Inexplicabil. Inevitabil. Ireversibil

Din categoria ,,personalo-penibile".

Mi-a sunat alarma de la telefon la ora 6 fix. Aş mai fi vrut încă 5 minute, fir-ar să fie! Dar m-am conformat, ridicat uşor din pat şi am privit pe fereastră. Întuneric.
Seara trecută mă întrebam, studiind cerul - telescop ha!- cine oare mai priveşte cerul, îl mai admiră. Mă simt norocoasă că stau la etajul 10...
Revenind. M-am grăbit cu toate cele şi am plecat pe la 6:30 din casă. Trebuie să menţionez musai că mi-am pus bustiera pe dos şi că am îmbrăcat o bluză ALBĂ pe care nu am mai purtat-o din clasa a IX-a. Atunci am purtat-o prima oară, în prima zi de liceu, iar acum este a doua oară...
Nu cumva să întârzii la liceu, scumpul meu liceu. Adevărul este că atmosfera din ultima vreme mi se pare atât de dezolantă, că îmi vin în minte nişte idei tare idioate... ca tot omu' deprimat, ce să mai...
Am ajuns mai devreme. 7:20 cred. Dar nu era mai nimeni pe acolo.

Şiiii s-a întâmplat totuşi ceva. Cred că ăsta e singurul lucru pe care nu am de gând să îl dezvolt - prea mult. Unu: pentru că nu are rost. Doi: fiindcă dacă aş face-o, aş dovedi că prezint un prea mare interes - pe care cred că îl şi prezint în măreţia amintirii vremurilor de muuuult apuse.
Dar voi zice ceva. 2 ani pentru 5 minute.

What the... duck?!

Mda. Chiar nu ştiu ce ar putea să îşi imagineze cei care nu sunt familiarizaţi cu ,,situaţia", că altfel nu cred că pot să îi zic. Poveste nu e, că nu are niciun fel de acţiune.

Dar... 5 minute! 5 minute plăcute. Ups, asta chiar mi-a scăpat.

După toate astea am încercat să stau în banca mea, la propriu şi la figurat, aşa că nu prea am mai colindat liceul prin pauze, cum fac eu de obicei.

Însă, am de gând să mă ţin de ce am spus - sau promis, că aşa mi-a sunat mie, ori eram cam adormită - şi voi mai... trece pe acolo. Aşa era, sau?...

Încep să uit deja. E, nu-i problemă. Sau, nu ştiu.

Sunt doar derutată. Toată ziua am fost şi încă mai sunt. Cred că şi de asta m-am pierdut prin Lipscani când încercam să găsesc un amărât de magazin.
De la ora 12 dragii mei, am hoinărit prin magazine până acum. La rând. De la Unirea până la Lipscani, apoi mergi pe calea Victoriei. Du-te înapoi pe Lipscani. Nu mă descurc deloc pe calea Victoriei, recunosc. Ajungi apoi la Universitate, iar Lipscani. În final, Unirii.
Apoi Ghencea şi Plaza. Acum acasă pe scaunul meu ergonomic.

Sunt frântă. Cred că o las baltă şi nu mai spun nimic. Am zis deja destule.. Să nu ziceţi că nu v-am atenţionat în privinţa postării, că vă scot ochii :))!


P.S Ceea ce s-a întâmplat a fost cu adevărat şi inexplicabil şi inevitabil, iar acum îmi dau seama că este şi ireversibil. Mereu a fost.

P.P.S Ştii, Ioana, că ascultam aseară melodia aceea? Eu deşi o auzeam, tot răsunau în mintea mea alte versuri, de la o altă melodie:
Love you so much it makes me sick!

Raluca Băceanu