20 august real



Îmi beam cafeaua pe balconul rece. Cafeaua, la fel ca și balconul, rece, o poșircă de 3 în 1 care se prepară la rece. De lene. Nu aveam chef să mai spăl ibricul, să deschid frigiderul, să caut cafeaua, să spăl lingurița (că parcă în casa asta numai o linguriță cu coadă lungă am) și să pregătesc tot ritualul ăsta care-mi pare că mănâncă mai mult timp decât ar trebui. Așa că m-am mulțumit cu poșirca.

Îmi sorbeam cafeaua privind peisajul de la etajul 10. Blocuri noi construite, vopsite în nuanțe maronii, închise, mai închise decât plumburiul norilor. Blocuri vechi, scorojite, două școli, amândouă galbene, amândouă îmi oferă un gol în stomac detestabil. Am urât școala.

Am privit mai departe prin măruntele picături de ploaie. Aveam un sentiment plăcut după ce terminasem încă o carte fantasy. Un horror mai exact. Deși senzația aceea pe care o aveam în trecut, când mă bântuia încă vreo câteva zile subiectul, senzația a dispărut și în gânduri mi-a apărut întâlnirea de ieri de la doctor.

Mi-am amintit că nici bine nu m-am pus pe scaun, privind cerul închis de afară, de ora 9, că femeia cu unghii albastre și verzi mă întrebă încă tastând ceva:
- Sunteți necăjită?
Mai că am sărit din scaun. Prea multă lume m-a întrebat asta de prea multe ori încât încep să mă întreb, oare sunt? Sau e starea mea obișnuită? 
- Nu, i-am răspuns încruntându-mă puțin la ea, căci începusem să mă irit.
Așa că nici nu i-am mai zis ceva când mi-a luat pulsul și mi-a zis cu o voce plictisită că am tahicardie. Cred că orice om pudic căruia îi spui să se dezbrace de la brâu în sus are o ușoară tahicardie. Tanti. Căci arăta ca o tanti, nu ca o doctoriță specializată pe medicina de familie.
Am strâns din dinți până la sfârșitul controlului zicându-mi mereu că deh, asta trebuie să îndur până să încep să lucrez. Și poate că nu e nimic pe lângă ce mă așteaptă.

Norii negri de pe cer parcă fugeau în timp ce încercam să îmi alung gândurile zilei trecute. Alergau precum gândurile și mi-am zis că poate, prin cine știe ce mijloc, gândurile mi-au devenit norii celei de-a doua zi. Zilei de azi.

Am mai băut din cafea când gustul din gură începea să nu mai simtă aroma cafelei. Aroma sintetică, vreau să spun. Mi-am îndreptat din nou privirea spre cerul din fața mea. Mi-am întors gâtul într-o poziție nefirească, încercând să văd, ca într-un gest al copilăriei, lumea cu susul în jos. Lumea care în mod real este cu susul în jos, fără să cadă.

Nu mi-am menținut capul așa decât vreo două-trei secunde cât să mă treacă un fior de durere în ceafă. Am îmbătrânit, m-am gândit sorbind încă o gură din lichidul dulce-amărui.

Aș vrea să fac lucruri nebunești, dar nu de felul pe care și le imaginează alții. Vreau doar să ies în ploaia asta cu mantia de ploaie pe care scrie, hilar „Nu mă plouă!” și să râd de mine în timp ce lacrimile cerului îmi spală lentilele mele de mioapă, în timp ce-mi spală mantia de pe față, propriul meu chip, masca cea de toate zilele. Fața asta bătrână.

Am mai sorbit o gură în timp ce am început să dau atenție playlist-ului automat generat de Youtube. Ceva pop, night pop, cu tente indie, uneori electronice, soundtrack-uri și altele. Mi-am zâmbit pe interior, căci sorbeam încă din cafea când mi-am dat seama că tricoul larg și decolorat de pe mine este unul pe care scrie Nirvana. Îl am de mai bine de 6-7 ani, din primul an de liceu. Mi-am dat seama că muzica pe care o ascultam pe atunci o evit în prezent. Este deja prea multă gălăgie în mintea mea. Am nevoie de ceva mai soft iar ce se aude acum din boxele vechi, lipite cu scotch, merge. Merge bine. Nu mă stresează și mai mult decât sunt deja.

Oare sunt necăjită? Uneori prea multe mă irită. Cred că am sorbit ultima gură de cafea când mi-am recunoscut că mă irită cam totul. Și nu doar uneori. Cred că de asta am și decis să lucrez, să îmi mai umplu mintea, să nu mai am ocazia să îmi recunosc că mă irită lumea, inclusiv propria persoană.
- Da, doamnă doctor cu unghii în nuanțe neon, sunt necăjită. Poate mai mult de atât, sunt furioasă. 
Mă întreb ce față ar fi făcut. Probabil ar fi împrumutat expresia unei pasări speriată, surpinsă de un vultur. Căci așa blondă cum era, cu fața prea rotundă ca să o găsesc simpatică, îmi părea o pasăre enervantă, cu linia gâtului lipită de aceea a bărbiei. 
- Și sunt și răutăcioasă, uite ce remarci îmi trec prin minte!
Cerul nu părea să aibă frustrări asupra medicilor. Așa gri, închis cum mi se înfățișa, părea chiar calm, o pătură care plutește nestingherită deasupra micilor frustrări ale indivizilor. Deasupra problemelor, deasupra zbaterilor inutile.

Înainte nu eram așa. Nu atât de pornită împotriva tuturor și asupra evoluției propriei persoane. Nu atât de amară. 

Mi-am dus ceașca goală în casă, pe măsuța pe care se puteau distinge particule de praf. Pisicile stăteau tolănite, ca de obicei, când le-am observat. Una mi-a clipit rar, cică i se spune kitty kiss. Mda, sigur, kitty kiss pe naiba.

M-am întors pe balcon unde este mai răcoare, privind în continuare aiurea cerul, blocurile cenușii, blocurile maronii, blocurile scorojite, evitând să privesc blocul din fața blocului meu, pe care îl simt sufocant de aproape de mine, cu toți locatarii lui cu tot. 

Muzica de pe playlist devine din ce în ce mai deprimantă și mai lentă. Sweater Weather mi se pare prea tristă. Nici nu mă obosesc să ascult versurile. E de ajuns melodia. 

Mi-a rămas doar muzica. Mi-au mai rămas cărțile, de asemenea. Și ideile mele de romane pe care nu știu dacă o să apuc să le transform pe toate în ceva palpabil. Timpul e limitat. Voi lucra 9 ore pe zi, unde mai pui și cursurile de seara, de master, drumul de cel puțin două ore, timpul alocat gătitului, timpul pe care trebuie să îl acord și exercițiilor fizice fără de care aș fi o epavă scârțâitoare... Îmi rămâne un căcat de timp. Și nici ăla.

Pentru oameni nu mai am timp. Nici ei nu au avut timp pentru mine. Mi-am dat seama că sunt singura care mai trage de oameni, mai sună, mai dă un mesaj. Toți au altceva de făcut, fie lucrează deja, fie se mărită/însoară, fie sunt pe care să o facă, fie s-au risipit pur și simplu. Nimeni nu mai are timp pentru nimeni. Așa că nu e de mirare de ce îmi doresc să fac lucruri „nebunești”, de tipul să merg de una singură prin parc, să merg de una singură la unele evenimente, să mă plâng de una singură propriei persoane pe care încerc constant să o depășesc. Și poate undeva cineva înțelege toate astea, dar chiar nu vreau să mai am nevoie de înțelegerea nimănui. Nu vreau pe nimeni lângă mine, nu vreau copii, nu vreau nimic din ceea ce vor cei care odinioară erau lângă mine. Vreau să mă obișnuiesc cu apăsarea singurătății, să fiu independentă și autonomă din mai multe puncte de vedere, de la financiar la afectiv. 

De asta spun că am rămas cu muzica și cărțile. Doar de ele voi mai avea timp. Fiindcă și ele au timp pentru mine. Și sunt mereu acolo, de neevitat. Și mai e și balconul rece, cafeaua 3 în 1 sau 100 în 1, mai sunt și pisicile, mai este și frigiderul, mai este și Vlad, mai este și Andrei, chit că ei nu există cu adevărat, ci doar în paginile unei trilogii încă neterminate. Și mai este și Amy, o Amy pe care numai eu o cunosc, indiferent de cât de cunoscută este ea pentru unii sau alții.

Și mai sunt și bazaconiile. Numesc bazaconii acele lucruri care se presupune că există și dincolo de imaginație, dar care există totuși pentru unii dintre noi, în mod real, în astral sau în material. Uneori cred în ele, alteori nu. Depinde. Fie de cât de plictisită sunt, fie de cât sunt de disperată. 

Și mai sunt și bețișoarele parfumate, bijuteriile vechi, jurnalele și caitele începute în liceu, măzgălite pe colțuri cu versuri, gânduri, speranțe. Mai sunt și reușitele din trecut, când tot ceea ce mi-am propus și a ținut de mine s-a îndeplinit. 

Dar mai sunt și eșecurile, care nu au ținut de strădania mea. Au ținut de alți oameni, de șansă și de bazaconii. Cred că șansa intră și ea în categoria de bazaconii.

Am reintrat în sufragerie, regăsind iarăși dezordinea. Păturile de pe jos, pernele aruncate aiurea, tot pe jos, mocheta cu scame de la pisicile care cine știe ce au mai ros. M-am uitat mai atent la cameră și oricât de demodată, de amestecată în tipuri de mobilier este ea am văzut că și ea va fi mereu acolo pentru mine, acceptându-mă între pereții ei, pe jos, sau pe canapea, cu câte o carte în mână, cu câte o cafea, poșircă sau nu, în mână, cu câte un bețișor parfumat cu care să dansez pe la colțurile camerei. Mă va accepta chiar și atunci când am chef să dansez. 

Și știi cum îmi dă de înțeles că este și ea acolo, sufletul ei, bazaconia ei? De multe ori dau cu capul de candelabrul atârnat poate prea jos. Este atârnat de o lustră și ea joasă și mereu când trec prin mijlocul camerei, prin inima ei, lampa ciudățică, acel candelabru mov, mi se încâlcește în părul prins în moț. 

Deci mai e și camera. Așa că nu e de mirare că mi s-a făcut poftă să o aranjez un pic. Să duc cana în bucătărie (de care mă voi ocupa mai târziu) și să aranjez puțin pernele aruncate alandala. Să șterg praful de pe mese, eventual să ard niște bețe cu aromă de scorțișoară. Și apoi să citesc o carte pe care de demult vreau să o parcurg, Demonii lui Dostoievski. De la King la scriitorul rus o fi cale foarte lungă? Sau tot despre adâncurile ființei umane, adâncurile urâte, se vorbește? Nu știu, voi vedea.

Poate sunt necăjită. Singurătatea nu este ceva cu care să te obișnuiești prea ușor, dar mai bine să o recunosc și să o înfrunt, doar eu, față în față cu ea, unicul meu demon, decât să o înfrunt alături de oameni fără fețe cu care nu mai sunt pe aceeași lungime de undă.

- Cum adică nu vrei copii? E doar o fază...
Poate e o fază, poate nu e. Dar ar trebui să mi se acorde seriozitatea aceea care să aibă la bază recunoașterea ideii, că, poate, nu este doar o fază și că nu concep să am copii, nici la propriu nici la figurat. Sunt propriul meu copil, așa cum sunt și propriul meu partener. Sunt o mie de roluri într-o singură carcasă. Și vreau să mă obișnuiesc că în realitatea asta sunt singura pe care mă pot baza, sunt singura care mă poate înțelege, sunt singura care poate lupta cu o mie de monștri într-unul singur: eu cu mine. Două entități mari ce înghit două mari valori. Încă sunt conștientă de ele. 

Ușa de la balcon se unduiește precum o cadână în bătaia vântului, iubitul ei. Și zâmbesc ușii știind că se înfioară sub sărutul vântului. Pe mine mă sărută singurătatea. Și mi-o asum. Într-un fel îmi place. Așa „necăjită” cum sunt, sunt și fericită. Știu că măcar că nu sunt amorțită precum alții în pastile de fericire, care mai și îndrăznesc să îmi spună să fiu mai pozitivă. Nu sunt amorțită deloc. Și simt totul la intensități aproape maxime, nefiind amețită nici de alcool, nici de cafea prea multă, nici de pastile de fericire, nici de inhibitoare de „necăjenie”. Singurul lucru articifial cu care mă obișnuiesc este ochiul meu drept, care vede mai vivid decât stângul lumea. Da, o vede mai vivid, uneori. Și știi ce? Griul vivid nu este albastru. Este doar mai gri. Sau mai alb. Depinde de luminozitate.

Norii se întrezăresc din spatele perdelei cvasi-transparente. Tot așa, ciuperci umblătoare, ca niște gânduri care fug mai repede decât altele.

Mi-ar plăcea să știu că dincolo de stările astea mai zace o trezire. Ceva mai vivid, dar mai colorat, nu doar mai gri sau mai alb. Totuși în punctul ăsta în care mă aflu nu cred că mai este ceva dincolo de apăsarea nimicniciei. Mă gândeam dacă toate viețile sunt la fel. Și mă gândesc acum că nu are importanță din moment ce nu mi-o amintesc nici pe cea prezentă în întregime. Ultimii trei ani au fost și nu au fost, totodată. 

Așa ca norii de pe cer, de care crezi că vei fi mereu afectat, amintindu-ți de ei, dar pe care îi uiți rapid, la fel și anii ăștia. Și poate și cei de dinainte care s-au scurs mai greu comparativ cu ultimii 7, să spunem.

20 august, ziua din anul ăsta m-a prins într-o pasă recurentă de contemplare a sensului pe care încerc să mi-l construiesc. Cum aș putea să supun torturii ăsteia voit pe încă cineva? Un copil? Nu aș putea. Sunt oare eu cea egoistă? Nu cred.
20 august, ziua asta posacă, m-a prins într-o stare de inutilitate, de nonsens, de durere în afara trupului, o durere la vreo cinci-zece centrimetri de corp, legată de un fir invizibil de mijlocul pieptului.  O durere surdă. O presiune venită de peste tot, din ideile lor, din ideile voastre, din ideile noastre, proaste, zadarnice, scormonite de lumea asta din ce în ce mai ipocrită în care războiul nu bate la ușă, doar cu nu suntem noi conștienți de el. În care forma lui nu va fi înțeleasă nici de istoricii de peste 100-200 de ani. Sună prea stupid „presiune socială”, dar cu asta mă confrunt. E claustrofobia aceea socială pe care o defineam în postările anterioare. „Caută-ți de lucru, găsește un băiat bun, fă-ți o familie, să lași și tu ceva în urma ta.”.

De ce să las pe cineva ca mine? Fiindcă ar fi ca mine. Până una alta, nici eu nu folosesc în vreun fel societății care fabrică dorințe și speranțe fără sens. 

Am văzut vreo două păsări în plonjon când am privit din nou spre cer. Nici ele nu or servi societății, or părea inutile, murdăresc mașini, dar măcar pot zbura departe de clădirile de sticlă. Da, aș vrea să fiu o pasăre. Nu o pisică moale și pufoasă care lenevește pe canapea, vreau să zbor și să înot în același timp. Vreau să pot să zbor și să înot în funcție de consistența mocirlei dictate de așa-zisa lumea democratică în care trăiesc. Să fiu fericită în scâteia asta a vieții mele, în scânteia asta de o clipă din eterul etern, cu toată tristețea din mine. Așa tristă cum sunt mă simt și liberă, cumva. Căci văd cum sunt lucrurile, le simt așa cum sunt. Dacă aș putea să găsesc drumul pe care să o iau, în care să nu ignor aceste realități, ca să fiu fericită, să fiu cumva eliberată de tristețea pe care o port lipsei de sens, ar fi o perfomanță.

O să plec la un moment dat. Nu din materie, mă refer la călătorii. O să plec și doar gândul la călătoria spre Est mă mai liniștește în îndârjirea dată de tristețe. Chiar vreau să plec. Să mă apropii mai mult de natură încât să nu o mai evit nici când sunt între patru pereți, iar acei patru pereți să fie eventual un copac, o pădure. O fi o caracteristică a omului de oraș dorința asta de natură? Ne-o chema ceva mai presus de noi acolo, la origini? Pe mine știu că mă cheamă. 

Dar mai am de răbdat aici. Nu pot încă să zbor și nici să înot. Deocamdată alin ceva ce se află la nivelul meu. Este tare și este mereu acolo când vrei să te așezi, să te întinzi. Nu e patul și nu e nici scaunul. Este podeaua.

Foamea asta pe care o simt va fi abia atunci potolită. E foamea de întoarcere la origini, de locuri unde nicăieri nu se simte secolul XXI, unde nu se simte nimic din convenționalul adoptat al omului. Unde ceea ce vezi puteai vedea și acum o sută de ani, și acum o mie. 

Abia aștept. Încă puțin. Și abia atunci și bazaconiile nu vor mai fi simple bazaconii, ci adevăruri. Până atunci trebuie să învăț să supraviețuiesc junglei. Și cel mai bun exercițiu va fi în jungla de beton. Încă vreo 2 ani? Încă vreo 2 ani. Atunci nu voi mai fi necăjită. 


Raluca Băceanu

foto: arhiva personală





Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Cum să ai grijă de un pui de porumbel

Agonie şi extaz - păreri şi citate preferate

De ce fac maratoane Harry Potter când sunt tristă sau singură?