Interview With A Vampire

Am scris azi un fel de poem/poezie whateva' şi a ieşit ceva cam ciudat, de asta nu mă pot hotărî dacă să postez toată ,,opera"... Până acum îmi place doar ultima strofă...cumva am pornit de la un vers ce tot îmi răsuna în minte ,,iubeşte-mă fără să înţelegi"... ,,creaţia" sună cam aşa... Voiam să ştiu ce-i iubirea, Crezând, totuşi, că o înţeleg cumva. ,,Surpriza" însă mă şi prinse... Pe nepregătite. Voiam să iubesc iubirea Şi nu... neapărat persoana, Necrezând că într-adevăr, Voi fi putând... să simt ceva. Voiam apoi, să fii al meu. Dar iubirea mi te şi dăruise Devenisei al meu de când... Nici nu speram la tine. Vreau acum să-ţi înţeleg iubirea, Ce vrea să fie şi de ce. Nici nu speram la o-aşa nebunie E incredibil... de divin! Probabil că într-o viitoare postare voi explica de ce poezia asta, de unde si până unde din nou subiectul ăsta, de ce sub forma asta. E oricum diferit de ce fusese până acum. Chiar dacă a ieşit o mare brânză chestia de mai s

Cum spune titlul, da, am aflat şi eu azi, din ÎNTÂMPLARE, asta . Nu îmi vine să cred încă. That's all for today, guys! :D Raluca Băceanu

Nu ştiu cum de viaţa mea a luat întorsătura asta... şi nu e vorba că ar fi ceva recent, treaba asta ţine de vreo 2 ani, de când am început liceul. Probabil fiindcă am devenit mai comunicativă, deci sociabilă, nu neapărat pentru că voiam să mă integrez, ci chiar aveam nevoie să fac şi pasul ăsta în viaţă. Uşor-uşor am înţeles cum merg unele lucruri, aşa că pot să spun un singur lucru despre asta: SUNT SCÂRBITĂ! De ce? De oameni... Îmi e o silă cumplită, cum nimeni nu îşi poate da seama. Credeam la un moment dat că sunt perverşi, ori ipocriţi, răutăcioşi sau pur şi simplu, imbecili. Dar cuvântul care îi defineşte cel mai bine pe oamenii ăştia, ar fi că sunt bolnavi . Şi mă întreb uneori, aşa, în sinea mea, dacă doar pentru simplul fapt că mă aflu în preajma lor, mă voi molipsi şi eu. Sper din tot sufletul să nu. Dar şi eu, ca şi ceilalţi, o dau în bară. Desigur, asta nu înseamnă că sunt bolnavă, doar că stând pe lângă ei, momentele penibile se ivesc ca ciupercile în pădure după o ploici

Je me réveille soudainement dans un endroit bizarre rempli des gens. Je ne sais pas ce que je fais la, en fait, je ne sais même pas comment suis-je arrivée dans cette “boîte”. J'essaye de comprendre si c'est bien moi qui me déplace, ou bien cette “chose” dans laquelle je me trouvebouge. Je tente de tendre la main, mais quelque chose d'invisible m'en empêche. Je pense que c'est une sorte de vitre énorme. Je regarde à travers cette salle vitre et j'aperçois un paysage qui me terrifie. Je vois des boîtes qui marchent, de plus petites tailles que celle dans laquelle je me trouve moi-même. Elles ont des drôles des couleurs, je ne les reconnais pas toutes, juste quelques unes. Ces boîtes contiennent des humains. C'est terrifiant, c'est comme si nous étions emprisonnés à l'intérieur d'une satanée de chose, d'un terrible monstre. Tout est très encombrés par ces boîtes qui se déplacent à une grande vitesse, plus grande même qu'un drolatique cheva

I-am auzit zgomotul paşilor alert, ca prin vis, iar în momentul următor eram lângă ea. Fulgii graşi de zăpadă i se prindeau de buclele ce i se mişcau haotic în timp ce se tot grăbea... unde? Am mers alături de ea, neştiind dacă mi-a simţit prezenţa. Continua să păşească, un pas, apoi altul, privind îngândurată în pământ. Nu ştiam ce păţise, dar ceva îmi spunea că nu se întâmplase nimic rău. Părea doar prea adâncită în propriile gânduri ca să mă mai observe. Abia după câteva minute am realizat unde mergea. Cişmigiu. Au trecut săptămâni întregi de când nu a mai ieşit de una singură, pentru ea. Ninsoarea nu voia să înceteze, dar ea se bucura de fulgii ce parcă erau prietenii ei, lipindu-i-se de părul ce acum avea o nuanţă de blond-roşcat. Se bucura de prezenţa lor... iar atunci, când o pală de vânt i-a răsfirat buclele, m-a privit fix şi a zâmbit, lăsând chipul în jos. - Da, sunt aici, i-am şoptit, apoi m-a privit din nou, uşor mirată. Şi-a ridicat privirea şi a privit cerul zâmbindu-i du

Gustam din aer sunetele dulci. De mult nu mai simţisem o savoare atât de intensă, o plăcere aşa de incredibilă. Poate chiar niciodată. Sunetele se plimbau în aer, îmi gâdilau auzul, mintea totul. Toate simţurile. Melodia nu înceta, continua parcă la nesfârşit. O bucurie eternă cuprinsă într-un univers de câteva minute, cât tot timpul la un loc. Miracolul muzicii, cum niciodată nu îl percepusem, şi el, Creatorul, printre ceilalţi nedemni de universul ce ni-l crea sub nasul nostru. Dar nu toţi pricep şi nimeni nu-i poate simţi emoţia pe deplin. Nici măcar eu, cea care îl priveşte ca vrăjită pe maestru. Şi totuşi fiecare părticică din mine vibrează odată cu muzica lui. Din exterior, spre interior sunetele trec prin mine şi se concentreză într-un punct infim de mic dar ce devine din ce în ce mai intens. Închid ochii şi devin una cu universul de sunete creat de el. Devin materie şi mă plimb prin multitudinea de note. Cobor şi urc, urc, în ritmul melodiei. Călătoresc cu o viteză inimaginabil

Luna ascunsă sub haloul de mister, Pitită pe sub cerul de pană, Mă fixează, vrăjeşte şi mă omoară. Iar eu mă zbat şi urlu disperată, Oare ce se-ntâmplă, ce mi se arată? Deschid iar ochii, ea încă mă priveşte, Încerc să înţeleg misterul ce se pripeşte. Să fie oare răul ascuns în sinea-mi toată? Să fie încercarea de a pătrunde în a ta lume? Să fie doar un coşmar, din care nu mă pot întoarce? Orice ar fi, luna încă se hrăneşte Privind cu al ei chip la mine, Rânjind mişel şi luminând, Din ce în ce mai puternic... Al naibii blestem, ce ai aruncat tu spre mine! Pentru iubirea-mi ce port eu pentru tine. Dar, nu e asta, e doar dorinţa ce mi-am pus-o, Când acum, totul se întâmplă... Să-mi fie teamă, să încerc să fug? Însă nu am unde să mă ascund. Nu mai am timp, deja mă reîntorc în viaţă, Luna a fugit, Lăsându-mă speriată, Unde s-a dus? M-a lăsat în ceaţă? De ce a dispărut, de-abia ce vraja a început? Tot ce pot să fac, e doar să respir, Să mă liniştesc, să vreau să înving. A fost o încercare