Fără culoare

Mă vezi? Îmi poţi susţine privirea? Dacă da, atunci ce întrezăreşti? E ceva acolo? Ce sentiment îţi produce felul în care şi eu la rândul meu te privesc?

Dacă o fac... Pentru că, vezi tu, eu nu îţi pot susţine privirea, fiindcă nici măcar nu te văd, nu te văd cum te vede o persoană normală; eu te voi vedea mereu cu alţi ochi. Căci, să ştii că am nişte ochi diferiţi. Felul în care te văd pe tine este diferit de normal. Şi nu numai pe tine, ci lumea întreagă, pomii, cerul şi culorile.

Sunt fericită când ştiu că mă apropii de percepţia celorlalţi, atunci când te văd bine. Dacă ai ştii cât de fericită. Dar asta se întâmplă doar când îmi schimb dioptriile realităţii prăfuite şi mioape cu altele mai puternice, mai curate... dar şi ele se prăfuiesc.

Nu sunt ele de vină însă. Ochii înşişi sunt prăfuiţi de trecerea ireversibilă a timpului. Ştii... pentru mine timpul nu vindecă răni, ci le agravează. Ai idee cum e să trăieşti, zi de zi cu povara de a ştii ce te aşteaptă? Şi nu e o chestiune de mai devreme sau mai târziu. Se întâmplă deja, de vreo 13 ani. Da, ai observat bine. Timpul e nemilos cu mine. Nu îmi oferă prea multe, doar speranţe inutile, doar o teamă imuabilă ce îmi devorează şi aşa puţinul optimism rămas. Dar încă există, şi atâta timp cât există, speranţele nu-s toate inutile. Sper.

Dar adevărul e unul singur. Percepţia pe care o am asupra lumii e atât de deformată faţă de a oricui altcuiva... deşi eu nu am cum să ştiu asta. Reprezintă doar vorbe goale deoarece nu ştiu cum e să văd cum o vezi tu. Nu îmi pot imagina lumea altfel decât o simt eu. Dar am auzit că nu e aşa. Oare e mai frumoasă, oare e mai sigură... Nu ştiu. Dar cu siguranţă e mai clară.

Am auzit cum că totul ar fi mai intens în culoare şi în vibraţiile luminii. Nu doar umbre şi nuanţe de maro şi gri. Oare cum arată de fapt verdele crud, ori acel portocaliu delicios de la apus, şi căldura lui ce îţi face inima să tresară? Ce e un curcubeu de fapt? Eu cunosc doar ceea ce rezultă din amestecarea tuturor culorilor, şi anume albul indiscutabil al luminii. Pe ea sunt mândră să o cunosc. O, atât de bine o cunosc. E mereu în câmpul meu vizual şi doar cu ajutorul ei îţi pot observa conturul. Fără ea, ar fi ca şi cum nimic nu ar exista. Dar şi tu ştii asta. Însă nu cred că ai apreciat vreodată lumina atât de mult ca şi mine. Ori culorile, felul cum lumina le face să scânteieze. De fapt, sunt sigură de asta. Niciodată nu cred că ai stat mai mult de câteva minute să observi frunzele unui copac, încercând din răsputeri să surprinzi orice detaliu, sau, ca în cazul meu, fiecare ramură şi rămurică în parte, vrând să îţi dai seama ce face ca acele umbre să se formeze. Să fi fost frunzele, să fi fost de vină distanţa sau doar... praful din ochi.

Iar atunci, privesc prin cealaltă dimensiune a realităţii. Şi atunci realizez că simt altfel ceea ce văd, printr-un simţ ce se împarte în două: percepţia bună, normală, asemănătoare cu a celorlalţi, şi cea specială, prin care ceaţa... mă împiedică să te disting.

Cu timpul, ştiu că ceaţa va deveni din ce în ce mai supărătoare. Umezeala lacrimilor şi transformarea ceţei într-un văl alb- sidefiu, mă va împiedica la un moment dat să te mai zăresc. Abia te voi mai remarca dacă te vei nimeri într-o mulţime. Îmi vei părea o simplă siluetă intangibilă. Mă voi speria atunci când îmi voi da seama că tu eşti de fapt. Ştii de ce mă voi speria? Nu de văl, ci de mine însămi. Vei mai fi acolo tu, să mă ajuţi?

Constat că momentul e pe cât de inevitabil, pe atât de dureros. Şi moartea e inevitabilă, dar totuşi nu ne simţim neputincioşi de-a lungul vieţii din cauza asta.

Eu mă simt neputincioasă, poate mai mult ca oricând. Pierd pe zi ce trece lucrul la care ţin cel mai mult.

Ai măcar idee de ce presupune modul în care eu zăresc lucrurile?

Tu ce ai face în locul meu? Ai fi speriat? Mai mult de atât, înfricoşat? Sau nici una, nici alta.

Cert e că niciodată nu vei înţelege. Nimeni nu o va putea face, nimeni nu a făcut-o până acum, aşa că mă îndoiesc că situaţia se va schimba.

Te întrebi acum dacă m-am obişnuit? Nu, nu te poţi obişnui cu gândul ăsta atroce, cu aşteptarea... ştiind că nu poţi face nimic... niciodată.

Când şi lumina se va pierde în hăul fără de sfârşit, când nu va mai rămâne nimic de contractat, de privit, de simţit, ce vei face?

Mă vei lăsa să mă pierd într-o lume fără lumină... fără scop... fără culoare?