Depresie (in)voluntară

Din categoria personalo-depresive.

Mda. Din nou o perioadă din aceea idioată. E a treia oară când o simt atât de pregnant. Nu ştiu cum încă mai rezist. Parcă toate problemele lumii atârnă pe umerii mei. Pe ai mei. E greu să fii ştiut un om responsabil şi puternic. E greu. Pentru că trebuie să fii şi pe măsura etichetei. Înţelegeţi ce vreau să spun.

Ei bine, m-am săturat de calmul meu cretin, de fapt m-am săturat să afişez o mască implacabilă, de neînţeles. O mască de calm infinit. O mască ce deja a săpat prea mult în mine şi în sufletul meu. Şi ştiu că a sunat ca nuca-n perete, dar nu îmi pasă.

Nu îmi pasă şi vreau să ţip, să mă descarc cumva. De plâns, deh, cred că păstrez partea asta pentru câteva filme şi pentru nişte melodii mai... speciale, de-ale mele, pe care sunt sigură că un om normal, sănătos şi fericit nu le-ar asculta în vecii vecilor de zeci, poate de sute de ori, cum fac eu în ultima perioadă.

Aceleaşi şi aceleaşi melodii deprimante. Acelaşi pian, aceleaşi acorduri în game minore, acelaşi sentiment care se repetă, şi se repetă şi mă întoarce pe toate părţile provocându-mi o greaţă de oameni, de lumea în care trăiesc, o greaţă pentru viaţa pe care o duc, o greaţă pentru propria mea existenţă de nimic.

Şi ascult, şi mă pierd în muzică, ascult până realizez că am ochii umpluţi de lacrimi. Încerc să le controlez, să le şterg înainte să le simt cum îmi udă obrajii. Mă feresc ca lumea să mă vadă aşa. Sau cel puţin asta cred?!

Stau în troleibuz, privesc pe fereastră masele amorfe de oameni care se mişcă în acelaşi ritm, privesc lumea din jurul meu, de pe scaune, cu acele figuri pământii, în fiecare dimineaţă, când nici nu se luminează bine, în fiecare după-amiază, la fel. Tot timpul la fel. Nimeni nu zâmbeşte, iar dacă se întâmplă şi asta, fiind un fenomen parcă atât de rar, am impresia că se râde de mine.

Sunt sătulă până în gât de tot şi toate. Mă deprimă orice. Nu credeam că o voi spune vreodată, dar durerea asta pe care o simt pentru voi toţi, voi care suferiţi, se intensifică deja prea mult în mine, încât ajung să o simt fizic. Mă doare de voi. De suferinţa voastră care îmi transformă şi mie viaţa într-o lungă şi nesfârşită, dureroasă şi acaparatoare suferinţă!!!

Vreau să nu îmi mai pese atât de mult, dar sunt prea empatică. Gândiţi-vă la cea mai empatică persoană pe care o cunoaşteţi. Eu sunt de zece, poate o sută de ori mai empatică!

Ori poate sunt eu deprimată. Şi cred că chiar sunt deşi nu voiam să cred.

Prea mult timp m-am crezut stana de piatră care disimula orice, care simula orice sentiment de afecţiune. Poate prea mult, ca apoi să realizez că de fapt e invers. Am adunat şi am tot adunat până am ajuns la punctul de a exploda în toate emoţiile pe care mi le-am ascuns de-a lungul timpului.

Întotdeauna m-am ascuns de teamă să nu par slabă. Dar cred că oricum am părut slabă pentru multe persoane. Nu ştiu cum sunt sau cum am fost, în momentul de faţă. Jur că nu pot să îmi dau seama. Am nevoie constant de cineva care să îmi spună cum sunt, altfel nu cred că voi fi sigură vreodată de cum sunt eu de fapt.

Dar ce mi se întâmplă? Am o teamă în mine. Dar asta o am de mult, foarte mult timp. 2007? Acum o simt mai puternic ca niciodată. Şi cât aş vrea să înceteze.

Mă gândesc că poate sunt şi ipohondră. Dar analizele mi-au dovedit că nu e chiar aşa. În fond, încă 12 ,,puncte" în minus la fier, şi sunt... moartă. Dar să zicem că o să fiu cuminte de acum încolo şi îmi voi lua pastila de ferro-gradumet.

Însă, este altceva. O simt pur şi simplu. Ceva se apropie şi nu ştiu ce. O fi de bine, de rău? O să evoluez în vreun fel?

Mă grăbesc în tot ceea ce fac. Vreau să public ceea ce scriu. Să fac cât mai multe lucruri repede, dar şi cât mai bine. Am senzaţia că nu am timp să le fac pe toate, ca şi cum mai am prea puţin timp la dispoziţie. Şi poate chiar am puţin timp. La urma urmei, nu se ştie niciodată. Azi, mâine, peste 20-30 de ani tot vine.

E frica aceea de moarte. Dar hai să zicem că ipohondria e scuza, pardon, motivul perfect pentru care am această frică. Până la urmă, se regăseşte în noi toţi, într-o oarecare măsură...

Şi nu e numai asta. Mă deranjează încă ceva. Am trecut peste acea iubire ce eu o credeam nesfârşită. Scârţ! Acum nu mai am un motiv ce înainte era palpabil, pentru care să fiu fericită. Nu mai este, a dispărut şi mă simt incapabilă să mai iubesc o persoana de sex opus. Sunt empatică, dar nu pot iubi. Sentimentul îl pot iubi doar.

Dar nu ăsta e chiar motivul. Am observat că orice sentiment sau emoţie negativă se simte mult mai puternic decât ceva pozitiv. De ce simt şi sunt mai sensibilă la ce e rău, la suferinţă, la tot ce înseamnă deznădejde? De ce când am ocazia să fiu fericită nu pot să o trăiesc cu aceeaşi intensitate cu care simt suferinţa?

Mă folosesc de orice simt ca să scriu. Asta mă face... împlinită. ,,Pour mieux vivre." Atât. Oare o să ajung ca Eminescu, să creez cele mai minunate opere când sufăr? De ce suferinţa este mai puternică? Doar pentru că este negativă, pentru că mă tem atât de mult de ea? Sau din contră, pentru că îmi e prea teamă să mă las dusă de valul fericirii atunci când e cât pe-aci să mă lovească? Îmi e teamă că mă va doborî... Dar nu! Poate tot ce va face, va fi să mă cureţe de suferinţă?

Nu mă mai face însă nimic fericită decât scrisul. Atât. Asta să fie? Să fiu fericită doar alături de creaţia mea? Doar în nişte vagi idei abia conturate şi în nişte false idealuri? Nu voi reuşi niciodată. Vlad nicidată nu va fi cel pe care îl caut. Vlad, muza mea.

Ce mă face fericită... ce ar putea? Tocmai ce am adus mai devreme vorba despre iubire. Să fie asta? Nu ştiu. Am fost îndrăgostită şi a fost groaznic. A fost tot suferinţă. Atâta timp cât nu este reciproc acest sentiment, e un sentiment teribil. Tot ce e frumos - sau trist, acum realizez - este că ai o speranţă. Că el te va iubi la un moment dat, până când iţi zici: ce dracu'? Apoi te detaşezi şi îţi dai seama că poate e ceva în neregulă cu tine.

Şi este. Întotdeauna a fost. Am fost diferită şi voi fi. Mintea mea e un continuu paradox, viu şi care pulsează mereu. În continuă schimbare. Dar tot dificilă.

Mă gândesc că poate aş fi avut o altă viaţă dacă lumea din jur m-ar fi considerat o prezenţă plăcută, o persoană frumoasă. Am observat eu că cei frumoşi sunt mai veseli. Dar poate şi ei poartă o mască. E mai urât pentru ei, să nu ştie dacă prietenii sunt într-adevăr prieteni. E deprimant. Da, aşa e. Pentru unii, evident. Unora nu le pasă dacă au zeci de amici pentru frumuseţea lor şi buna dispoziţie cu care îi înconjoară adesea, sau pentru ce sunt ei cu adevărat, ori pentru ce gândesc.

Nu am încercat vreodată să par altcineva, să fiu falsă. Doar mi-am stăpânit unele... izbucniri de orice fel. Am evitat să fiu certăreaţă, am ezitat să discut cu persoane cu care poate, chiar aş fi vrut să vorbesc şi să le descopăr. Am tăcut de prea multe dăţi şi nu am făcut ce îmi dicta inima. Şi poate că regret ce nu am făcut pentru că niciodată nu voi şti cum ar fi fost dacă... Pe de-o parte, nu regret un lucru care l-am făcut... prea rău. Cu excepţia că poate regret că m-am abţinut să fac ceva pentru care aş fi putut suferi în prezent dacă l-aş fi făcut. Aţi prins ideea.

Nu am chef de nimic. Absolut nimic. Tot aştept ca ceva să se întâmple. Bun, rău. Orice, numai să ies din starea asta!

Probabil visez şi eu ca multe alte fete că va veni cineva ,,pe un cal alb", un flăcău care mă va întreba, pe când eu sunt cu totul absorbită într-o carte, în troleibuz, la TNB sau în vreo cafenea: - Ce citeşti? Iar eu îmi voi ridica genele din cartea mea şi voi avea o revelaţie în timp ce el îmi zâmbeşte fermecător.

Glumeam. Sper că nu mă credeţi chiar atât de visătoare, deşi trebuie să recunosc că ar fi totuşi interesant ca asta să se întâmple. Vise, vise şi iar vise...

Parcă mă simt mai bine, serios. Să se ducă naibii suferinţa. Să apară ce aştept, orice ar fi acel lucru.

Sper însă ca până în decembire să se împlinească dorinţa... Care dorinţă? Una mică şi drăguţă pe care mi-am pus-o de revelion.

Până la urmă, multe se pot întâmpla între timp, nu-i aşa... Vlad?

Voi încerca să nu mai pun la suflet emoţiile altora. Voi încerca să rămân transparentă. Să nu mă mai mişte chiar atât de tare ultimele evenimente ce s-au petrecut în viaţa mea, pe lângă cea a apropiaţilor... Vreau să ies din starea asta de una singură. Să îmi dovedesc mie că pot. Nu vreau să ajung să depind de ceva, decât de mine şi de voinţa mea.

P.S Amy... îmi pare rău că tu nu mai poţi face asta. Dar voi fi alături de tine, deşi, cred că şi eu mă confrunt cu aceleaşi probleme... Vei înţelege.

Raluca Băceanu