Interview With A Vampire

Din categoria personalo-penibile. "Ştii cât doare?" Asta mi-o tot repeta I. Nu îi dau numele. Dar e o fată. Şi suferea. Şi credeam că o înţeleg. Doar că abia acum o pot înţelege în adevăratul sens al cuvântului. Şi doare. Doamne, cât poate să doară. Nu aş fi crezut că ar putea să doară atât de tare. Pentru, relativ, atât de puţin. Nu ştiu ce forţă incredibil de diavolească mă ţine în viaţă. Ar trebui să mă evapor de la cât doare. Atât de tare încât nu pare real. Şi e al dracului de real. "Suferinţa e singurul lucru care îmi mai aminteşte de el". Sau " suferinţă, hrana mea zinică". Mă gândesc. Să fiu o jigodie de acum încolo cu toţi, pentru că merită, şi pentru că ăsta e de fapt singurul lucru pe care îl merită din plin, să fac ce mi s-a spus să fac de vreo 17 ani, să îi distrug, ori să cred în continuare în iubire... Nu ştiu ce să fac. Ce e cert e că doare. Şi nu se mai termină. E de ordin prea mare ca să conştientizezi. De parcă durerea îşi ia tot ce ar...

Mă aşez şi-ncep să-mi privesc chipul din oglindă Ce se uită înspre mine parşiv şi plin de scârbă, Îmi rânjeşte cu nişte dinţi mari şi albi ce vor să sfâşie Tot ce-a mai rămas bun şi pur din mine. Îl privesc de-atâta timp, încât simt că ameţesc El tot mă fixează cu nişte ochi negri ce parcă moarte îmi doresc. Îşi dă capul pe spate şi-şi flutură vâltoarea de bucle ruginii, Încearcă să mă vrăjească şi să mă înhaţe cu ghiarele-i cenuşii Dar se lovesc de reflecţia mea în a ei realitate Degeaba încearcă să mă tot doboare, nu-i reuşeşte. O văd cum se calmează şi mă priveşte lung, Am senzaţia că deja vede prin trupu-mi, Îi văd ochii cum îi devin roşiatici şi scânteiază Apoi îmi aud râsul strident şi o greutate mă apasă. Sunt eu, de dincolo de acea oglindă, tot eu Însă diferită prin realitatea oglindită Nu sunt cea dulce şi mereu săritoare Devin acră şi chiar... e de mirare! Întind mâna spre ea, ce cu ochi timizi mă priveşte O ating, mă atinge, apoi str...

Cam asta sunt eu de vreo câteva zile. Deşi starea propriu-zisă a început acum vreo 3 săptămâni, sau 4, când toate energiile, dar toate nenică, au luat-o razna. Ideea e că m-am concentrat atât de mult să fac un bine, că mi-am dat eu peste cap forţa vitală ce acum nu mai este unde ar trebui să fie. Şi, colac peste pupăză, o parte considerabilă din puţinul ăla cu care am rămas am avut grijă să se ducă la cine avea nevoie de el. Sunt altruistă, dau dacă am, doar că nu mai aveam nici eu. Persoana s-a făcut bine, parţial, dar nu din energia mea, cred că am luat puţină ,,mană" şi din jur. Deh, că tot e soare, să-l secăm pe el de energie că are mai multă ca mine. Iar acum, abia dacă mai văd o cale de scăpare din fumul asta gros, ce mă învăluie ca o ceaţă puturoasă şi verzuie. Sunt sleită de putere, abia îmi mai ţin ochii deschişi. Şi la propriu şi la figurat. Dar nu e nimic, dacă aşa e să fie, să fie. Să nu plângeţi după mine. Ori îmi revin, şi voi fi mult mult mult mult mult mai putern...

Norii se adună şi încep să se-negrească, Se încruntă furios, trosnesc şi luminează Nu vor să se-astâmpere, parcă vor să mă vrăjească Însă ştiu că asupra mea este El şi mă veghează. Vântul mă învăluie, mă trage şi mă izbeşte, Nu vrea să-mi dea pace, deodată îmi vorbeşte. Nu vreau să-l aud, mă sperie, vreau să dispară Strig disperată cu lacrimi în ochi, ca El să apară. Ploaie şi grindină se aruncă asupră-mi, din văzduh Pace nu vor să-mi dea, voiesc să îmi strivească Şi ultimul meu gând şi dor, şi însuşi duh ,,Vino şi ia-mă", Îi spun, atât dorea, să mă stârnească. Un fulger mă încălzeşte, devin lumină, Mă ridic cu vântul la cer, încet-încet, Iar ploaia şi grindina acum trec prin mine Nu mă mai opresc, şi-L văd, am ajuns la El. 3 iunie 2011 Raluca Băceanu P.S Dacă înainte parea că simt ceea ce scriu, ei bine, acum, poate mai mult ca niciodată simt , pentru că există şi un fond. Mulţumesc pentru că-mi hrăneşti creativitatea. Sper să îţi placă. P.P.S E genul de poezie ce trebuie citită...