joi, 2 ianuarie 2014

Pune totul la îndoială


twepics.com
Poate dacă am face asta mai des, ne-ar fi mai bine. Pe toate planurile. Riscul e că vei rămâne însă cu... nimic. Odată ce pui la îndoială sentimente, concepţii, principii, reacţii, gânduri, e posibil să realizezi că eşti o marionetă, iar că sforile sunt ideile pe care le avem, idei care nu ne aparţin de cele mai multe ori nouă, ci societăţii. Ne raportăm la normal ca la perfecţiune, când el nu este decât un produs al experienţelor pe care le-au avut alţii înaintea noastră. Noi, tu, eu, ei bine, alţii nu ne reprezintă mereu. Aşa că exerciţiul de mai sus, din titlu, ne poate ajuta să ne regăsim.

În felul ăsta vezi ce te face fericit, de ce te face fericit, cum ar trebui să îţi atingi acest scop şi aşa mai departe. Vezi dacă singurătatea pe care o simţi, nervii, frustrările, au un temei.

Eu aşa mi-am dat seama că postarea de pe 30 decembrie e puţin cam pusă sub semnul unor emoţii pe care le simt din cauză că mă raportez prea mult, involuntar, la tendinţa generală. Nici măcar nu îmi pun întrebările potrivite. Gândesc în trecut, uit ce trebuie să fac acum, iar când zic acum, înseamnă că nu mai suportă amânare. În timpurile astea oamenii nu mai au timp parcă pentru nimic. Şi puţinul pe care îl vrem nu ne este disponibil. Ca dragostea. A devenit ceva atât de fantezist încât mă gândesc serios să îmi autoinoculez că succesul şi numai succesul, adică, evident, carieta, e importantă. Fiindcă numai asta depinde de tine. De ce să ne complicăm cu sentimente când ele nu sunt decât nişte reacţii chimice la nivelul organismului. Hormoni. Nimic mai mult. Altfel, nimic nu ar mai fi condiţionat. Şi este. Vrei X persoană fiindcă te simţi bine cu ea. Tu, adică. Nu o vrei fiindcă, eu ştiu, o respecţi prea mult, sau fiindcă nu mai vezi un rost în viaţă fără ea. Uite asta ar fi grav, totuşi, să îţi vezi împlinirea prin rolul de iubit sau iubită. În ultimă instanţă, trebuie să faci în viaţă lucruri care să te facă să meriţi titlul de om, de persoană cu raţiune. O dau pe filosofie? Deloc. Trebuie, fiindcă altfel existăm degeaba. Dacă acel lucru ajută pe alţii ca tine, cu atât mai bine.

Punând totul la îndoială, se întâmplă să descoperi cât de egoiste sunt unele porniri de-ale tale. Şi câte sunt! O să vezi atunci cât de condiţionată e de fapt dragostea. Şi atunci nu mai este aşa ceva, devine un fel de afacere în care investeşti sentimente, ştiind însă că există riscul unui faliment. Dar ţie nu îţi pasă, vrei să trăieşti, nu? Şi atunci te arunci cu capul înainte chiar dacă în faţă ai un frumos şi călduţ zid de... plumb. Trezeşte-te, înainte să o facă durerea!

Nu mai face din iubire un element de echilibru în viaţa ta, altfel o să te simţi mizerabil. E bine să fie acolo, parcă îţi dă o oarecare stare de bine, linişte... însă e reală senzaţia asta? Din nou, egoism.

Totul pe lumea asta s-ar putea traduce prin egoism, ori, să-i zicem nevoia de autoconservare. Ar fi bine dacă ne-am gândi şi la alţii în egală măsură cât ne gândim la noi, şi nu fiindcă aşa e corect, sau bine, ci pentru că aşa vrem. Nu o să găseşti gândirea asta la prea multă lume. Nici măcar la mine. Dacă ceva mă determină să fiu mai bună, e pentru că şi eu aş vrea ca alţii să fie mai buni cu mine. Nu fiindcă simt eu o iubire enomă pentru semenii mei, deloc. Sunt dezamăgită. Asta nu trebuie să mă oprească să nu mă gândesc totuşi şi la binele altora, cu toată răutatea şi orgoliul meu. Cu toate astea, încerc din răsputeri.

Atenţie! Trebuie să nu te simţi dezamăgit. Eu mă simt, încerc să nu mai fiu aşa. Dacă ne-am elibera de toate ideile preconcepute, nu ne-am mai simţi în felul ăsta. Cred că nu depinde totul de mine sau de tine. Mai contează ca şi alţii să-şi găsească echilibrul. Altfel riscăm să ne dezechilibrăm cu toţii! Dacă alţii nu pot, nu îi forţa, altfel nu faci decât să joci rolul ingrat de mass-media. Şi nu ai vrea asta. Dacă cineva e pus pe gânduri de ceea ce îi spui, e bine, schimbarea trebuie să vină din el. Nimeni, niciodată nu o să se schimbe de bunăvoie, pur şi simplu. Trebuie să fie ceva care să îi producă un declic în minte, atât. Dacă nu consideră că merită schimbarea, va trăi în continuare în ignoranţa de a lua lucrurile aşa cum sunt, ori, de a le filtra prin nişte principii pe care le are... din cauza mediului, familiei, educaţiei... Nu poţi cere imposibilul de la nimeni.

Eu sunt infinit împrăştiată în gânduri. Asemenea unei camere dezordonate, cu eşarfe şi rochii aruncate pe scaune şi pe birou, aşa şi tot ceea ce simt. Nu reuşesc decât cu greu o ordine. Şi ce e mai greu după ce ai început să te îndoieşti de tot, este să continui aşa. La fel, exemplul cu apartamentul, sau camera. Nu mereu ordinea rămâne astfel. Mai arunci din oboseală o bluză pe canapea, uiţi să o pui la locul ei, apoi alta, şi alta. Şi iar te trezeşti nefericit, simţi că nu îţi mai găseşti locul. Nefericit. Fără scop. Fără... nimic. Pune atunci la îndoială sentimentele. Pune la îndoială mintea. Punea la îndoială sufletul - uneori pare să fie inima. E greu. Nimic nu e uşor. Şi tocmai fiindcă e simplu pare greu. Nu trebuie să decât să încerci să contrazici ce gândeşti, ce simţi, ce vrei să faci. Ca un copil de 3-4 ani, întreabă-te mereu "de ce?". Exact, ca un copil. Apoi continuă, "cum?". Ca la jurnalism, să spunem. Vei vedea în felul ăsta cine eşti. Sau te vei speria cânt vei descoperi că nu te cunoşti atât de bine nici măcar tu. Vei începe atunci să te formezi. 20-25 de ani e perioada când se definitivează personalitatea. Foloseşte-te cu cap de cap în aceşti ani. Şi când zic cap, mă refer la cel de pe umeri.

Eu încă simt o dependenţă de anumite lucruri. Încerc să o reprim, în primă instanţă. Poate cu timpul va dispărea. Chiar dacă totul din mine strigă în acest moment că am nevoie de acel ceva. Sevraj? Da. Dar mai ştiu că orice poate fi lecuit. Absolut orice. Mai puţin moartea. De aceea, chiar şi aşa tristă cum sunt eu de obicei - ori resemnată?! - vreau să scap de dependenţa asta. Sau de ele. Mereu sunt mai multe. E imposibil ca acum să fiu mulţumită, trebuie să treacă un timp să mă acomodez cu ideea asta deşi o am în minte de prin noiembrie anul trecut.

Încearcă din răsputeri se te descoperi. Când te vei simţi debusolat, înseamnă, culmea!, că eşti pe drumul cel bun.

Succes!

Raluca Băceanu

P.S Dr. House are nişte replici bune uneori.

0 comentarii:

A apărut o eroare în acest obiect gadget

Moon Phase