miercuri, 7 octombrie 2020

Cbrzr vaibyhagner fhvpvqner



Respirație întretăiată

Posturi de radio ascultate simultan

Pylint 0/10 de conduită morală acceptată

Gânduri așternute grobian.

 

Infinite int-uri de leveluri emoționale

Stringuri (și strigi) ce provoacă PEP-8-uri

Cu descrieri prea mari și grele existențiale (?!)

Vai, dar ce de corupte upda-da-te-uri!

 

Care strigă și zgârie mai tare?

Atât să mă cuprind?

E bine să nu fi?

Să tai curentul?

A! Să culcușesc pământul?

Repet simțământul?

 

Superflu. Superflue cu accent.

Pierd din terenul ambiguu

Dăinui în loop dehiscent

De ce-mi pare totul exiguu?

 

Și-i RAM-ul plin de momente amare

CPU la sută la sută,

Să fie nevoie de-un computer cuantic,

Durerea imuabilă să poată conțină?!

Și sursa din ființă să nu mai fie.

 

Nici noi să nu-nu mai fim.

Să nu fim.

Să fim nu.

Nu.

Nu.

0.

False

Reboot?

 

Sudo reboot anxiar.

 

 

7 octombrie 2020


Photo source: https://www.dreamstime.com/

luni, 18 mai 2020

Outsider





 Din categoria personalo-penibile

Acesta NuNu este un strigăt de ajutor


Probabil am mai scris despre ideea asta și în trecut dar uit după o anumită perioadă de timp cât de mult am intrat în detalii înainte. În plus, vreau să acopăr vivid trăirea prezentă că poate ceva s-a schimbat între timp.
Outsider dintotdeauna. Ai zice că e o fază mai cu seamă a adolescenților dar eu, o involuată ce sunt, am rămas probabil la vârsta de 16-17 ani de câțiva mulți ani încoace și mă simt alienată de tot și de toate mai mult ca oricând.
Stau și mă întreb dacă starea de profundă angoasă în care mă aflu are legătură cu faptul că am dormit prea mult azi, cu faptul că mi-am băut cafeaua abia la 7 seara sau dacă e ceva hormonal, PMS or smth. Dar nu e PMS. Atunci dezechilibru, iar, la nivelul creierului, în anumite substanțe? Iar depresie? Iar tristețe? Atunci de ce chiar și când am dat iama în workout-uri grele, cu toată endorfina secretată, eu tot mă simt ca ultimul om, fără rost pe pământ, neînțeles, inutil (da, știu că am mai zis), urât, fără confidenți reali, singur, victimizant?
Nu știu, frate. În toți anii ăștia am încercat să găsesc ce mă face fericită. Și nu găsesc nimic. Până și scrisul e o formă de respirație profundă, nu e fericire, e doar un sentiment de relief. Dar fericirea aia pură, frumoasă, tot o văd legându-se de un concept în care nu știu cât de mult cred, ăla de iubire. Iar mă iau gândurile victimizante de tipul, oricum nu m-a iubit nimeni, nici tata, cine dracu mă poate iubi pe mine, un om la limita mediocrității care nu face nimic bine până la capăt?
M-am săturat de zâmbete false, social media, de nevoia asta constantă de validare prin iubire pe care o simt. De ce căcat nu pot să mă iubesc singură? De ce atâtea insecurități? De ce nu sunt de ajuns nici măcar pentru mine? Normal că nu accept nimic din partea nimănui dacă eu nu sunt în stare să mă iubesc pe mine însămi.
Din nou ideea aia șmecheră de la terapie, aia cu auto-distrugerea, cu auto-flagelul pentru că efectiv nu mă simt îndeajuns. Nu, nu am resurse să cred altceva în momentul ăsta. Doare totul, fiecare inspiro și expiro în existența asta jalnică. Ce dracu căutare de rost? Mai ales în lumea asta idioată în care dacă porți mască ești subiect de maskshaming. Parcă nu era destul shaming în căcatul ăsta de lume, mai trebuia unul plăcut cretinilor de peste tot, adepți ai unor conspirații care îi face să se simtă unici.
Eu nici măcar nu mi-am găsit conspirația în care să cred. Nimic nu mă face să mă simt specială. Dimpotrivă. Totul e absurd și stupid și suntem cu toții atât de singuri.
Mai există iubire? A existat vreodată? Habar n-am, dar ce tare aș vrea să o simt, să vină salvatoare precum un prinț din poveste. Păcat că și ea, precum Moș Crăciun, îmi sunt noțiuni atât de străine.

Zic asta pentru că a trecut atât de mult timp de la ultima licărire de iubire pe care am trăit-o încât mă întreb: a existat măcar vreodată? Sau mi-am imaginat că a existat? În starea din prezent aș zice că nu a fost ceva real, din partea celuilalt, cel puțin. Și cu cât merg mai înapoi în timp, îmi spun că nu a existat niciodată la modul real. A fost o iluzie perfectă, cum ar spune draga de Gaga. Dar din partea mea? Aș zice că da. Și nu, în același timp. Habar n-am. Cum fac totul ca să uit experiențele traumatice din trecut, poate am făcut cumva să șterg și iubirea. Eu țin minte doar suferința și, poate, și faptul că am investit ceva puternic, ca, eu știu, iubirea. Dar devine totul pervertit privind în trecut.
Am ideea asta idioată cum că dacă nu a existat reciprocitate nu a fost iubire de fapt. Și totuși... Doar pentru că cineva nu te iubește nu înseamnă că tu nu ai iubit persoana respectivă, nu?
Căcat. Iar îmi bat capul cu idioțenii fără rost când cei din trecutul meu oricum nu fac altceva decât să își trăiască viața foarte normal, negândindu-se cât m-au rănit. Poate carnea cu 15 ani mai tânără fits you, dunno. Și asta e doar un exemplu. Celelalte deja sunt moarte. Îngropate la nivelul nucleului pământului, topite, ca și cum nu au existat vreodată.

De ce outsider? Pentru că nici nu am găsit un domeniu care să îmi provoace fericire, nici în iubire nu am găsit-o, pentru că nu a fost a true one.
Sunt un outsider. Nu îmi găsesc nicăieri locul. Nu vreau îmbrățișări lipsite de iubire pentru că sunt degeaba. Nu vreau săruturi. Aș fi vrut reciprocitate. Ca să găsesc puterea de a merge mai departe, de a ființa.
Acum nu îmi rămâne decât să simt durerea. Durerea din rinichi, durerea din abdomen care nu mai trece. Durerea din genunchi, ținându-mă la pământ, îndurerată, trosnind și pocnind mereu când încerc să mă ridic. Până la urmă mă ridic, iar cad și tot așa.
E un cert vicios. Uneori rămân mai mult la pământ, și vai, ce greu e să revin. Cui să spun toate astea? Cu ce sunt diferită că scriu toate astea într-un colț uitat de lume, un blog printre altele milioane, cu ce sunt diferită de un programator tocilar fără prieteni? Mă simt fix la fel, alienată de toată lumea chiar dacă teoretic am o familie, prieteni. M-am îndepărtat de toți, nimeni nu știe ce lupte se duc în mine. Nici măcar terapeuta. Am uitat cât timp a trecut de la ultima sesiune.
Nu fac decât să mă îndop cu dulciuri și cu pastile lately. Am luat acum vreo oră vreo opt, doar așa, ca să mă păcălesc că am toate vitaminele necesare. Și tot mizerabil mă simt. Oare poți să mori de la supradoză de vitamine? Ar fi stupid dar ar încheia apoteotic existența mea în lumea asta de căcat. Dar nu se poate încă. Nu am încă 27 de ani. Poate la anul. Dark humor, I know.

Nu știu ce naiba să mai fac, ce să mai modific la mine. Am tot redus consumul de carne și de lapte ca să simt că fac ceva bun, că sunt și eu bună la ceva, dar nu pare să mă ajute. Nu știu ce să mai fac, totul e contradictoriu în mintea mea, în inima mea, în mizeria asta de suflet, sau ce o fi.
De ce atâta durere, nu știu. Muncesc, bine naibii că încă am un job, dar mă simt atât de demotivată, nimic nu îmi aduce bucurie. Mă simt un outsider la job, fiind cea mai puțin tehnică persoană din echipa mea, mă simt inferioară și idioată.
De scris, nu mai scriu, că postările oricum nu cred că se pun. Deci sunt un outsider și printre scriitori. Oricum lumii nu prea îi place ce scriu, totul e mediocru sau sub-mediocru iar eu urăsc mediocritatea therefore I fucking hate myself.
Et pour faire le fucking switch auquel je faisais référence auparavant, l’idée c’est que rien n’a de sens dans ce monde. Ni mon job, ni la façon dont je me sens au sein de mon équipe, ni les relations interhumaines que j’ai (ou que je n’ai pas…). Et enfin, je fais toujours ces choses-là qui m’embêtent ; de re-analyser mes expériences passées du point du vue amoureux.

C’est drôle comme je suranalyse tout et finis par devenir triste. Je finis toujours dans un trou d’absurde, de non-existence, en me demandant : à quoi ça sert ? L’existence, la douleur ? A quoi sert l’auto-flagellation perpétuelle ? Pourquoi est-il si difficile d'apprendre à arrêter l’autodestruction dans laquelle je me trouve depuis… depuis que j’ai une raison ? Pourquoi est-il si difficile de tout simplement oublier les choses du passé, ou de les accepter ?  Car tout a commencé depuis l’enfance, j’ai tout compris et pourtant, il y a de moments où même si je comprends bien les mécanismes de la raison, j’ai des pensées si stupides, si noires…

Je veux seulement que tout s’arrête. Et comment arrêter la souffrance quand je n’ai aucune idée de comment devenir « raisonnable » du point de vue de l’« existence » et… tout simplement vivre ? Non, ce n'est pas comme ça que la vie devrait être. C’est une sorte de purgatoire sans fin où les gens te disent « pense positif ! » et si tu oses ne pas le faire ou penser comme eux, tu es fou, malade ou suicidaire.
Non. Je refuse cette merde de positivité qui est, à mon avis, un gros, très gros gâchis dans la tête d’une personne en fait. Si t’es stupide, ok, bon, penses-toi dans la merde avec la positivité, mais si t’es comme ça, je vais assumer que ta vie a été très bonne pour toi et que la vraie souffrance n’a jamais touche ton esprit, ton cœur, ton âme.  Que t’as jamais perdu de copains, de membres de ta famille, que la mort est un concept étrange pour toi.

Je pense que tout ça vient du fait que j’ai dû faire face à beaucoup de choses. Ok, peut-être tout ce que je dis ici ressemble à des jérémiades, mais je m’en fiche. C’est vrai que parfois je veux devenir un peu plus sévère, en me disant qu’il y a des gens qui ont traversé beaucoup de difficultés. Plus que moi. Et en même temps, je ne peux pas minimiser mes expériences.

J’ai toujours pensé que je ne peux pas être aimée étant donné que mon père ne m’a jamais aimé. Donc comment croire dans cette idée fantasque que personne ne peut m’aimer vu que ni mon propre père n’a pu le faire? C’est stupide. En fait, l’amour existe-t-il? Je ne sais pas. Je reste un outsider de ce point du vu étant donné le manque de réciprocité auquel j’ai dû faire face depuis…1996 ?
Je ne trouve pas le sens, je ne parviens ni à le créer. Je suis resté sans pouvoir, je suis resté dans une sorte de ragnanas de pensées qui ne s’arrêtent pas et qui bloquent les possibles bonnes choses qui peuvent venir (ou qui sont en train de venir). Cascade infinie de pensées négatives (pas de pléonasme, c’est juste une hyperbole de ce que je ressens assez fort dans tout mon corps(e)- pun intended...).

Et tout cela car je suis incapable de trouver des choses qui peuvent me rendre heureuse… Et puisque je veux continuer à penser que seulement l’amour est la panacée pour une existence de merde. Pardon. Amour réciproque. C’est ça la réponse ? Le truc, c’est que je ne peux pas m’aimer moi-même non plus. Cela est évident en ce qui concerne une personne comme moi, autodestructrice, bref.

Donc le problème est chez moi, ou je me trompe ? Comment faire pour commencer à m’aimer ? Comment faire pour sortir de cet état de négativité constante ? Ai-je besoin de « pilules du bonheur » ? Mais non, je ne veux pas vivre un état artificiel de bonheur qui, en fait, n’est pas le bonheur, mais est un type d’engourdissement ou de léthargie affective. De plus, je pense que je suis déjà devenu immunisée…(peu d’effet sur moi de toute façon…).

La question est donc, pour continuer à vivre dans un monde de merde sans amour, sans aucun sentiment réel et réciproque et pas seulement survivre ; que faire ? Où se trouve la réponse ?Injection d'hormones ? Pilules du bonheur – plus d’antidepressants ? Surdosage de bonheur ? Un câlin ?

Et ce qui est amusant est que je ne supporte pas la présence humaine autour de moi. Paradoxal ? Oui, tout à fait, je suis déchiré par des sentiments opposés 24 heures sur 24, 7 jours sur 7.

Je refuse toutes les réunions avec mes amis, je reste chez moi dans un état végétatif en attendant le dernier battement de mon cœur (au moins, c’est qu’il est encore là).

Tic-tac… Tic-tac…tic…

Sursa foto: by jamiespilsbury
 Raluca Băceanu

vineri, 14 februarie 2020

De ce să nu te vezi cu o inaptă emoțional


din categoria personalo-penibile


Am trecut de la capitolul rezoluții penibile la mici evenimente/contexte emoționale din viața subsemnatei care să vă distreze virtual. La maximum. Not.

Azi vom analiza de ce nu este bine să te vezi/ să te întâlnești/ să te îndrăgostești de o inaptă emoțional. De ce scriu toate astea? O fac în speranța că nu îți vei mai pierde timpul și nici nu te vei mai ambiționa degeaba să faci pe Făt-Frumos cel Salvator cu micuța domniță la ananghie cu anxietatea și cu daddy issues.

În primul rând nu ar trebui să îți pierzi timpul dacă persoana NU CAUTĂ nimic din ceea ce cauți tu. Stabilește, nene, de la început când vorbești cu vreo prințesă depresivă dacă are și ea chef de tine sau nu, sau dacă are chef de ceva în general, vreodată. Poate nu vrea să facă nimic cu viața ei sau, dimpotrivă, are prea multe lucruri de făcut, unul dintre ele ar fi lupta cu viața sau lupta cu ea însăși în a nu mai fi o smiorcăită penibilă. Așa că las-o în laba ta în pace și fă un entertain manual, așa cum știi tu mai bine. Mai ales dacă are poze #smek pe insta sau FB.

În al doilea rând află dacă ai fi pe gustul ei sau ea pe gustul tău. Degeaba arătați mișto și compatibili pe virtual dacă în viața reală ei îi plac tipii ăia cvasi-imposibili, combinație între Geralt of Rivia și Mighty Thor. Da, poate are așteptări nerealiste dar asta nu înseamnă că trebuie să o judeci pentru ceea ce ea vrea. Plus că, ia gândește-te la punctul anterior, poate oricum nu caută ceva, dar DACĂ ar căuta, vrea ceva oricum prea greu de obținut (fiindcă e conștientă cât de greu e să găsească un tip cu statura și înfățișarea generală a unui supererou și cu o capacitate emoțională a unui ideal care evident nu există). Așa căăăă, las-o, frate, să viseze și, vorba aia, to deal with her own shit.

Mai departe. Dacă vezi că femeia e obosită, are multe pe cap, vrea să crească în cine știe ce domeniu, vrea să devină funcțională social și se reface după evenimente nasoale din trecut, nu mai face pe marțafoiul cuceritor average dacă oricum vezi că îți răspunde în emoji-uri obosite sau în cuvinte monosilabice. Sau, mai rău, nu își mai răspunde.

Cel mai prost lucru pe care poți să îl faci e să o faci arogantă sau mai știu eu ce cuvinte crezi că ar răni-o. Or răni-o, dar tu tot nu pupi pussy și rămâi cu laba – cum probabil rămâi oricum chiar dacă gagica nu e inaptă emoțional ci, mai știu eu are alt tip de personalitate dubioasă.

Un lucru mai puțin prost, dar tot al dracului de enervant e să încerci să faci pe durul, to play it cool, și doar să îi scrii din an în Paște întrebând-o cum mai a avansat cu vreo chestie în care știi și e clar că depune efort. Ai susținut vreodată vreo lucrare de tip licență/disertație/doctorat? Atunci ar trebui să știi că nu întrebi chestiile astea. Pur și simplu nu aplici o presiune în plus decât dacă ești cretin emoțional (mai ceva ca ea!). Las-o în plata Domnului și rămâi cu laba. Aia nu o să te dezamăgească niciodată și nici nu îți va zice că e obosită sau că vrea să creeze un limbaj nou de programare.

Nu ai ce căuta lângă o tristă emoțional dacă ești un happy dude care crede – prost – că poate el să schimbe lumea și să facă TOTUL să cace curcubeie de Skittles. Nu are chef de un SpongeBob în viața ei. Vrea un om care a trecut prin mlaștini kilometrice de căcat și care înțelege prin ce trece ea. Ce pisici să facă ea cu optimismul tău stânjenitor când ea nu știe cum să facă să devină mai funcțională și să nu se mai gândească aproape permanent la a-și lua o vacanță de un sfert de eternitate (pun intended)? Ha? O să se cace în optimismul tău, dar nu un curcubeu ci chestia aia mișto reală care îți poate împuți și ție existența minunată și #ruoz.

O să zici, bă, dar ce-i cu atâta negativism pe aici? E un blog, dude, lasă-mă să îmi spun oful aici măcar cât încă mai am voie... că la cum merge lumea asta... vai de capul nostru.

Lasă-mă, deci. Ăsta e mesajul. Este prea puțin probabil să aduci plus-valoare în viața cuiva care e inapt sau incapabil emoțional. Eu, una, mă simt într-un cerc de situații în care nu am chef, nu am dispoziție, nu am libido, NU TE VREAU și nu caut pe nimeni.

Citește încă o dată paragraful de mai sus. Încă o dată. Chiar nu are rost să găsești într-un astfel de exemplar uman o oportunitate de a-ți manifesta sindomul salvatorului doar ca să te simți tu mai bine cu propria persoană, ciudat imcomplet ce ești. Las-o. Mergi mai departe la cineva disponibil. Sunt atâtea fete ok care merită o șansă (bine, poate nu la fel de drăguțe), care sunt acolo și tu nu le vezi de chior ce ești. Cască ochii, printre acele fete o să găsești ce-ți trebuie, oricare ar fi nevoia ta.

Eu nu am nevoie decât să îmi găsesc propriul echilibru, liniștea, pacea. Nu am chef de relații dar nici de chestii casual. Nu vreau să fiu un ”good fuck” pentru tine, nici o ”femeie mișto”. Vreau să fiu lumina ochilor tăi, să fiu persoana la care te gândești dimineața și să zâmbești deși e o zi de luni și trebuie să te urnești spre muncă. Să știu că ești supportive chiar și când sunt la pământ și când mă afund în stări de cacao. Să știu că am fost prieteni un timp ca să pot să am încredere în tine, să mă placi așa cum sunt și să fii capabil să vezi ce e dincolo de atitudinea asta de ”eu nu am nevoie de nimeni ca să reușesc”. Să vezi că perfecționismul ăsta e aici pentru că îmi e frică de eșec și pentru că mă auto-sabotez constant și că mă auto-distrug având trei joburi. Să realizezi că dacă vreau ceva, ar fi iubire de calitate – dacă îmi permiteți acest pleonasm. Să caști ochii și să coștientizezi că totuși mă atrage aspectul fizic și că oricât de messy ar fi viața mea, nu am 120 de kg la 1.72, ci că am grijă și îmi respect corpul și că asta apreciez și la un bărbat. Să vezi că standardele high impuse există pentru că și eu îmi impun standarde high în speranța că îmi voi obține cândva validare de la cea mai importantă instanță din creierul meu: EU, sinele meu sabotor. Să vezi că nu vreau decât să fiu acceptată deși duc lupte seculare în a mă accepta de una singură și în mod clar nu îmi iese. Să vezi paradoxul din toate astea și să îl înțelegi.

Așa că lasă-mă. Pleacă spre ceva normal. Ce e aici e complicat, nu e fun. Dacă vezi totul ca pe ceva fun pentru că e o provocare nouă pentru tine, te voi citi și o să mă îndepărtez de tine așa cum m-am și apropiat.

Lasă-mă. Nu e psihologie inversă. Probabil că oricum niciun tip dintre cei care se toooooot străduiesc să mă scoată în oraș nu va citi astea. Nu mă amăgesc că vor ajunge la urechile/ochii cuiva mâhnirile astea. Oricum le vei procesa din perspectiva ta, strict a ta, bazată pe strict experiențele tale.

Și cu cât ai fost mai ferit de mizeriile vieții, cu atât îți va fi mai greu să percutezi. Crede-mă, că știu. Nici eu nu percutam cu multe până să le pățesc: moartea celor dragi, burn-out, atacuri de panică, zile întregi închisă în casă pentru că mi se părea prea greu să mă dau jos din pat sau din canapea, zile în care nu mai vedeam lumina de la capătul tunelului și mă sufocam, și muream încet devenind un zombie existențial, hrănindu-mă din singurul creier aflat prin preajmă, adică al meu.

Ai înțeles de ce nu e bine să te vezi cu o inaptă emoțional? Îi lipsește din creier acea parte care o poate face agreabilă ca partener de viață pentru un tip simplu. Iar emoționalul se activează doar când întâlnește reciprocitate. Ca să fie reciprocitate tu va fi trebuit să înțelegi mizeriile la care ea făcea referire mai sus.

Prea complicat? Laba e soluția ta. Sau Tinder. Dar laba e mai safe.

Back to my own shit,

Yours, Mine truly,

Raluca Băceanu


marți, 27 martie 2018

Final Frontier #/7 - sau cum să reînvii după şase ani



Ultimii ani au trecut cu viteza luminii şi, deşi mă simt încă aceeaşi puştoaică de liceu, adevărul e că m-am transformat într-un exemplar de adult mai mult sau mai puţin reuşit.

Am revenit în lumea fantasy şi a SF-ului românesc după ce am dedicat mii de zile studiului istoric, mai cu seamă Evului Mediu cât şi studiilor legate de publicitate, marketing ş.a.m.d.

Destul despre absenţa mea, mai interesant este ce am regăsit: prieteni vechi, cărţi noi, fani noi şi poate cel mai interesant, un extraordinar imbold de a scrie din nou aşa cum o făceam odată.

Final Frontier m-a hrănit spritual şi intelectual cum demult nu am mai simţit. Printre cosplayerii hiperactivi, printre scriitorii binevoitori, printre editorii pontoşi, prin mirosul de cărţi noi, cu pagini galbene, am renăscut... sau mi-am părăsit crisalida de adulthood care aproape că îmi sufoca imaginaţia lăsând loc unor stări cvasi-depresive.


M-am încărcat cu energia şi cu noile romane cumpărate, mica mea recoltă fiind pe cât de modestă cantitativ, pe atât de bogată calitativ.

O parte apariţii din acest an, altele apariţii din anii trecuţi, unele aparţinând unor autori care nu mai sunt în acelaşi plan al existenţei ca noi, cât şi romane ale unor autori de la care mai aşteptăm încă multe alte poveşti.

Ca să vă uşurez treaba şi ca să nu vă forţaţi miopia citind titlurile din fotografia pixelată de mai sus, aveţi o listă cu titlurile şi cu link-uri aferente:

Flavius Ardelean, Bizaroproze, Miasma, Scârba sfântului cu sfoară roşie
Antologia Noir de Bucureşti
Ioana Vişan, Instincte Umane
Cătălina Fometici, Câinii Diavolului, Imperiul de Sticlă
Antologia Poveşti din Umbră
Teodora Matei, Lucian-Dragoş Bogdan, Daniel Timariu, 3.4
Lucian-Vasile Syabo, Cartea Interviurilor SF
Kelley Eskridge, Un spaţiu periculos
Cory Doctorow, Un miliard de şanse
Cristinne C.C, Ephialte
Florin Pîtea, O introducere în opera lui Liviu Radu
George Lazăr, Îngerul păzitor
Antologia Dincolo de Noapte - în care veţi regăsi o poveste gothică de-a subsemnatei



Voi reveni cât de curând cu păreri despre cărţile de mai sus. Între postarea asta şi târg am reuşit doar la birou să îmi arunc un ochi pe una din cărţi, de fapt, am devorat întreg volumul de bizaroproze  despre care sigur sigur voi scrie în cursul acestei săptămâni.

Cât despre atmosfera generală de la târg, well, m-am simţit mai bine ca oricând. Ce-i drept, şi vafele cu Nutella şi banane au contribuit la o stare de bine generală, căci, să-mi fie iertat, cafeaua mi s-a părut prea scumpă (poate şi unde mi-am calculat şi recalculat bugetul pentru a intra în posesia bijuteriilor de mai sus).

Vă las să vă delectaţi cu câteva fotografii de la event. Da, ştiu, am îmbătrânit.



Alături de auto-intitulatul "dinozaur" Horia Nicola Ursu şi de frumoasa ducesă Cătălina Fometici

Alături de Cezarina Nicolae, one of a hell editor-in-chief


Two Cats


Theodora Anghel, o foarte tânără şi talentată scriitoare de fantasy


Ioanaaaaa <3 p="">



Stikereee



Eu şi foamea, pregătite să devorăm o vafă (sau fagure, whateva')


Cristinne C.C, urban fantasy badass writer and the one and only Theo Anghel

Pagina de eveniment: https://www.facebook.com/events/203834673683904/ 


sursa foto: Raluca Băceanu, Max Orbescu (the Canon Funny Guy)

luni, 11 septembrie 2017

Depresiuni de ID


Îmi târăsc cadavrul vieții
În căutări sisifice
În universuri sufocante
Suspendate-n orbitoare
Iraționale nevoi
De cufundare imuabilă
Într-un somn fără vis.

Rătăcesc în ascuțite cuțite
Ce se împlântă adânc
În Rețeaua mea personală
La centru și nord de Eter
Ce mă-activează urlând...

Totul este despre Bula Vidă
Fără O2, fără lumină,
Presiuni în schimb mă ard
Mă transformă
Într-un infinit de Delir.

Poate recele mă arde
Poate focul mă răcește
Înmiită este apăsarea
Și a sufletului chin...

Chiar și în dezintegrare
Mai există o speranță,
Însă informația conștientă
Este-a omului teribilă groază?!

Hăul cel mai adânc să fie
Nu viața făr' de fin
Ci cuprinsul nesfârșit
Și doar tu, sau eu
Cu nimicul de simțit.




Raluca BĂCEANU

10 septembrie 2017

miercuri, 2 august 2017

No one's got it all



Nu ştiu dacă sunt multe sau puţine lucrurile care îşi pun amprenta asupra noastră sau dacă sunt câteva urmate de altele, mai multe, sau dacă pur şi simplu, indiferent de câte sunt, tot spre agonie sufocantă ne îndreptăm unii dintre noi...

E agonizant să auzi din gura oamenilor dragi aceleaşi texte atunci când sunt faţă în faţă cu negativismul, pesimismul, realismul, depresia sau ce o mai fiind chestia prin care treci, recurent, de ani de zile.

Mereu îmi spun că e prea mult, mereu în momentele astea şi nu îmi rămâne decât o alegere: să rezist, - fără hashtag-ul de rigoare. Ştiu că trece dar mai ştiu şi că revine.

Şi revin şi părerile, sfaturile fără niciun fel de fundament, privirile goale lipsite de empatie, săruturile reci, mecanice, atingerile programate, totul steril, rece şi cu gust de metal de mă fac să mă gândesc dacă nu sunt într-un matrix corupt cumva.

Nu sunt şi nu am fost niciodată pe măsura vreunei etichete, indiferent care a fost aceea. Am fost apreciată, admirată, cât şi umilită, tratată ca un nimic inclusiv de oameni care ar fi trebuit să nu facă asta încă de la o vârstă fragedă. În ceea ce mă priveşte, cred că au fost 2-3 lucruri majore în copilărie care au declanşat avalanşa din timpurile astea. Fulgii mici de răceală ai tatălui, aroganţa specifică unor copii prost crescuţi şi neajunsurile materiale au fost de ajuns să prăbuşească după ani de zile un adult cu potenţial - chipurile, sau un trophy child, cum bine mi-a subliniat cineva pe FB săptămânile astea. De la trophy child la trophy GF nu e decât un rahat de pas şi parcă am fost şi acolo şi nu mi-a plăcut. Aşa de greu e să fii real zilele astea? Sau nimeni nu mai ştie cine este şi de ce...?

Trist e că cu cât ajungi să înţelegi mai mult cu atât  bulgării te afundă mai mult, te sufocă mai tare, ţi se proptesc pe piept parcă în ciudă, vrând să-ţi oprească inima din bătăia automată, vrând să oprească fluxul de sânge să mai ajungă la creier, ca în final să oprească şi gândirea. Este ca un shut down voit de o buclă bolnavă, care, cumva, a prins conştiinţă de sine şi te vrea în incapacitatea de a mai gândi. Vreodată. Un path care să se auto-reflecte şi să vrea să înceteze. 

Unde se termină când se termină? Unde se termină durerea dacă începe în simţiri şi strict în simţiri? Un shut down sună bine, mereu va suna bine pentru cineva cu un path atât de distructiv, cu o avalanşă sisifică, circulară, bipolară, mutantă şi care se adânceşte şi mai puternic în scobitura sternului.

"Fii şi tu mai pozitivă, Ralu!", spuse cea care e o pozitivă cu vreo 3 tipuri de antidepresive luate simultan.
"Dacă ar vorbi şi ea mai mult când e într-un grup nu ar mai părea aşa ciudată..." spuse cea care a suferit de trac ani de zile şi a făcut terapie.

Dar e greu să înţelegi. Sau să reînţelegi. E greu chiar şi când ai fost pe marginea prăpastiei. Eu de ce înţeleg? Oare asta e cheia? Superficialitatea? Cum poţi însă accede la aşa ceva dacă simţi TOTUL atât de intens, chiar şi amintirea durerii, a neajunsurilor, a lipsei de iubire? Cum poţi să dai un delete acelui folder care stochează emoţiile, sentimentele astea? Sau măcar un rename, ceva care să le facă să pară mai mici, să le corupă. Love.exe? Cum îl downloadez? Sau e virusat... Sau e imperfect - imperfectă, ca orice aplicaţie, intră în conflict cu altele şi te lasă când îţi e lumea mai dragă?

Cum dai undo unui path sau unei path, cum o fi, cum dai shut down doar amigdalei.exe sau doar acelor zone care se fac răspunzătoare de negativ, de durere, de suferinţă, de gânduri incredibil de negre, de impulsuri şi mai negre? Dar mai important... cine te restartează dacă ţi-ai dat shut down din greşeală? 

Source: GIPHY
Raluca Băceanu

P.S Dar oare mai rămâne ceva după un astfel de restart? Şi...ce?


joi, 26 ianuarie 2017

Trippin'



2016 a fost ca un vis sau ca o stare ciudată de semi-conştienţă în care am pendulat între nefericire şi plăcere fizică absolută.

Fericire, cri-cri. Nu cred că a fost vorba de aşa ceva. Hedonism pur în momentele bune. Cam atât.

Acum mă văd faţă în faţă cu singurătatea - once again - şi parcă e mai bine. O piatră de pe inimă mi s-a dus, o bucată din inimă a mai împietrit. Ciclicitate.


Melodia asta, Crave You îmi aduce aminte de starea aceea de semi-existenţă:
https://www.youtube.com/watch?v=ZeaIvjoH1FY

Doare şi în acelaşi timp este o confirmare că s-a dus şi că totul va fi cumva mai bine.

Nu mai am chef şi răbdare. Nu mai vreau şi nu mai accept. Nu mai există cale de întoarcere. Nimic.

2017 e şi el ca o gură de aer proaspăt. Oare o să scap de atacurile de panică, de anxietate? Oare o să trec peste moartea ei? Oare o să fiu vreodată bine, cum am fost cândva? Sau niciodată nu am fost de fapt.

Mă agăţ de trecut şi în acelaşi timp mă îndepărtez de el. Sunt şi nu sunt. Dar ceva e mai bine ca acum câteva luni când nu mai existam nici social şi nici virtual.

O să fiu bine. Postarea asta o arată. Mi-am făcut chef. Deci nu sunt chiar atât de la pământ. Nici amorţită de vreo emoţie complet...

E ciudat şi complicat. Viaţa e un drog prea puternic. De aceea nu am nevoie de nimic în plus, mai ales de oameni care se pierd în c******* verzi şi albe sau lichide. Gata.

Nu ai decât să mori de acolo unde eşti. Te mai zbaţi să fii dar în curând ştiu că vei dispărea de tot. Cum se întâmplă de obicei.

Şi totuşi... mişel mod de operare. Istoriografia mea personală va şti exact de ce şi cum. Nu meriţi explicaţii. Nu meriţi luciditate. Ai să te stingi în sclipiri de pupile dilatate la volanul unei maşini care nu este a ta. Adio.

Raluca Băceanu
26 ianuarie 2017

miercuri, 1 iunie 2016

Cum moare copilul din noi


  Luminiţei, 1967-2016








Când eram mică obişnuiam să cred că în fiecare avion pe care îl vedeam pe cer se află naşa mea. Ştiam că din Luxemborg până în România vine cu avionul şi cumva creasem legătura asta, chiar dacă ştiam că vine să mă vadă o dată la doi ani, uneori anual sau chiar de două ori pe an, cel mai des.

Toată copilăria mi-a fost marcată de lipsa ei aproape constantă, mai puţin în momentele când mă vizita, pentru că atunci când revenea eram cea mai fericită. Îmi ziceam pe atunci că o să mă fac eu mare şi o să am timp să stau cu ea la un moment dat, să mă satur de compania ei, aşa cum se întâmplă cu mama sau cu bunica, persoane care se aflau pe atunci zilnic alături de mine. Voiam, aşadar, să mă pot bucura de mai mult timp cu ea, fiind ca o a doua mamă pentru mine...

Copilul din mine se gândea cu bucurie şi nerăbdare la momentele când naşa se întorcea în ţară. Mereu îmi aducea tot felul de bijuterii sau hăinuţe care nu se găseau la noi, de multe ori dulciuri deosebite sau parfumuri şi creme alese, deşi nici ea nu era înstărită.

Îmi era atât de dor de ea, încât bucuria revederii mă emoţiona extrem de mult de fiecare dată. Naşa, mama mea spirituală, a fost prietena cea mai bună a mamei încă de când aveau amândouă 14 ani.

Naşa, mama mea spirituală, a urmat acelaşi liceu ca şi mine.

Cu naşa, mama mea spirituală, m-am lăudat mereu şi am să mă laud în continuare.

Mi-a dat lecţii de viaţă importante pe care le-am urmat mai mult decât am urmat sfaturile mamei. Într-un fel, pentru naşa am un respect diferit faţă de cel pe care i l-am arătat mamei mele vreodată, tocmai pentru că m-am identificat mereu cel mai mult cu ea, de la gândire la gesturi sau la preferinţe în materie de culori şi alte asemenea.

Ne plăcea amândurora Harry Potter, şi într-un fel mă gândeam la ea aşa cum se gândea Harry la naşul lui, Sirius Black, care, ştim cu toţii, nu a reuşit să-şi petreacă prea mult timp alături de nepotul său pentru că a murit prea devreme.

Copilul din mine a mai murit încă puţin anul acesta pentru că tărâmul umbrelor a vrut musai să fie luminat de lumina Luminiţei, naşa mea, mama mea spirituală, aşa că mi-a smuls-o, ne-a smuls-o tuturor celor care au iubit-o. Aş vrea să cred că ea acum se simte Ca-n cer, dar singura certitudine pe care o am în legătură cu motivul plecării ei nu are cratime şi nici spaţii. Şi, ironic, poartă numele zodiei ei.

Copilul din mine a murit încă puţin pentru că ea era mama mea numărul doi şi pentru că nu o să mai am ocazia să fiu luată în braţe de ea, pentru că nu o să îi mai pot spune cât de mult o iubesc, pentru că nu mai pot petrece nici măcar o secundă în plus alături de mama care m-a crescut 22 de ani la distanţă.

E stupid să ne gândim că avem la dispoziţie în avans timp cu persoanele pe care le iubim. Nu avem. Timpul meu alături de ea nu mai există. Nu voi avea niciodată la dispoziţie timpul care s-a scurs deja şi de aceea am murit şi eu odată cu ea, odată cu toţi cei care m-au părăsit plecând din viaţă mai devreme decât mine.

Poate ăsta e preţul ingrat pe care îl plătim atunci când murim, faptul că nu mai suferim după, tocmai pentru că am suferit prea mult în timpul vieţii după cei care ne-au părăsit prea devreme. E greu pentru cei în viaţă. Spunea Dumbleodore “Do not pity the dead, Harry. Pity the living, and, above all those who live without love.” Întocmai acestui citat, mă simt pe lîngă în viaţă şi tristă, privată de iubirea ei. Şi doare.

De acest 1 iunie copilul din mine a mai murit puţin. Doare atât de rău lipsa ei… atât de rău încât m-a lăsat sângerând.

Adultul din mine neagă şi nu acceptă, copilul e cel care suferă după ce a devenit orfan spiritual.

Nu mi-a ajuns timpul cu tine. Şi aş vrea să cred că ne vom reîntâlni, dar tocmai pentru că ai plecat şi pentru că e nedrept, nu cred că te voi revedea nici măcar dincolo. Nu am certitidinea acelei lumi în lipsa unui semn de la tine.

Aş vrea, într-un mod copilăresc, să cred că vezi cât dor îmi e de tine… dar mă voi mulţumi cu amintirile şi cu acele puţine câteva lucruri pe care mi le-ai dat înainte să pleci…

Acum stau şi mă gândesc ce să fac cu acei 50 de euro pe care mi i-a lăsat ultima oară când ne-am revăzut, luna trecută, zicându-mi să-mi iau ceva frumos care să-mi amintească de ea, deşi tratamentul era scump şi ucigător. Nu ştiu ce să fac pentru că momentan orice amintire este coruptă de plecarea ei, şi în consecinţă doare.

Mi-aş dori bagheta celui care a ucis-o, ca să o pot revedea măcar o dată, printr-o vrajă. Dar nu se poate. Nu se poate. Şi nu e corect.

Raluca Băceanu
1 iunie 2016


duminică, 17 ianuarie 2016

2015 pe scurt


Nu am să zic multe fiindcă am lungit-o în retrospectivele anterioare.

Oamenii sunt la fel de ipocriți. Alții sunt la fel de minunați.

Am terminat cu nebunia facultății. M-am înhămat la un master unde învăț istorie, chimie, fizică, management și multe altele.

Și mai am și un job serios la o multinațională. Casa în care stau - fără părinți - nu se întreține singură, știi?

Am terminat partea a doua din Harul. Uite asta da, cea mai mare bucurie a anului.

De fapt... mai este una care începe cu următoarea poveste:

Am fost victima unui atac biologic cu pisici. Fie că a fost voluntar sau nu, am fost victima atacului ăsta. Nu râde. La veterinar s-a întâmplat să cunosc pe cineva. Și uite cum m-a lovit Cupidon. Sau pe el. Sau pe amândoi concomitent.

Partea bună e că avem la comun mai multe animale :)).

Partea rea e că aud prea des apropouri legate de căsătorie și de copii. Iar eu sunt la vârsta aceea care nu se află în concordanță cu vârsta psihologică. Adică am vreo 17 ani, atât. Un 17 ani la care pot lucra și îmi pot satisface dorințele și nevoile, nu să le satisfac pe ale unui parazit plângăcios. Abia încep eu să mă deparazific de relația Raluci-Mami.

Sunt totuși o puștoaică. Am un job din care îmi fac mai toate poftele și nu am chef de schimbat scutece și de spălat vase. Îmi place să trăiesc ca până acum. Asta ca să nu existe nicio confuzie. Clar?

Merci.

Trecând peste nebunia adulților din jurul meu care mă vor o adultă la locul ei...

Anul ăsta am să încerc să definitivez procesul de publicare pentru Harul, II part. Și mai vreau să călătoresc prin România.

Nimic în plus de relatat. 2015 a fost prea plin de întâmplări, dar cea mai frumoasă a venit în octombrie, odată cu ochii lui verzi de viperă și cu părul acela ondulat și blond - golanule! Că tot voiai să devii prezent pe blogul meu. Simte-te, domnule!

Acum, back to work. Am examen în două zile și nu fac decât să ascult muzică și să mă îndop cu ciocolată.

Cât timp ești împotmolit în nordul țării, ciocolata îmi ține de cald. Băi, ăsta!

Sau... ce back to work? Mă bag la un film.

P.S Harul, partea a doua, nici nu are un titlu, guys. Așa că s-ar putea ca prin 2017 să apară, cu voia Cerului. Că, să-mi fie cu iertare, dacă în ultimii cinci ani nu am găsit un titlu, chit că am termiant-o anul trecut, e clar că o să mai stau pe tușă încă puțin... Dar mai e ceva. Detectivul Robert Stănescu dispărut de mai bine de un an, Raluca în misiuni care mai de care mai periculoase - printre care și atacul acela cu pisici - mă gândesc să pun de cel puțin două povestiri din Universul polițist al existenței mele. Cu bune, cu rele.

Raluca Băceanu
foto: aerodromul Clinceni, arhiva personală



marți, 3 noiembrie 2015

M-am ofilit cu mai bine de treizeci și două de petale




M-am ofilit cu mai bine de treizeci și două de petale
Din floarea vieții mele, din floarea vieții noastre,
M-am stins în grijă și-n îndurerare.
De ce? mă-ntreb.
Doar un foșnet îmi răspunde,
Un foșnet de frunze uscate din oameni
Căci doar atât a mai rămas... Oare?
M-am ofilit cu mai bine de treizeci și două de petale
Mă zbat cu alte petale aproape uscate, alte zeci
Și zeci...
Din recolta asta ingrată a fructelor
Aflate în plină și veșnică Primăvară
Toamna meschină le-a prefăcut din roșul
Frunzelor de odinioară,
În mistuitoarele limbi de foc,
Devoratoare.
M-am ofilit cu mai bine de treizeci și două de petale
În mai puțin de câteva zile
Când timpul smulgea
Cândva
Câte o singură petală pe an...
De ce ți-a fost foame, Timpule
Și-ai înghițit zeci de ani netrăiți?
Din fiecare? Din părinți, din frați, din iubiți?!...
M-am ofilit cu mai bine de treizeci și două de petale
Și mor și mă zbat în continuare
Căci cunosc, acuma bag de seamă
Înghețarea Primăverii și văpaia Iernii.
***
Privesc pe fereastră, spre Universitate
Îndignată plâng pe nas incontrolabil,
Iar ochii,
Ochii mă ard, uscați precum covrigii de la colțul străzii,
Și zăresc pâlpâirea unui neon în clădire
Și pâlpâirea din viețile ce au mai rămas,
Și mai zăresc îndârjirea de pe urmă:
”Luptăm!”
 Raluca Băceanu
sursa foto: voceatransilvaniei.ro