Interview With A Vampire

Vous savez que je ne critique pas. Je prête attention à un livre uniquement lorsqu’il me plait trop. Et « …finalement il n’y a que le cauchemar qui reste »  écrit par Oliviu Crâznic, est exactement le genre de roman fantaisie –« dark fantasy » plus précisément- qui crée une dépendance, qui rend accro. Enfin un livre qui ne ne fait pas l’éloge des vampires, mais qui révèle  leur vraie nature. Enfin un livre qui dépeigne bien une époque, des stéréotypes et des craintes de manière tout à fait plausible. Voici quelque chose qui me réveille de l’engourdissement et qui, je le sens, m’influencera pour longtemps. Le danger dans ce roman n’est pas « sexy », comme l’on peut trouver actuellement dans presque tout ce qui se vend le mieux sur le marché du genre : la saga «  Twilight  », la série «  Vampire Academy  », «  La maison de la nuit  » etc. Attention, je ne dis pas que ces romans ne sont pas bons, bien au contraire, je les trouve intéressants, captivants, mais… c’est à-peu-près tout. S

" ÎNTRE VIRTUTE ŞI PĂCAT A durat vreo doi ani pînă să reuşesc să îmi dresez impulsurile Inspiraţiei şi să o las să se coacă. Tentativele de la început aveau, mi s-a spus, o oarecare sclipire – cu toate acestea, de pe atunci ştiam că mai am mult de lucru. Împlinisem 15 ani la vremea aceea, de ajuns pentru a conştientiza că scrisul este o artă, nu doar un hobby trecător, menit strict a-mi „astîmpăra” mie anumite idei. Am început să iau literatura fantastică în serios citindu-l pe Edgar Allan Poe. Imediat ce am parcurs poveştile sale, am realizat motivul pentru care tentativele mele de   paranormal romance   erau destinate să rămînă doar nişte tentative. Cînd „Moshul SF”, Ştefan Ghidoveanu, mi-a dat şansa să scriu un text pentru binecunoscutele sale   1001 de scorneli , am înţeles că venise, pentru mine, un moment de cumpănă, în care se putea naşte Viitorul. Şi chiar s-a născut; călcînd pe urmele uriaşe ale lui Victor Frankenstein, Creaţia mea s-a ivit fragedă şi încă temătoare –

"CYBERPUNK, GOTIC ŞI LITERATURA ROMÂNĂ Literatura română e ceva care li s-a întîmplat altora. Cînd eram licean – demult, în alt mileniu – o doamnă profesoară foarte competentă ne povestea, colegilor mei şi mie, despre cronicari, despre ţărani, despre pămînturi, despre ciobani, despre turme, despre baltage, despre salcîmi şi aşa mai departe. Din fericire pentru subsemnatul, acea doamnă profesoară – Aurora Stănărîngă pe numele său – era şi foarte tolerantă. Ca urmare, în timpul orelor, am citit pe sub bancă, vreme de vreo trei ani, ediţii de buzunar britanice sau franţuzeşti ale unor romane de Isaac Asimov, Frank Herbert, Poul Anderson, Frederic Brown, Philip K. Dick sau H.P. Lovecraft. O dată, chiar m-a întrebat ce făceam acolo (eram destul de concentrat la lectură) şi am relatat senin despre ecologia planetei Dune şi despre viermii de nisip. Doamna profesoară a avut bunăvoinţa să mă asculte fără să mă întrerupă… Cam aşa se face că, pînă în ziua de azi, am rămas mai familiariza

"NEGAREA NEGAŢIEI, MAMA CREAŢIEI Se dau două nega ț ii: 1. Nu-mi place să scriu proză scurtă. Motivele ț in de o oarecare zgîrcenie, în sensul că mi se pare că irosesc idei demne de un roman, de mentalitatea că un text valoros trebuie să te stoarcă măcar vreun an ș i de sentimentul de jenă pe care îl am (re)citindu-mi modestele realizări în domeniu. 2. Habar n-am ce e ăla gotic. Iar aici mă refer la o cunoa ș tere intrinsecă, la spaime urlate de gargui coco ț a ț i pe creneluri, la răcoarea jugulară a unui canin hipertrofiat, la grea ț a de a fi pupat pe gură de o creatură care se hrăne ș te cu intestine în putrefac ț ie. A ș a cum e normal după orice tratat de logică, negarea nega ț iei mi-a pecetluit soarta. Am comis povestirea „Violet” care se pare că s-a calificat a fi printre textele din antologia Dincolo de noapte. Desigur că ar mai fi ni ș te motive care m-au făcut să scriu, de la simpatia imensă dar cu origini greu de definit pentru Oliviu Crâznic, ambi ț ios antolo

"LA DRUM DE SEARĂ… GOTIC Era sfîrşit de vară/început de toamnă, cu după-amieze fierbinţi şi aurii şi seri care abia începeau să se răcească, şi ele luminoase, cînd am aflat despre proiectul Millennium Books. Am acceptat să particip la el fără să stau prea mult pe gînduri, fiindcă îmi place goticul, aşa cum a fost surprins de unii dintre scriitorii pe care-i îndrăgesc şi-i asociez cu primele mele lecturi, precum Guy de Maupassant, Daphne du Maurier, Mary Shelley, H.P. Lovecraft, Edgar Allan Poe sau Thomas de Quincey. Pe gînduri am stat abia cînd a trebuit să pun cap la cap o povestire care „să se încadreze cît mai bine în canoanele gotice, dar totodată să prezinte elemente de originalitate şi de abordare modernă” şi, ca să fie lucrurile şi mai interesante (asta mi-am impus-o eu), o povestire care să aibă specific românesc. Şi nu ştiu cum s-a făcut că vara trecută am tot mers cu maşina prin Bucureşti; oraşul în care semafoarele ar trebui să aibă, în loc de lumină verde, una alba

"NOROC CU JACK SPINTECĂTORUL… Cu vreo cincisprezece ani în urmă, M.D. Pavelescu spunea: „ Liviu Radu are o ciupeală cu Jack Spintecătorul ”. Asta pentru că scrisesem cîteva povestiri despre celebrul criminal în serie. Şi afirmasem că intenţionam să mai scriu şi altele. Orice chestie are subchestiile ei, ca să cităm din înţelepciunea populară. Adică pasiunea mea pentru Jack avea nişte explicaţii mai complicate. Nu mă atrăsese sadismul asasinului, nici aspectul maladiv al modului în care acesta îşi ciopîrţise victimele, ci ciudăţenia întregii poveşti. Dacă privim totul cu detaşare, descoperim nişte aspecte care nu se potrivesc epocii. Într-un fel, povestea lui Jack Spintecătorul pare o poveste din America de la mijlocul secolului al douăzecilea, mutată în Anglia victoriană. Avem de-a face cu un criminal în serie pe vremea cînd termenul nu fusese încă inventat. Avem de-a face cu politizarea extremă a unui fapt divers. Avem de-a face cu intervenţia directă, violentă şi inconştientă

"…ADICĂ   GOTIC . Propunerea lui Oliviu de a-i da un text pentru antologia gotică m-a luat prin surprindere. Nu sînt fan al acestui gen şi, pînă la   Ziditorii de biserici   – povestirea cu care particip la antologie – nu am mai scris aşa ceva. Ca să fiu sincer pînă la capăt, tema mi s-a părut cam forţată pentru plaiul mioritic. Trăiam cu impresia că gothicul nu poate exista decît în spaţiul catolic sau anglo-saxon şi gîndul m-a dus la catedrale de piatră, cu bolţi înalte şi statui de sfinţi smeriţi, vampiri şi femei palide, catacombe şi sunete lugubre. Dar mi s-a întîmplat un lucru: povestirea s-a aşternut ca de la sine, de la un capăt la altul, motiv pentru care am terminat-o în timpul record (pentru mine) de numai vreo lună. Cred că am fost primul dintre cei invitaţi să participe la volum care i-a trimis lui Oliviu povestirea. Probabil fiecare autor îşi iubeşte cel mai mult ultimele creaţii. Numai că   Ziditorii de biserici , deşi nu este ultima mea poveste, îmi place foarte