spaţii. Şi, ironic, poartă numele zodiei ei.

Copilul din mine a murit încă puţin pentru că ea era mama mea numărul doi şi pentru că nu o să mai am ocazia să fiu luată în braţe de ea, pentru că nu o să îi mai pot spune cât de mult o iubesc, pentru că nu mai pot petrece nici măcar o secundă în plus alături de mama care m-a crescut 22 de ani la distanţă.

E stupid să ne gândim că avem la dispoziţie în avans timp cu persoanele pe care le iubim. Nu avem. Timpul meu alături de ea nu mai există. Nu voi avea niciodată la dispoziţie timpul care s-a scurs deja şi de aceea am murit şi eu odată cu ea, odată cu toţi cei care m-au părăsit plecând din viaţă mai devreme decât mine.

Poate ăsta e preţul ingrat pe care îl plătim atunci când murim, faptul că nu mai suferim după, tocmai pentru că am suferit prea mult în timpul vieţii după cei care ne-au părăsit prea devreme. E greu pentru cei în viaţă. Spunea Dumbleodore “Do not pity the dead, Harry. Pity the living, and, above all those who live without love.” Întocmai acestui citat, mă simt pe lîngă în viaţă şi tristă, privată de iubirea ei. Şi doare.

De acest 1 iunie copilul din mine a mai murit puţin. Doare atât de rău lipsa ei… atât de rău încât m-a lăsat sângerând.

Adultul din mine neagă şi nu acceptă, copilul e cel care suferă după ce a devenit orfan spiritual.

Nu mi-a ajuns timpul cu tine. Şi aş vrea să cred că ne vom reîntâlni, dar tocmai pentru că ai plecat şi pentru că e nedrept, nu cred că te voi revedea nici măcar dincolo. Nu am certitidinea acelei lumi în lipsa unui semn de la tine.

Aş vrea, într-un mod copilăresc, să cred că vezi cât dor îmi e de tine… dar mă voi mulţumi cu amintirile şi cu acele puţine câteva lucruri pe care mi le-ai dat înainte să pleci…

Acum stau şi mă gândesc ce să fac cu acei 50 de euro pe care mi i-a lăsat ultima oară când ne-am revăzut, luna trecută, zicându-mi să-mi iau ceva frumos care să-mi amintească de ea, deşi tratamentul era scump şi ucigător. Nu ştiu ce să fac pentru că momentan orice amintire este coruptă de plecarea ei, şi în consecinţă doare.

Mi-aş dori bagheta celui care a ucis-o, ca să o pot revedea măcar o dată, printr-o vrajă. Dar nu se poate. Nu se poate. Şi nu e corect.

Raluca Băceanu
1 iunie 2016


duminică, 17 ianuarie 2016

2015 pe scurt


Nu am să zic multe fiindcă am lungit-o în retrospectivele anterioare.

Oamenii sunt la fel de ipocriți. Alții sunt la fel de minunați.

Am terminat cu nebunia facultății. M-am înhămat la un master unde învăț istorie, chimie, fizică, management și multe altele.

Și mai am și un job serios la o multinațională. Casa în care stau - fără părinți - nu se întreține singură, știi?

Am terminat partea a doua din Harul. Uite asta da, cea mai mare bucurie a anului.

De fapt... mai este una care începe cu următoarea poveste:

Am fost victima unui atac biologic cu pisici. Fie că a fost voluntar sau nu, am fost victima atacului ăsta. Nu râde. La veterinar s-a întâmplat să cunosc pe cineva. Și uite cum m-a lovit Cupidon. Sau pe el. Sau pe amândoi concomitent.

Partea bună e că avem la comun mai multe animale :)).

Partea rea e că aud prea des apropouri legate de căsătorie și de copii. Iar eu sunt la vârsta aceea care nu se află în concordanță cu vârsta psihologică. Adică am vreo 17 ani, atât. Un 17 ani la care pot lucra și îmi pot satisface dorințele și nevoile, nu să le satisfac pe ale unui parazit plângăcios. Abia încep eu să mă deparazific de relația Raluci-Mami.

Sunt totuși o puștoaică. Am un job din care îmi fac mai toate poftele și nu am chef de schimbat scutece și de spălat vase. Îmi place să trăiesc ca până acum. Asta ca să nu existe nicio confuzie. Clar?

Merci.

Trecând peste nebunia adulților din jurul meu care mă vor o adultă la locul ei...

Anul ăsta am să încerc să definitivez procesul de publicare pentru Harul, II part. Și mai vreau să călătoresc prin România.

Nimic în plus de relatat. 2015 a fost prea plin de întâmplări, dar cea mai frumoasă a venit în octombrie, odată cu ochii lui verzi de viperă și cu părul acela ondulat și blond - golanule! Că tot voiai să devii prezent pe blogul meu. Simte-te, domnule!

Acum, back to work. Am examen în două zile și nu fac decât să ascult muzică și să mă îndop cu ciocolată.

Cât timp ești împotmolit în nordul țării, ciocolata îmi ține de cald. Băi, ăsta!

Sau... ce back to work? Mă bag la un film.

P.S Harul, partea a doua, nici nu are un titlu, guys. Așa că s-ar putea ca prin 2017 să apară, cu voia Cerului. Că, să-mi fie cu iertare, dacă în ultimii cinci ani nu am găsit un titlu, chit că am termiant-o anul trecut, e clar că o să mai stau pe tușă încă puțin... Dar mai e ceva. Detectivul Robert Stănescu dispărut de mai bine de un an, Raluca în misiuni care mai de care mai periculoase - printre care și atacul acela cu pisici - mă gândesc să pun de cel puțin două povestiri din Universul polițist al existenței mele. Cu bune, cu rele.

Raluca Băceanu
foto: aerodromul Clinceni, arhiva personală



marți, 3 noiembrie 2015

M-am ofilit cu mai bine de treizeci și două de petale




M-am ofilit cu mai bine de treizeci și două de petale
Din floarea vieții mele, din floarea vieții noastre,
M-am stins în grijă și-n îndurerare.
De ce? mă-ntreb.
Doar un foșnet îmi răspunde,
Un foșnet de frunze uscate din oameni
Căci doar atât a mai rămas... Oare?
M-am ofilit cu mai bine de treizeci și două de petale
Mă zbat cu alte petale aproape uscate, alte zeci
Și zeci...
Din recolta asta ingrată a fructelor
Aflate în plină și veșnică Primăvară
Toamna meschină le-a prefăcut din roșul
Frunzelor de odinioară,
În mistuitoarele limbi de foc,
Devoratoare.
M-am ofilit cu mai bine de treizeci și două de petale
În mai puțin de câteva zile
Când timpul smulgea
Cândva
Câte o singură petală pe an...
De ce ți-a fost foame, Timpule
Și-ai înghițit zeci de ani netrăiți?
Din fiecare? Din părinți, din frați, din iubiți?!...
M-am ofilit cu mai bine de treizeci și două de petale
Și mor și mă zbat în continuare
Căci cunosc, acuma bag de seamă
Înghețarea Primăverii și văpaia Iernii.
***
Privesc pe fereastră, spre Universitate
Îndignată plâng pe nas incontrolabil,
Iar ochii,
Ochii mă ard, uscați precum covrigii de la colțul străzii,
Și zăresc pâlpâirea unui neon în clădire
Și pâlpâirea din viețile ce au mai rămas,
Și mai zăresc îndârjirea de pe urmă:
”Luptăm!”
 Raluca Băceanu
sursa foto: voceatransilvaniei.ro

miercuri, 26 august 2015

Băi, merci!


Mi-a fost redat sensul. Ieri. Și sunt mai bine ca oricând. E genul acela de fericire pe care nu am mai trăit-o din... 2009? Când mi-am ținut prima oară în mână primul meu roman? Sau ca atunci când l-am văzut în Diverta? Sau ca atunci când am primit vestea că Harul va fi publicat?

Ca toate momentele astea într-unul singur. Așa s-a simțit și încă se simte. Și coincidența este că dacă totul va decurge cum deja se preconizează, magia va deveni reală cu ajutorul a cuiva care împărtășește numele cu unul dintre personajele mele preferate din Trilogia Harul. 

Și, da, băi, merci pentru tot. Mulțumesc Silvanei în primul rând. Nici nu știu ce să mai zic. Sunt încă în starea aceea de euforie când auzi până și prizele cântând.

Ciupește-mă! Bine, nu mă ciupi, văd că e pe bune și totuși...


Și totuși... Oricum va fi, un vis mai vechi de-al meu pe care nu l-am rostit niciodată cu voce tare, ci doar cu, poate, cel mai puternic difuzor al gândurilor mele către un Univers care se putea să rezoneze sau nu cu el... ei bine visul ăsta este pe cale să fie îndeplinit.

Băi, merci. 

Și știi care e cel mai genial lucru în toate astea? Că indiferent de forma aleasă, o bucată din sufletul meu va fi acolo, în ochii întregii lumi. Că va fi material, îndeplinit. Nu doar o adunătură de pagini care deja se îngălbenesc. Va fi acolo, mare, zgomotos, sensibil, cu tot soiul de mesaje, cu fericire, cu tristețe... totul.

Toată magia transferată tuturor. 

Habar nu ai despre ce e vorba?


O să se afle peste un an-doi. Și Universule, ascultă-mă în continuare. În momentele astea și ție îți mulțumesc.

Da. M-am re-regăsit.

Raluca Băceanu
foto: arhiva personală

joi, 20 august 2015

20 august real



Îmi beam cafeaua pe balconul rece. Cafeaua, la fel ca și balconul, rece, o poșircă de 3 în 1 care se prepară la rece. De lene. Nu aveam chef să mai spăl ibricul, să deschid frigiderul, să caut cafeaua, să spăl lingurița (că parcă în casa asta numai o linguriță cu coadă lungă am) și să pregătesc tot ritualul ăsta care-mi pare că mănâncă mai mult timp decât ar trebui. Așa că m-am mulțumit cu poșirca.

Îmi sorbeam cafeaua privind peisajul de la etajul 10. Blocuri noi construite, vopsite în nuanțe maronii, închise, mai închise decât plumburiul norilor. Blocuri vechi, scorojite, două școli, amândouă galbene, amândouă îmi oferă un gol în stomac detestabil. Am urât școala.

Am privit mai departe prin măruntele picături de ploaie. Aveam un sentiment plăcut după ce terminasem încă o carte fantasy. Un horror mai exact. Deși senzația aceea pe care o aveam în trecut, când mă bântuia încă vreo câteva zile subiectul, senzația a dispărut și în gânduri mi-a apărut întâlnirea de ieri de la doctor.

Mi-am amintit că nici bine nu m-am pus pe scaun, privind cerul închis de afară, de ora 9, că femeia cu unghii albastre și verzi mă întrebă încă tastând ceva:
- Sunteți necăjită?
Mai că am sărit din scaun. Prea multă lume m-a întrebat asta de prea multe ori încât încep să mă întreb, oare sunt? Sau e starea mea obișnuită? 
- Nu, i-am răspuns încruntându-mă puțin la ea, căci începusem să mă irit.
Așa că nici nu i-am mai zis ceva când mi-a luat pulsul și mi-a zis cu o voce plictisită că am tahicardie. Cred că orice om pudic căruia îi spui să se dezbrace de la brâu în sus are o ușoară tahicardie. Tanti. Căci arăta ca o tanti, nu ca o doctoriță specializată pe medicina de familie.
Am strâns din dinți până la sfârșitul controlului zicându-mi mereu că deh, asta trebuie să îndur până să încep să lucrez. Și poate că nu e nimic pe lângă ce mă așteaptă.

Norii negri de pe cer parcă fugeau în timp ce încercam să îmi alung gândurile zilei trecute. Alergau precum gândurile și mi-am zis că poate, prin cine știe ce mijloc, gândurile mi-au devenit norii celei de-a doua zi. Zilei de azi.

Am mai băut din cafea când gustul din gură începea să nu mai simtă aroma cafelei. Aroma sintetică, vreau să spun. Mi-am îndreptat din nou privirea spre cerul din fața mea. Mi-am întors gâtul într-o poziție nefirească, încercând să văd, ca într-un gest al copilăriei, lumea cu susul în jos. Lumea care în mod real este cu susul în jos, fără să cadă.

Nu mi-am menținut capul așa decât vreo două-trei secunde cât să mă treacă un fior de durere în ceafă. Am îmbătrânit, m-am gândit sorbind încă o gură din lichidul dulce-amărui.

Aș vrea să fac lucruri nebunești, dar nu de felul pe care și le imaginează alții. Vreau doar să ies în ploaia asta cu mantia de ploaie pe care scrie, hilar „Nu mă plouă!” și să râd de mine în timp ce lacrimile cerului îmi spală lentilele mele de mioapă, în timp ce-mi spală mantia de pe față, propriul meu chip, masca cea de toate zilele. Fața asta bătrână.

Am mai sorbit o gură în timp ce am început să dau atenție playlist-ului automat generat de Youtube. Ceva pop, night pop, cu tente indie, uneori electronice, soundtrack-uri și altele. Mi-am zâmbit pe interior, căci sorbeam încă din cafea când mi-am dat seama că tricoul larg și decolorat de pe mine este unul pe care scrie Nirvana. Îl am de mai bine de 6-7 ani, din primul an de liceu. Mi-am dat seama că muzica pe care o ascultam pe atunci o evit în prezent. Este deja prea multă gălăgie în mintea mea. Am nevoie de ceva mai soft iar ce se aude acum din boxele vechi, lipite cu scotch, merge. Merge bine. Nu mă stresează și mai mult decât sunt deja.

Oare sunt necăjită? Uneori prea multe mă irită. Cred că am sorbit ultima gură de cafea când mi-am recunoscut că mă irită cam totul. Și nu doar uneori. Cred că de asta am și decis să lucrez, să îmi mai umplu mintea, să nu mai am ocazia să îmi recunosc că mă irită lumea, inclusiv propria persoană.
- Da, doamnă doctor cu unghii în nuanțe neon, sunt necăjită. Poate mai mult de atât, sunt furioasă. 
Mă întreb ce față ar fi făcut. Probabil ar fi împrumutat expresia unei pasări speriată, surpinsă de un vultur. Căci așa blondă cum era, cu fața prea rotundă ca să o găsesc simpatică, îmi părea o pasăre enervantă, cu linia gâtului lipită de aceea a bărbiei. 
- Și sunt și răutăcioasă, uite ce remarci îmi trec prin minte!
Cerul nu părea să aibă frustrări asupra medicilor. Așa gri, închis cum mi se înfățișa, părea chiar calm, o pătură care plutește nestingherită deasupra micilor frustrări ale indivizilor. Deasupra problemelor, deasupra zbaterilor inutile.

Înainte nu eram așa. Nu atât de pornită împotriva tuturor și asupra evoluției propriei persoane. Nu atât de amară. 

Mi-am dus ceașca goală în casă, pe măsuța pe care se puteau distinge particule de praf. Pisicile stăteau tolănite, ca de obicei, când le-am observat. Una mi-a clipit rar, cică i se spune kitty kiss. Mda, sigur, kitty kiss pe naiba.

M-am întors pe balcon unde este mai răcoare, privind în continuare aiurea cerul, blocurile cenușii, blocurile maronii, blocurile scorojite, evitând să privesc blocul din fața blocului meu, pe care îl simt sufocant de aproape de mine, cu toți locatarii lui cu tot. 

Muzica de pe playlist devine din ce în ce mai deprimantă și mai lentă. Sweater Weather mi se pare prea tristă. Nici nu mă obosesc să ascult versurile. E de ajuns melodia. 

Mi-a rămas doar muzica. Mi-au mai rămas cărțile, de asemenea. Și ideile mele de romane pe care nu știu dacă o să apuc să le transform pe toate în ceva palpabil. Timpul e limitat. Voi lucra 9 ore pe zi, unde mai pui și cursurile de seara, de master, drumul de cel puțin două ore, timpul alocat gătitului, timpul pe care trebuie să îl acord și exercițiilor fizice fără de care aș fi o epavă scârțâitoare... Îmi rămâne un căcat de timp. Și nici ăla.

Pentru oameni nu mai am timp. Nici ei nu au avut timp pentru mine. Mi-am dat seama că sunt singura care mai trage de oameni, mai sună, mai dă un mesaj. Toți au altceva de făcut, fie lucrează deja, fie se mărită/însoară, fie sunt pe care să o facă, fie s-au risipit pur și simplu. Nimeni nu mai are timp pentru nimeni. Așa că nu e de mirare de ce îmi doresc să fac lucruri „nebunești”, de tipul să merg de una singură prin parc, să merg de una singură la unele evenimente, să mă plâng de una singură propriei persoane pe care încerc constant să o depășesc. Și poate undeva cineva înțelege toate astea, dar chiar nu vreau să mai am nevoie de înțelegerea nimănui. Nu vreau pe nimeni lângă mine, nu vreau copii, nu vreau nimic din ceea ce vor cei care odinioară erau lângă mine. Vreau să mă obișnuiesc cu apăsarea singurătății, să fiu independentă și autonomă din mai multe puncte de vedere, de la financiar la afectiv. 

De asta spun că am rămas cu muzica și cărțile. Doar de ele voi mai avea timp. Fiindcă și ele au timp pentru mine. Și sunt mereu acolo, de neevitat. Și mai e și balconul rece, cafeaua 3 în 1 sau 100 în 1, mai sunt și pisicile, mai este și frigiderul, mai este și Vlad, mai este și Andrei, chit că ei nu există cu adevărat, ci doar în paginile unei trilogii încă neterminate. Și mai este și Amy, o Amy pe care numai eu o cunosc, indiferent de cât de cunoscută este ea pentru unii sau alții.

Și mai sunt și bazaconiile. Numesc bazaconii acele lucruri care se presupune că există și dincolo de imaginație, dar care există totuși pentru unii dintre noi, în mod real, în astral sau în material. Uneori cred în ele, alteori nu. Depinde. Fie de cât de plictisită sunt, fie de cât sunt de disperată. 

Și mai sunt și bețișoarele parfumate, bijuteriile vechi, jurnalele și caitele începute în liceu, măzgălite pe colțuri cu versuri, gânduri, speranțe. Mai sunt și reușitele din trecut, când tot ceea ce mi-am propus și a ținut de mine s-a îndeplinit. 

Dar mai sunt și eșecurile, care nu au ținut de strădania mea. Au ținut de alți oameni, de șansă și de bazaconii. Cred că șansa intră și ea în categoria de bazaconii.

Am reintrat în sufragerie, regăsind iarăși dezordinea. Păturile de pe jos, pernele aruncate aiurea, tot pe jos, mocheta cu scame de la pisicile care cine știe ce au mai ros. M-am uitat mai atent la cameră și oricât de demodată, de amestecată în tipuri de mobilier este ea am văzut că și ea va fi mereu acolo pentru mine, acceptându-mă între pereții ei, pe jos, sau pe canapea, cu câte o carte în mână, cu câte o cafea, poșircă sau nu, în mână, cu câte un bețișor parfumat cu care să dansez pe la colțurile camerei. Mă va accepta chiar și atunci când am chef să dansez. 

Și știi cum îmi dă de înțeles că este și ea acolo, sufletul ei, bazaconia ei? De multe ori dau cu capul de candelabrul atârnat poate prea jos. Este atârnat de o lustră și ea joasă și mereu când trec prin mijlocul camerei, prin inima ei, lampa ciudățică, acel candelabru mov, mi se încâlcește în părul prins în moț. 

Deci mai e și camera. Așa că nu e de mirare că mi s-a făcut poftă să o aranjez un pic. Să duc cana în bucătărie (de care mă voi ocupa mai târziu) și să aranjez puțin pernele aruncate alandala. Să șterg praful de pe mese, eventual să ard niște bețe cu aromă de scorțișoară. Și apoi să citesc o carte pe care de demult vreau să o parcurg, Demonii lui Dostoievski. De la King la scriitorul rus o fi cale foarte lungă? Sau tot despre adâncurile ființei umane, adâncurile urâte, se vorbește? Nu știu, voi vedea.

Poate sunt necăjită. Singurătatea nu este ceva cu care să te obișnuiești prea ușor, dar mai bine să o recunosc și să o înfrunt, doar eu, față în față cu ea, unicul meu demon, decât să o înfrunt alături de oameni fără fețe cu care nu mai sunt pe aceeași lungime de undă.

- Cum adică nu vrei copii? E doar o fază...
Poate e o fază, poate nu e. Dar ar trebui să mi se acorde seriozitatea aceea care să aibă la bază recunoașterea ideii, că, poate, nu este doar o fază și că nu concep să am copii, nici la propriu nici la figurat. Sunt propriul meu copil, așa cum sunt și propriul meu partener. Sunt o mie de roluri într-o singură carcasă. Și vreau să mă obișnuiesc că în realitatea asta sunt singura pe care mă pot baza, sunt singura care mă poate înțelege, sunt singura care poate lupta cu o mie de monștri într-unul singur: eu cu mine. Două entități mari ce înghit două mari valori. Încă sunt conștientă de ele. 

Ușa de la balcon se unduiește precum o cadână în bătaia vântului, iubitul ei. Și zâmbesc ușii știind că se înfioară sub sărutul vântului. Pe mine mă sărută singurătatea. Și mi-o asum. Într-un fel îmi place. Așa „necăjită” cum sunt, sunt și fericită. Știu că măcar că nu sunt amorțită precum alții în pastile de fericire, care mai și îndrăznesc să îmi spună să fiu mai pozitivă. Nu sunt amorțită deloc. Și simt totul la intensități aproape maxime, nefiind amețită nici de alcool, nici de cafea prea multă, nici de pastile de fericire, nici de inhibitoare de „necăjenie”. Singurul lucru articifial cu care mă obișnuiesc este ochiul meu drept, care vede mai vivid decât stângul lumea. Da, o vede mai vivid, uneori. Și știi ce? Griul vivid nu este albastru. Este doar mai gri. Sau mai alb. Depinde de luminozitate.

Norii se întrezăresc din spatele perdelei cvasi-transparente. Tot așa, ciuperci umblătoare, ca niște gânduri care fug mai repede decât altele.

Mi-ar plăcea să știu că dincolo de stările astea mai zace o trezire. Ceva mai vivid, dar mai colorat, nu doar mai gri sau mai alb. Totuși în punctul ăsta în care mă aflu nu cred că mai este ceva dincolo de apăsarea nimicniciei. Mă gândeam dacă toate viețile sunt la fel. Și mă gândesc acum că nu are importanță din moment ce nu mi-o amintesc nici pe cea prezentă în întregime. Ultimii trei ani au fost și nu au fost, totodată. 

Așa ca norii de pe cer, de care crezi că vei fi mereu afectat, amintindu-ți de ei, dar pe care îi uiți rapid, la fel și anii ăștia. Și poate și cei de dinainte care s-au scurs mai greu comparativ cu ultimii 7, să spunem.

20 august, ziua din anul ăsta m-a prins într-o pasă recurentă de contemplare a sensului pe care încerc să mi-l construiesc. Cum aș putea să supun torturii ăsteia voit pe încă cineva? Un copil? Nu aș putea. Sunt oare eu cea egoistă? Nu cred.
20 august, ziua asta posacă, m-a prins într-o stare de inutilitate, de nonsens, de durere în afara trupului, o durere la vreo cinci-zece centrimetri de corp, legată de un fir invizibil de mijlocul pieptului.  O durere surdă. O presiune venită de peste tot, din ideile lor, din ideile voastre, din ideile noastre, proaste, zadarnice, scormonite de lumea asta din ce în ce mai ipocrită în care războiul nu bate la ușă, doar cu nu suntem noi conștienți de el. În care forma lui nu va fi înțeleasă nici de istoricii de peste 100-200 de ani. Sună prea stupid „presiune socială”, dar cu asta mă confrunt. E claustrofobia aceea socială pe care o defineam în postările anterioare. „Caută-ți de lucru, găsește un băiat bun, fă-ți o familie, să lași și tu ceva în urma ta.”.

De ce să las pe cineva ca mine? Fiindcă ar fi ca mine. Până una alta, nici eu nu folosesc în vreun fel societății care fabrică dorințe și speranțe fără sens. 

Am văzut vreo două păsări în plonjon când am privit din nou spre cer. Nici ele nu or servi societății, or părea inutile, murdăresc mașini, dar măcar pot zbura departe de clădirile de sticlă. Da, aș vrea să fiu o pasăre. Nu o pisică moale și pufoasă care lenevește pe canapea, vreau să zbor și să înot în același timp. Vreau să pot să zbor și să înot în funcție de consistența mocirlei dictate de așa-zisa lumea democratică în care trăiesc. Să fiu fericită în scâteia asta a vieții mele, în scânteia asta de o clipă din eterul etern, cu toată tristețea din mine. Așa tristă cum sunt mă simt și liberă, cumva. Căci văd cum sunt lucrurile, le simt așa cum sunt. Dacă aș putea să găsesc drumul pe care să o iau, în care să nu ignor aceste realități, ca să fiu fericită, să fiu cumva eliberată de tristețea pe care o port lipsei de sens, ar fi o perfomanță.

O să plec la un moment dat. Nu din materie, mă refer la călătorii. O să plec și doar gândul la călătoria spre Est mă mai liniștește în îndârjirea dată de tristețe. Chiar vreau să plec. Să mă apropii mai mult de natură încât să nu o mai evit nici când sunt între patru pereți, iar acei patru pereți să fie eventual un copac, o pădure. O fi o caracteristică a omului de oraș dorința asta de natură? Ne-o chema ceva mai presus de noi acolo, la origini? Pe mine știu că mă cheamă. 

Dar mai am de răbdat aici. Nu pot încă să zbor și nici să înot. Deocamdată alin ceva ce se află la nivelul meu. Este tare și este mereu acolo când vrei să te așezi, să te întinzi. Nu e patul și nu e nici scaunul. Este podeaua.

Foamea asta pe care o simt va fi abia atunci potolită. E foamea de întoarcere la origini, de locuri unde nicăieri nu se simte secolul XXI, unde nu se simte nimic din convenționalul adoptat al omului. Unde ceea ce vezi puteai vedea și acum o sută de ani, și acum o mie. 

Abia aștept. Încă puțin. Și abia atunci și bazaconiile nu vor mai fi simple bazaconii, ci adevăruri. Până atunci trebuie să învăț să supraviețuiesc junglei. Și cel mai bun exercițiu va fi în jungla de beton. Încă vreo 2 ani? Încă vreo 2 ani. Atunci nu voi mai fi necăjită. 


Raluca Băceanu

foto: arhiva personală





sâmbătă, 4 iulie 2015

Cum să ai grijă de un pui de porumbel




L-am găsit pe balcon împreună cu frățiorul lui. Erau așezați pe un ghiveci abandonat. Mi-am dat seama că mama nu îi mai vizitează după ce timp de 12 ore niciun porumbel nu s-a oprit pe pervazul de la balcon. Am așteptat atât pentru că mi-a fost teamă că dacă mă duc să îi văd vor lua mirosul meu și mama va refuza să îi mai hrănească. A trebuit așadar să încerc să am grijă de ei când cele 12 ore au trecut. Din păcate, fratele lui Cookie a murit înainte să apuc să am grijă și de el.

Asta poate că m-a motivat să îmi dedic tot timpul acestui pui de nici o săptămână.

Am început să mă interesez pe internet despre cum pot avea grijă de un pui de pasăre. Nici nu știam că așa arată un pui de porumbel până să găsesc un site care arată fotografii cu evoluția pe timp de 32 de zile a unui pui, de la ou la adult. Aici: http://www.pigeonrescue.co.uk/caringforababypigeon.htm

Cum mama nu îl mai vizita am conceput un amestec special pentru pui. Am găsit tot felul de variante, dar cum citeam numai pe site-uri de limbă engleză primeam recomandari de anumite produse, cu anumite vitamine. La noi găsești amestecuri speciale pentru peruși și papagali, chiar în Mega Image am găsit o pungă la vreo 500 de grame dacă îmi amintesc bine, la 7 lei. Eu amestec trei linguri de amestec de boabe cu trei linguri de mălai și puțină apă în blender. După ce amestecul devine gros mai adaug puțină apă. Apoi adaug mazăre caldă cât să pregătesc o cană de amestec care este suficientă pentru câteva zile. Trebuie să fie o pastă pe care o vei da puiului printr-o seringă groasă cu vârful tăiat în așa fel încât lui să îi încapă ciocul în seringă. Dar nu oricum. Vei pune o pânză peste moțul seringii, îi vei face o mică gaură tocmai pentru a împiedica puiul înfometat să intre cu tot capul în seringă.

Cât este încă mic recomand să îi dai la o masă cam 25 de ml de amestect, călduț. Nu prea mult fiindcă poate să moară. Nu va mânca niciodată dacă este rece și nici nu e recomandat. Puiul are temperatura de 42 de grade, trebuie să îi fie cald. De asta pe lângă hrana caldă e bine să îi pui lângă el o sticlă de 500 ml de apă fierbinte pe care să o înfășori într-un prosop (eu o pun într-o șosetă pufoasă). 

Dacă este mai mare va mânca mai mult. Al meu la vreo 3 săptămâni mănâncă 50 de ml de amestec la o masă. De două ori îl hrănesc, dacă gușa îi este goală. Spun asta fiindcă am văzut că mai vine mama pe la el și îl hrănește, ceea ce e foarte bine, numai mama îi poate furniza tot ce are nevoie, pasta pe care i-o dă mama numindu-se „lapte” deși nu conține lapte.



Porumbeii au intoleranță la lactoză. Când am fost la veterinar cu puiul mai mult am fost îngrijorată de doctori care nu erau specialiși în păsări și mi-au recomandat să îi dau antibiotic diluat în apa cu care îi fac amestecul, pentru că puiul avea gușa prea mare atunci. Numai că mama îl hrănise așa mult, m-am trezit cu el cu gușa plină în dimineața aceea. Doctorii erau îngrijorați că puiul ar avea de fapt o infecție, mi-au dat acel antibiotic, vitamine, și mi-au recomandat să îi dau o linguiță de iaurt.

Din fericire puiul era doar plin. I-am amestecat însă pentru orice eventualitate două picături de antibiotic diluat cu o linguriță de mâncare, iar la celelalte mese i-am amestecat vitaminele cu pasta.

Acum a crescut și mănâncă și de la mine și de la mama lui. Plânge mai mereu, am impresia că îi place să fie ținut în brațe.


A! Când îl hrănești trebuie să știi că se împinge cu ciocul foarte adânc în seringă, trebuie deci să ai grijă să nu îi intre amestec în ochi. Și dă din aripi mereu! Așa cum o pisică frământă cu lăbuțele mămica, porumbelul dă din aripi în procesul de hrănire. Și piuie încontinuu.


Trebuie să ai grijă, mai ales cât e mic, să faci pasta ușor de înghițit, să nu se simtă boabe. Fratele lui Cookie a murit cu o bobiță pe gât, probabil nedigerată de mama lui. Veterinarii, dacă veți merge la ei, nu vă vor da prea mari speranțe pentru că au impresia că un pui lăsat pe un balcon e un pui damnat. Nu e mereu așa. Dacă aș fi găsit mai devreme puii (am aflat de ei când m-am mutat înapoi în Drumul Taberei), poate aș fi putut să îi salvez fratele, și dacă nu eu, cel puțin veterinarii care au instrumente cu care să scoată de pe gât fragmente de mâncare. Chiar mi-a părut rău de el, am fost tare furioasă că mama nu a mai venit (a fost o perioadă foarte rece, cu ploi, nu știu precis care să fi fost motivul, dar cred că e legat de ploaie și de frig totuși).

Faptul că s-a întors la pui este de bine. Am speranțe că va fi în regulă, Cookie este vioi, aripile se dezvoltă frumos. Mă gândesc acum dacă s-a atașat în vreun fel de mine, dacă va pleca. Am rezerve, recunosc.

Ideea e însă că nu e foarte greu să ai grijă de un pui de porumbel. Ideal este să ai un blender cu care să faci amestecul. La început l-am făcut manual, pisam fiecare boabă în parte, dar dura prea mult așa că am decis să folosesc blenderul. Ce am mai găsit pe internet este că ar fi bun și amestecul cu porumb, dar văd că îi place mazărea deocamdată. Și cred că e și mai sănătoasă decât porumbul. Să nu uiți de vitamine, să strecori mereu o picătură sau două la fiecare masă. În poza de mai sus, în josul imaginii vezi seringa unde au fost vitamine. Cea de la mijloc este aceea cu care hrăneam puiul în prima săptămână, iar cea mai groasă este cea pe care o folosesc în prezent. Când încălzești două-trei linguri poți să o faci punând amestecul într-un polonic deasupra focului. Amesteci. Nu folosi cuptorul cu microunde, niciodată. Amestecul trebuie să aibă o temperatură uniformă, să fie călduț cam ca și puiul, 42 de grade, să nu îl ardă.


În mare, cam la asta se rezumă îngrijirea. Pentru orice fel de întrebări legate de îngrijire puteți să mi le trimiteți. Am citit atât de multe pe internet încât și cei de la cabinetul veterinar se mirau de soluțiile pe care le-am aplicat până să ajung cu puiul acolo. I-am găsit într-o vineri iar duminică l-am dus pe supraviețuitor la doctor. Vreo săptămână m-am trezit mereu la 4 dimineața fiindcă era ora lui de masă. Apoi a început să mănânce și la alte ore.

Cam atât. Puii de porumbel sunt tare drăgălași. 

P.S Nu îl cresc pentru concursuri sau orice altceva asemănător, îl cresc pentru că nu am vrut să las natura să își urmeze cursul. Nu îl cresc ca să îl fac hrană pentru nimeni și pentru nimic.

foto: arhiva personală

Raluca Băceanu



joi, 23 aprilie 2015

Claustrofobie socială


I don't wanna be touched by the fear in your eyes
I don't wanna be left for my demons to find




Încep prin a spune că voi fi bine atât timp cât voi scrie...  dar nu voi fi bine atâta timp cât voi scrie referate şi studii. Nu voi fi bine participând la conferinţe. Nu-mi face bine să-mi hrănesc ego-ul. Îmi face bine să scriu poveşti şi poezie. Îmi face bine să citesc, dar nu când sunt constrânsă de examene, de termene limită, de lucruri care îmi omoară până la urmă sufletul.

Şi mor câte puţin zilnic din cauza ambiţiilor mele şi a supunerii mele faţă de nişte dorinţe care există în mintea mea ca urmare a modelării tacite pe care o sufăr din cauza societăţii şi a felului în care este construită. Nu sunt ambiţii care mă eliberează. Sunt ambiţii care mă închistează.

Şi mai mor şi din cauza tristeţii tale a cărei cauză sunt eu prin grijile pe care mi le fac. Cu alte cuvinte, tot din cauza mea mor, doar că indirect, străile mele fiind cernute şi de sufletul tău. Nu vreau să devii o sită, pentru numele lui Dumnezeu (care nu ştiu pe ce realitate e setat de nu mai dă niciun semn).

Ce porcărie. Sufăr de claustofobie socială. Nu de agorafobie, aia e altceva (deşi o "deţin" şi pe asta în "repertoriu"). Habar n-am dacă există conceptul de claustrofobie socială, dar pentru mine este ceva în genul ăsta:

Frica de închistare în nişte dorinţe, ambiţii, idealuri, reprezentări, fenomene de cultură populară; fobie caracterizată prin tăierea suflului libertăţii individuale ca urmare a contactului zilnic cu idei şi idealuri pervertite de o societate consumeristă; frică a scriitorului şi a artistului secolului XXI care se manifestă prin stări angoasante profunde, frisoane, febră, vertij, stări de vomă, ameţeli, leşin, pierderea minţii; 

Cam aşa ceva. Cred că şi tu suferi de astea, altfel nu mi-ai fi spus pe la prânz că eşti trist, sau acum câteva zile, sau acum câteva săptămâni... sau de când, ei, de când îmi vorbeşti deschis despre ceea ce simţi. Şi mă simt vinovată şi responsabilă pentru toate astea. De stări, adică, nu de pervertirea societăţii. Oricât de absurdă aş fi, de asta nu pot fi vinovată.

Întrebarea care se impune este următoarea:

Cum să fac să  mă întreţin din scris şi din citit? Cum să nu fiu un parazit al societăţii (de parcă ea nu ar fi un parazit al inimii mele...) şi să fac totuşi ceva? Mă gândeam la asta şi acum trei ani când am început Istoria. Acum întrebarea intervine mai des din cauza presiunii ăsteia sociale. Nu vreau să fiu inutilă (chiar dacă nu aş fi, scriind, dar cine mă plăteşte pentru asta pe mine, un nimeni, până la urmă?), nu vreau să mai stau pe capul alor mei. Vreau să fiu liberă de toate constrângerile astea şi să scriu. Şi numai aşa aş fi fericită. Şi, bineînţeles, cu tine, domnule A.M, fericit lângă mine. Doar aşa.


Raluca Băceanu

Sursa foto:arhiva personală
A apărut o eroare în acest obiect gadget

Moon Phase