Scrisoare către tine II

Atenţie! Textul de mai jos poate provoca greaţă acută. Recomand administrarea unei doze de Bilichol înainte de a începe să citeşti următoarele!

Departe... dar atât de aproape în inima mea. Ocupi un loc mult prea mare, iar atunci când pleci, laşi un gol de neîndurat... până când te uit până la un anumit punct, ca şi cum amintirea ta ar fi adormit în sertarul de sentimente al minţii mele. Dar ştiu că te întorci. Mereu o faci.

Te vreau, iar când sunt mult prea aproape de a te avea, nu te mai doresc, vreau să pleci, să dispari şi să mă laşi în pace. Dar balanţa continuă să se balanseze, ba în favoarea mea, ba în favoarea ei. Iar atunci, cum de pot fi sigură de ceea ce simt? E real măcar? Ce tot fac?

Confuză şi izolată în gânduri. Aşa sunt şi aşa mă vei găsi...

Aş vrea să am certitudinea că ceea ce simt eu, simţi şi tu. Însă, nu aş vrea să ştiu că şi tu eşti la fel de confuz ca mine.

Uneori sunt atât de nepăsătoare încât ştiu că tu eşti singurul care încearcă din greu să facă ca totul să mergă bine. Alteori, niciunuia nu-i mai pasă. Şi atunci faptul că nu mai simt nimic e nedrept de... simplu.

Oare se va termina acest du-te - vino continuu? Vreau să se termine? Dar tu, tu ce vrei?

Niciodată nu îţi voi putea spune întreg adevărul, pentru că ar însemna să mi-l recunosc şi să îl accept şi eu, iar eu nu sunt deloc sigură de el. Presupun că te-ai obişnuit deja, ca niciodată să nu îţi spun tot ce gândesc, ce îmi doresc şi ce mă nemulţumeşte.

Nu aştept ca tu să le ghiceşti, sau să încerci să le descoperi, ci doar să mă accepţi. Şi ştiu că încerci asta, dar nu ştiu cât de mult... şi de ce. Care e motivul tău? Pe tine ce sentimente te încearcă atunci când citeşti asta?

Orice ar fi, ştiu că îţi pasă. Nu înţeleg cum, şi totuşi o faci. Am vrut să îţi arăt că apreciez, aşa că a început ca şi mie să îmi pese. Cât de mult însă... nu am nici cea mai vagă idee.

Nu ştiu ce vreau exact. Dacă eu nu ştiu, atunci nici tu nu vei putea cunoaşte. Fericirea nu e ţelul meu, ci vreau să ating acel punct în care să nu mai fie nevoie să caut fericirea, pentru că va fi înlocuită cu altceva, mai puternic, ce uneori se confundă cu bucuria, cu extazul, cu acea stare de beatitudine supremă.

Aş vrea ca gândurile mele să nu mai fie atât de neclare şi să pot o dată pentru totdeauna, să nu îmi mai încleştez cuvintele undeva în adâncul minţii, încât nici eu să nu le mai pot descifra. Dar o fac mereu, şi mereu...

Îmi blochez de una singură mintea, la fel cum o făceam şi înainte. Îmi doresc să nu mai fac asta, să încetez. Ştiu că tu crezi că nu îţi spun totul pentru că nu am încredere în tine. Dar nu e asta. Am încredere, poate mai multă decât îţi închipui. Ţi-am acceptat secretele, părerile, aproape totul.

E rândul tău să spui ceva. Întotdeauna mă laşi pe mine s-o fac. Uite, asta mă deranjează. Nu aştepta după mine, nimic, pentru că aştepţi degeaba. Ăsta-i adevărul. Fă-mă să accept adevărul şi spune... spune ceea ce trebuie să spui.

Chiar merită atâta bătaie de cap? Ceva îmi spune că nu, altceva că da.

Când raţiunea şi inima îţi spun acelaşi lucru, înseamnă ca ceva nu e în regulă cu raţiunea. Aşa să fie? Vreau definiţia, o ai, sau încă te mai gândeşti la ea?

Ultimele mele cuvinte: Nu ştiu...

P.S Le aştept pe ale tale acum.

Raluca Băceanu