Ideal (intangibil)

19 martie 2009...

A trecut mai mult de un an de atunci. Poate că a fost o zi ca oricare alta(!). Poate nu.
Cu siguranţă nu a fost.

Cred că atunci m-am îndrăgostit cu adevărat, şi nu pe 10 octombrie 2008. Atunci a început doar o obsesie tâmpită, care încă mai persistă într-o oarecare măsură. În sfârşit...

Dar în martie mi-am dat seama pentru prima oară de existenţa idealului. Un fel de de muză masculină care de atunci mă cam însoţeşte pretutindeni. Eu îi spun Vlad. Poate este o prezentă spirituală, sau doar rodul imaginaţiei mele, şi nevoia de a avea un scop pentru care să merite să i te dedici trup şi suflet. Eu mă dedic trup şi suflet unei idei.

Şi poate că peste un an nu o sa mai cred asta, dar la dracu', prezentul contează până la urmă.

Chiar dacă acum mă voi lega puţin de trecut...

19 martie. O zi la şcoală. O persoană introvertită cu bucle castanii intră în biblioteca liceului Spiru Haret. Nu ca să citească, ci doar să se ferescă de masa dezordonată de elevi care o strivea pretutindeni unde mergea.

Biblioteca era adăpostul ei. Ea era adăpostul meu.

Am luat o carte la nimereală. Ştiu doar că era una stufoasă. Am deschis-o tot la nimereală, aşa cum fac uneori când am o problemă şi deschid Biblia la o pagină oarecare, crezând că aşa voi găsi o soluţie.

Doar că acum nu voiam să găsesc o soluţie, dar căutam ceva, pe lângă relaxare...

Am deschis la acel chip. Nu mai ştiu cine era, dacă a existat vreodată sau doar era un portret. Nu mai ţin minte decât că timpul a încetat parcă să mai existe, spaţiul nu l-am mai perceput, iar realitatea a devenit intangibilă.

Eram doar eu, sau mai bine zis ochii mei, şi acea pagină a cărţii.

Nici acum nu înţeleg exact ce a putut să însemne acel moment. Dar parcă a fost, cu riscul de a părea pentru a mia oara ţăcănită, magic. Da, ăsta e cuvântul cheie. A fost magic.

Poate suna siropos, şi deci patetic, dar acea figură înfăţişată îmi inspira o blândeţe covârşitoare care aproape mă intrista prin simplul fapt că este atât de pură, de neprefăcută. Un chip perfect de blând. Parcă priveam Demiurgul, dar parcă nu, pentru că îmi părea atât de firesc totuşi... Îmi părea firesc să privesc fotografia, de parcă era cel mai bun prieten al meu dar şi însăşi iubirea totodată.

Trăsăturile fine, privirea undeva departe în timp. Tristeţea care parcă vrea să sublinieze o cunoaştere profundă a lucrurilor, părul blond şi potrivit de lung. Boem. Perfect. Sublim. Aşa mi-au părut mie.

Perfecţiunea întruchipată. Idealul meu.

Nu ştiu când m-am trezit mergând apoi pe holurile liceului. Căutând ceva. Şi mergeam aşa ca un zombie în căutare de perfecţiune. Atunci mi-am amintit unde sunt, ce sunt. În lumea în care m-am trezit nu exista aşa ceva. Eram eu şi mulţimea.

Privind fiecare chip ce mi se ivea în cale, totul mi se părea nebunesc de grotesc, de imperfect, dar tangibil. Tangibil pentru mine, o altă fiinţă cât se poate ne umană şi sinistră. Eu şi alţii. Mi s-a făcut o teribilă greaţă de tot ceea ce implic eu şi ceilalţi. O greaţă pentru noi, muritorii.

O greaţă pentru că nu putem fi perfecţi. Dar ăsta e un lucru bun. Unde s-ar ajunge dacă am fi perfecţi cu toţii?

Dar în acea clipă aveam numai sentimente de repulsie pentru toţi şi toate. Îmi era scârbă de mine.

Cred că la un moment dat am început să alerg prin liceu. Mă speria orice chip mă privea, orice voce o auzeam strigându-mă.

- Raluca, unde te duci? Stai, aşteaptă!!!

Şi mă depărtam, tot mai mult, tot mai repede... până când L-am văzut. Nu era el, cel din poză, dar era EL!

Era forma de ideal transpusă într-o formă atât spirituală, cât şi fizică. Era un om.

Din acea clipă, nu am mai simţit acea scârbă. Doar pentru că el exista şi puteam să îl văd cu aceiaşi ochi cu care văzusem cu câteva minute mai devreme acel chip, totul s-a schimbat şi transpus în realitate.

Dacă pentru mine a rămas sau nu intangibil, nu este important. Ceea ce este demn de luat în considerare, este că o simplă fiinţă umană, poate să îţi păcălească subconştientul. Mi-am dorit un ideal, perfecţiunea, dar era deja acolo.

Obsesia unui ideal te poate distruge însă. Pot trece şi ani şi încă să te simţi, sau să fi prins, în capcana lui.

Idealul va fi transpus în fiecare iubire efemeră ce va lua naştere, fără ca tu să ştii dacă este sau nu adevăratul El pe care îl cauţi sau pe care îl doreşti.

Idealul însă există numai în mintea noastră, în funcţie de ce dorim, fie că vrem să recunoaştem sau nu. Există, iar când dăm peste ceva asemănător suntem gata să ne lăsăm în voia unei aşa-zise ,,idile".

Idealul este amăgitor înainte de toate pentru că de fapt nu există aici, în lumea noatră de muritori limitaţi... din mult prea multe puncte de vedere.

Fizicul ne limitează. De asta tot ce este platonic, din punctul meu de vedere, este în esenţă cel mai bun lucru care ni se poate întâmpla; fie că suntem muritori sau nu...

Un lucru intangibil este neapărat ceva mult prea pur. Doar cei care merită ar trebui să îl ,,atingă". De asta nu trebuie să ne lăsăm conduşi de pornirile specific umane, de hormoni şi aşa mai departe.

Dar nu putem să trăim aşa o viaţă întreagă, nu? Până la urmă lucrurile acestea pline de înţelesuri nu prea ar trebui să existe decât în mintea noastră, cam aşa zice Schopenhauer. Totul se pare că ţine de perpetuarea speciei.

Dar unde e frumosul aici, măi Schopenhauer? Unde e puritatea, unde e împlinirea spirituală?

Dragii mei, eu una refuz să fiu încătuşată de fizic, de tot ceea ce mă face umană, şi care mă face să mă simt umană. Poate sună ciudat, şi de fapt că aşa şi este, dar este mai mult decât o simplă perpetuare a speciei!

Există şi sentimente nobile ce nu sunt deloc de ordin fizic. Ei bine, eu pentu ele aş vrea să cred că trăiesc şi că voi trăi!

În mintea noastră, adânc undeva, există un ideal. Poate există pentru unii dintre noi deja întruchipat într-o fiinţă deja umană. Dar pentru unii nu există în realitate, ci doar tinde să îşi arate o oarecare influenţă în alegerile noastre.

Dar şi influenţa aceasta, e una păcătoasă, fir-ar să fie!

Aşa că vă sfătuiesc să aveţi grijă!

Idealul... afurisit el de ideal!

Eu l-am descoperit întâmplător într-o carte din bibliotecă, printre sute de alte cărţi...

Nu ai idee când apare, e ca un fel de dragoste la prima vedere; cum îl vezi, într-un fel sau altul, îţi dai seama ce este şi toată viaţa îţi va fi marcată de acest eveniment.

Idealul! Intangibil!

Deocamdată...?

Raluca Băceanu