Interview With A Vampire

Nu am de gând să mai vorbesc. Dar tot vreau să exprim ceva. Poate e şi ăsta un mod bun de a o face...aşa că: ...apoi... ...şi nu în ultimul rând, ce-i mai important... And that's all. End of story. source: http://pushpoptop.tumblr.com/ Raluca Băceanu

Cred că era timpul să realizez şi eu că oamenii, fie ei prieteni sau nu, sunt cum sunt. Adică? Adică tu poţi să fi mort, bine mersi, undeva asfixiat cu monoxid de carbon, sau storcit de un tren pe vreo cale ferată, că nimeni NU ŞTIE! Şi nici nu le pasă . Ei bine, eu am avut ocazia să fac un alt experiment. Am stat acasă. Mă simţisem rău şi uite aşa am profitat. Telefoane pe ziua de ieri? 0. Nu tu ,, ce faci, de ce nu ai venit la şcoală?" nu tu ,, eşti ok?" sau ceva asemănător. De la nici o persoană. Cu excepţia mamei. Şi cu excepţia... în fine, el nu se pune. Şi nici măcar ,,surorile mele". Scuza cu nu am credit e deja expirată de vreo 2 ani în cazul mai multor persoane. Şi există de asemenea Sfântul'Net. Hai că de el a auzit şi 'nea Gică. Sunt atâtea căi prin care poţi comunica în ziua de azi. Of, Doamne! Şi uite aşa dragii mei inexistenţi care nu citiţi blogul niciodată. M-am săturat de prefăcuţi şi de prieteni de ocazie. Dar asta nu mă va doborî. Din contră. A

Atenţie! Textul de mai jos vă poate leza serios neuronii dumneavoastră! Povestirea vă poate cauza dureri de cap, nevroze, în cazuti de excepţie psihoze!!! Doar dacă aveţi nervi tari vă puteţi avânta în această mică poveste de copii! ,,Se spune că fiecare poveste are câte un sâmbure de adevăr, dar nimeni nu poate spune exact ce presupune acel sâmbure...“ Alergam speriată de moarte prin pădurea verde de smarald, cu rochia de mătase liliachie fluturând pe iarbă. Ici-colo, rochia mi se zdrenţuise. Vinovate probabil că erau crengile rupte de pe jos, sau pietrele ascuţite ce îmi distruseseră şi pantofii. Se făcea că eram o prinţesă ce voia să scape de un Zmeu hâd şi rău. Chiar înainte să mă înfasce cu ghearele-i mari de lighioană, m-am împiedicat şi am căzut. Am sărit speriată. - Mihaela? Mihaeeelaaa! Hai trezeşte-te. - Mamă, mai lasă-mă 5 minute... - Ei, haide, haide, nu sunt mama ta. Mihaela! a ţipat dintr-odată profesoara de istor

Ăsta ar putea să fiu cuvântul care să definească toată starea mea. Aşa că vă invit să citiţi următoarele doar dacă aveţi timp de pierdut, sau mai pe româneşte, vă plictisiţi. Să nu ziceţi că nu v-am atenţionat... Să vedem. A încetat să îmi mai pese de un lucru de care mi-a păsat prea mult timp. Pur şi simplu. Nu ştiu cum s-a întâmplat. Emoţia s-a dus, la fel cum şi venise atunci. Imediat. Fără să ştiu şi fără să vreau. Doar că acum a rămas un gol. Faptul că îmi păsa, îmi ocupase tot timpul un loc undeva în inimă sau undeva, nu pot să spun sigur. Şi totuşi, uite că a dispărut. Iar acum, mă simt vinovată?! Nu înseamnă oare că încă îmi mai pasă? Sau e doar nevoia aceea de a umple un gol ce a fost atâta timp umplut, cu altceva, nou, indiferent de sentiment? Nu îmi pot da seama care dintre variante. Poate nici măcar nu mă simt vinovată. Mă simt falsă. Ca şi cum rolul pe care l-am jucat se împletise cu mine, în mine, iar acum că în sfârşit am scăpat de el, îmi e imposibil să mă regăsesc pe m

,,Pulsează. Din ce în ce mai repede. Undeva în pieptul meu. E inima. ,,Sorry but I think I don't have such thing as a...". Şi totuşi ea este. Văd peste tot oameni, dar încetez să îi mai percep ca semenii mei. Ceva s-a întâmplat. Sunt doar o sursă de energie. Mai întâi mă hrăneam cu emoţiile lor. Până când a devenit prea dureros. Poate a durat prea mult etapa asta, iar de când a început, m-a prins într-un fel de sinistră vrajă. Orice tip de emoţie, iar când aveam norocul, orice sentiment, îmi provoca o plăcere ciudată. Dar cum spuneam, a devenit în timp prea dureros pentru mine... A urmat altceva . Diferit şi din ce în ce mai plăcut. Niciodată nu am putut să spun că am avut destulă energie în mine. Am avut însă o rezistenţă ieşită din comun. Până să îmi dau seama de asta, nu o făceam voluntar . Dar cum respectul meu faţă de ei se diminua din ce în ce, am făcut-o şi voluntar. Nu cred că şi-a dat nimeni vreodată seama de ce făceam. Şi nu am niciun regret. Energia lor este inepu

Societatea Romana de Science Fiction si Fantasy va invita la intrunirea cenaclului ProspectArt, ce va avea loc joi 14 octombrie 2010, ora 18.00, la Observatorul Astronomic Municipal, Bd.Lascar Catargiu nr.21 (fost Ana Ipatescu), Bucuresti. Program : -Eugen Stancu : „Science fiction in Romania comunista : Excurs metodologic” ( o prezentare introductiva in care se analizeaza succint lucrarile despre sf-ul romanesc, studiile sf din perspectiva istorica, a studiilor culturale, a istoriei si istoriei literare si in acest context se precizeaza unde se plaseaza demersul - prima parte a unei serii de patru prezentari ). -Roxana Brinceanu : povestirea „Hadar” si un fragment din romanul „Ultima Teorema” de Arthur C.Clarke si Frederik Pohl (in curs de aparitie la editura Nemira) -Feri Balin : povestirea „Ultima nastere” -Silvana Sorop : povestirea „Voi vedea din nou”. Sunt asteptati si invitati sa participe la sedinţele cenaclului, toti cei care se simt atrasi de fenomenul SF&F romanes

Din categoria personalo-depresive. Mda. Din nou o perioadă din aceea idioată. E a treia oară când o simt atât de pregnant. Nu ştiu cum încă mai rezist. Parcă toate problemele lumii atârnă pe umerii mei. Pe ai mei. E greu să fii ştiut un om responsabil şi puternic. E greu. Pentru că trebuie să fii şi pe măsura etichetei . Înţelegeţi ce vreau să spun. Ei bine, m-am săturat de calmul meu cretin, de fapt m-am săturat să afişez o mască implacabilă, de neînţeles. O mască de calm infinit. O mască ce deja a săpat prea mult în mine şi în sufletul meu. Şi ştiu că a sunat ca nuca-n perete, dar nu îmi pasă. Nu îmi pasă şi vreau să ţip, să mă descarc cumva. De plâns, deh, cred că păstrez partea asta pentru câteva filme şi pentru nişte melodii mai... speciale, de-ale mele, pe care sunt sigură că un om normal, sănătos şi fericit nu le-ar asculta în vecii vecilor de zeci, poate de sute de ori, cum fac eu în ultima perioadă. Aceleaşi şi aceleaşi melodii deprimante. Acelaşi pian, aceleaşi acorduri în ga

SRSFF are placerea sa va invite in data de vineri 24 septembrie 2010, ora 17.00 la Cenaclul ProspectArt : Prezentarea integralei SF-ului romanesc, „Seniorii Imaginatiei”, un proiect comun al SRSFF si al editurii Eagle Publishing House Invitati sînt scriitorii : Mircea Oprita Gheorghe Schwarz Mihail Gramescu Danut Ungureanu Marian Truta editorul Mugur Cornila Invitat special : Cristian Tudor Popescu Evenimentul va avea loc la Centrul Calderon, Str. J.L. Calderon nr.39, sector 1, Bucureşti Autorii prezenti vor discuta despre Integrala SF-ului romanesc, vor ras

Privea cu ochii înlăcrimaţi lacul. Am observat că îi place Cişmigiul. Cred că o relaxează, într-un fel sau altul. Nu înţeleg niciodată însă pe deplin de ce e tristă. Priveşte îndelung copacii şi tot ce-i verde prin oglindirea lacului. Îi place verdele. Mai întâi zâmbeşte dintr-un colţ al gurii, apoi o văd că se întristează şi îşi muşcă absent buzele. Aşa face când e agitată ori stresată... Este ceva în firea ei care o face să pară aproape tot timpul posomorâtă. Întreaga ei fiinţă îţi dă impresia aceasta. Felul cum merge, uneori prea repede, ca încercând să evite ceva, nişte gânduri negative care o aleargă; alteori foarte încet, de parcă vrea să înţeleagă fiecare pas pe care îl face. Este puternică, dar nu ştie cât de fragilă poate să fie de fapt. Prin ochii ei greu poţi ghici ce gândeşte cu adevărat, sau cum este ea în realitate. Este veselă de multe ori, dar realismul ei idiot o încătuşează în deznădejde. Buzele ei ar trebui să zâmbească mai des. La fel şi ochii. E naivă. Crede că păr

O atmosferă apăsătoare pluteşte în jurul meu. Dezolant. Parcă gravitaţia gândurilor mele negative s-a dublat. Trist. Un fior rece mă trece în tot trupul, ca un şoc electric puternic. Mă zgudui, mă zbat şi mor. Ies şi mă văd scriind şi mă mir de chipul meu schimonisit de durere, de un sentiment ce doar uneori mă încearcă. E un nou început... Mă simt de parcă asist la un sfârşit. Se va termina oare curând? Vreau să se termine mai repede. Să mă trezesc poate... Dar chiar vreau asta? Continui să scriu. Lumina mi se revarsă pe chipul meu ce acum pare încruntat. Lumina mă deranjează. Cunoaşterea a prea multe mă ucide... dar deja am murit. Eu nu mai sunt. Mă văd pe mine în continuare! Am o privire cam ciudată. În ochii luminaţi scânteiază şi altceva. Oare sunt moartă cu adevărat? Îmi îndrept privirea spre clasă. Toţi dorm, deşi au ochii deschişi. Vorbesc. Râd. Dar dorm. Eu scriu. Lacrimi ca două boabe, ca de rouă se rostogolesc din ochii mei. Sunt departe cu gândul. Trupul mă ţintuieşte preze