vineri, 30 aprilie 2010

Ara

Numele meu este Ara. Încă de mică mă simţeam străină de ceilalţi, pentru că ştiam că sunt diferită de ei. Cum de ştiam asta? Aveam nişte vise bizare care îmi reaminteau în fiecare seară cine sunt cu adevărat. Deşi arătam ca un om, mă purtam ca atare şi aveam o viaţă obişnuită aveam certitudinea că de fapt, nu eram un simplu om, astfel că îmi trăiam viaţa în vise şi ştiam că la un moment dat, realitatea lor îmi va invada şi realitatea cotidiană, doar că trebuia să mai aştept...şi să aştept.
La vârsta de 4 ani am realizat un lucru important, printre altele. Am visat că eram vizitată de o femeie cu părul roşu, care de fapt nu era un om ci o creatură jumătate om jumătate...ei bine, pe atunci nu îmi dădeam seama exact ce era, poate nu era deloc om. Îmi amintesc şi acum, clar, cuvintele care mi-au fost rostite de o voce blândă, dar gravă, într-o noapte ce m-a marcat pe toată viaţa:
- Nu ai de ce să te temi! Va fi bine. Aşa te vom găsi oriunde ai fi şi nu te vom părăsi niciodată!
Limba în care mi-a vorbit femeia aceea era interesantă. Aveam sentimentul că o ştiam dintotdeauna. Încă din prima noapte când m-au vizitat, ea şi încă un bărbat, am putut să îi înţeleg.
Se apropia de mine cu un creion, sau asta credeam eu că e la vârsta aceea. M-am speriat cumplit când mi l-a introdus în ochiul drept. Nu am simţit durere, deloc. Poate pentru că era un simplu vis…?!?
La un an după straniul vis, mama a observat că ceva nu este în regulă cu ochiul meu, tot repeta că e o pată pe el şi că sticleşte. După vizita la oftalmolog, am fost programată pentru o operaţie. Aş fi vrut să ripostez, dar nu am putut. Ştiu doar că doctorul îmi scosese din ochi, în urma unei operaţii de vitrectomie ceva din el.
Îmi amintesc perfect că mama mă ţinea strâns de mâna şi era foarte îngrijorată. Trebuia să ducă proba la biopsie, la anatomopatologie. Când nu a fost atentă i-am smuls recipientul din mână. Uimită este puţin spus, dacă ar fi nevoie să îmi descriu starea din acel moment. În acea sticluţă era ca şi un vârf de creion, exact ca în visul meu.
La 5 ani eram sigură că visele mele erau reale. Îmi era teamă după operaţie, îmi era foarte teamă de parcă prietenii mei ar fi dispărut, protectorii mei. De ce? Credeam eu că după ce îmi fusese scos din ochi acel ,,vârf de creion“ nu voi mai putea vorbi cu acele ciudate persoane din visele mele. Aveam dreptate...
Deşi nu am vorbit până la vârsta de 7 ani, la doar 5 ani cunoşteam 3 limbi: limba mea maternă, româna, cea care o auzeam la televizor cel mai adesea, engleza şi limba cu care purtasem discuţii interesante şi totodată imposibile cu cei din vise. Nu mă mai vizitaseră de un an, dar îmi aminteam perfect acele vise. Ciudat era că, de când nu îi mai visasem pe ei, nu mai visasem nimic altceva, doar dormeam, buştean, ori, visam, dar nu îmi aminteam nimic a doua zi.

Trecuseră deja 30 de ani de la ultimul vis pe care îl avusesem. Lumea se schimbase. Tehnologia avansa de la an la an, însă mie mi se părea atât de depăşită. Aveam idei de noi invenţii dar le păstram pentru mine. Poate eram egoistă, poate nu...
De o bună bucată de timp oamenii erau convinşi de existenţa extratereştrilor. Poze cu OZN-uri pe tot internetul, care acum se conecta şi la creier, filmuleţe pe care le puteai vedea doar gândindu-te la ele şi multe altele.
Eu însă, nu numai că eram convinsă de existenţa extratereştrilor şi de vizitele lor pe Terra, eu eram sigură că deja erau printre noi, sau cel puţin exista o încrucişare între noi oamenii şi extratereştrii.
Problema era, cum să îţi dai seama cine este hibrid şi cine este om? Eu ştiam de mine că nu sunt om, ci hibrid. Visele pe care le avusesem în copilărie aveau ceva de spus în legătură cu asta. Poate că eram eu o persoană creativă în copilărie, deşi am vorbit foarte târziu...dar visele nu puteau să fie doar imaginaţia mea, pentru că, dacă visele nu ar fi fost decât nişte simple vise, atunci imaginaţia mea ar fi putut să îmi îndeplinească visele, altfel cum în urma operaţiei doctorul găsise în ochiul meu ceva ce arata ca o mină de creion şi care avea o compoziţie chimică imposibilă? Substanţele găsite în acel ,,lucru“ erau nişte elemente care nu fuseseră descoperite încă, însă se ştia că aveau anumite proprietăţi după numeroase teste, proprietăţi de care eu nu ştiam nimic pentru că persoana care se ocupase de acel caz, plecă în străinătate la puţin timp după ce îi fusese dat cazul meu. Să fi fost o simplă coincidenţă? Eu zic că nu, chiar dacă o să par paranoică.
Pe lângă faptul că eram un hibrid între om şi extratereştrii, 1% din mine era bionic. După operaţia suferita în copilărie mi-am pierdut vedera la ochiul drept. După 20 de ani de la acea operaţie, s-a inventat ochiul bionic. Am fost primul om de pe Pământ care a avut un ochi bionic, şi aşa am rămas şi până în prezent.
Deşi au trecut 10 ani de atunci, nimeni nu se încumeta să facă acest pas. Poate şi pentru că le e teamă oamenilor să arunce cu nişte sute de mii de euro, mai ales că şansele de reuşită sunt de doar 5%. Nu ştiu de ce, dar eu una mă simt cea mai norocoasă persoană din lume.
La început vedeam perfect, pentru un om, dar am reuşit să fac unele modificări acelui ochi cu timpul...
Chiar dacă meseria mea era una banală, de om, zic eu, şi anume de informatician, acasă făceam tot felul de descoperiri şi experimente. Casa mea arata mai degrabă ca un laborator imens. Îmi dedicasem viaţa ştiinţei, de asta nu aveam nici familie, sau măcar un iubit.
Dar eram mulţumită, aveam senzaţia că mă aşteaptă mai mult de atât, dar nu aici...
Mi-am asumat deosebit de mult risc când m-am hotărât să fac nişte modificări ochiului meu bionic. Dar a meritat, din plin.
Am reuşit să văd mai mult decât un om obişnuit poate vedea vreodată. Sub masca unui ochi normal, se ascundea mult mai mult. Doar gândind că vreau să accesez anumite funcţii la ochi, pe care le inventasem eu, le puteam accesa. Poate că meseria de informatician nu era chiar atât de banală. Asta, plus informaţiile mele din alte domenii ca fizică şi chimia, m-au ajutat enorm. Când doream puteam vedea prin metale sau puteam vedea clar la distanţe mari, kilometri întregi. Dacă vedeam pe cer un avion puteam focaliza imaginea şi puteam vedea perfect şi identifica ce model si firmă de avion este, iar dacă aveam un unghi bun, puteam vedea persoanele din interiorul vehiculului..
Era incredibil! Un om dacă ar fi făcut o aşa descoperire cu siguranţă ar fi comunicat-o unui serviciu secret. Eu nu eram aşa. Nu alergam după faima sau bani, ori după vreun premiu Nobel.
Mi-aş fi dorit însă să găsesc o cale prin care oamenii să nu mai polueze Pământul. Terra se afla într-o situaţie critică. Deja nivelul oceanelor crescuse. Deja nu mai existau gheţari iar Groenlanda aproape că nu mai exista. Deja temperatură mai crescuse cu încă 1°C în ultimii 40 de ani, iar asta era rău, foarte rău.
Se preconiza că în următorii 100 de ani, Terra va trebui evacuată, pentru că nu va mai putea fi locuită.
Poluarea atinsese cote mai mult decât îngrijorătoare, ci sumbre. Anual mureau cam 1 milion de oameni din această cauză. Deşi exista leac împotriva oricărei boli, în privinţa poluării nu se putea face nimic.
După foarte mult timp abia, gândul mi-a zburat la vechii mei ,,amici“. Îmi doream cu toată ardoarea să îi mai visez, voiam să vorbesc cu ei, să aflu mai multe.
Descoperirile pe care le făceam încă de la vârste fragede, de la 11 ani mai exact, le puneam pe seamă vizitatorilor mei din copilărie, altfel nu îmi dădeam seama cum de pot face atât de multe lucruri noi. Pasiunea pentru ştiinţă şi inspiraţia nu erau de ajuns pentru mine. Nu eram un geniu, dar dacă mi-ar fi fost recunoscute anumite invenţii aş fi fost etichetată drept un geniu. Mă gândeam însă că şi oamenii au un ,,talent“ în a folosi orice lucru nou, orice descoperire în scopuri ...distructive, mai bine zis, auto-distructive.
Dacă aveam să mai iau legătura cu vechii mei vizitatori, aş fi avut grijă ca informaţiile aflate să le folosesc corespunzător şi nu inutil, doar de dragul de a fi celebră.
Chiar în acea seară, dorinţa mi s-a împlinit, doar că nu a mai fost nevoie să visez, să maschez această nouă realitate catalogând-o un vis. Am fost absolut conştientă de tot.
La ora 1 dimineaţa, o lumină puternică se vedea pe fereastră, de parcă ar fi fost zi. După ce am ieşit din casa totul a revenit la normal. M-am uitat buimacă în jurul meu. Nu era nimeni prin preajmă.
Chiar când voiam să ma întorc în casă, în faţa mea s-a materializat o siluetă înaltă. Era aceeaşi femeie cu părul roşu. Dar de fapt, nu avea părul roşu, nu era păr ce avea pe cap, era altceva, observam eu acum. Erau ca nişte fibre optice, sau aşa semănau pentru mine.
- Ara, te-am căutat!
Brusc mi-am amintit acea limbă veche şi am putut să îi vorbesc.
- De când? Am întrebat-o eu entuziastă .
- Ţi-a dispărut dispozitivul de urmărire. De atunci te tot căutăm. Credeam că e prea târziu, mă bucur că eşti încă în viaţă.
- Au trecut 30 de ani... e ceva! i-am spus eu încercând să fiu calmă.
Nu îmi venea să cred că asta chiar se întâmpla.
- Pentru noi timpul vostru nu are valoare. S-ar fi putut să treacă 10 ani, sau 1000. Am venit din locuri îndepărtate, din timpuri îndepărtate. Avem noroc că te-am găsit totuşi înainte sa fie prea târziu.
Încă eram uimită şi priveam cu fascinaţie femeia aceea.
- Şi acum, că ai venit, ce ai de gând să faci? De ce m-ai vizitat în copilărie? Am atâtea întrebări, vreau să aflu totul.
- Toate la timpul lor, zise ea cu voce gravă. Acum e timpul să vii cu mine pe nava mamă. Trebuie să-ţi implantăm un alt cip. Nu ne putem lua doar după coordonatele spaţiale, o mică eroare, cât de mică în calculele noastre, ne pot duce în altă era.
- Bine. De data asta voi avea grijă de el. Nu va mai exista nicio operaţie care să îl scoată.
- Mi-am închipuit că aşa a fost. Trebuia de la bun început să ţi-l implantăm în creier.
M-am speriat. Nu voiam să îmi implanteze un cip în creier. Creierul meu era prea important pentru mine, dacă se întâmpla ceva, nu exista inventat un creier bionic care să mi-l înlocuiască.
- Stai, am început eu.
Dar era prea târziu, fiindcă atunci când mă apucă de mână, am simţit că nu mai aud bine, de parcă ne-am fi deplasat cu o viteză uriaşă însă stând pe loc în acelaşi timp.
Într-o fracţiune de secundă deja ajunsesem pe nava mamă.
- Nu vreau să îmi implantezi în creier nimic.
- Nu ai de ales. Stai liniştită, tehnologia noastră nu va face decât să o avanseze pe a ta.
- Cum adică să o avanseze? am întrebat-o eu mirată şi curioasă simultan.
- Ştiu că ai creierul conectat la internet şi ţi-am observat ochiul bionic. Văd că ai făcut treabă bună şi cunoştinţele pe care le-am împărtăşit cu tine acum ceva timp ţi-au fost de folos.
Deci aveam dreptate când spuneam că fără vizitele lor nu aş fi putut să inventez aşa multe lucruri.
- Dar cum...
- Ara, eşti de-a noastră. Eşti un hibrid, o ştiai deja. Nu te teme de implantul acesta. Cipul nu doar că ne va ajuta pe noi să te găsim după ce vom pleca, dar va face unele modificări în creierul tău. Ne va transmite nouă informaţii despre tine, iar noi la rândul nostru îţi vom transmite ţie cunoştinţe. E timpul.
M-am aşezat pe un scaun ciudat, de fapt nu era un scaun, era ca un scaun transparent, ca o formă de energie pe care eu mă aşezasem. Implantul cipului nu a fost dureros, nu ştiu ce a fost în capul meu de m-am speriat aşa de tare. Trebuia să îmi imaginez că tehnologia lor este mult peste înţelegerea mea.
Imediat după implantarea cipului am simţit cum noi conexiuni iau naştere în creierul meu, ca şi cum noi neuroni iau naştere şi se realizează noi sinapse. Totul se înoia în creierul meu, se dezvolta din ce în ce mai mult.
- Te vom vizita în curând, îmi zise femeia aceea.
Nu am avut timp să mai observ ce este în jurul meu pentru că deja eram în faţa casei mele.
Era uimitor! Mă teleportasem! Dar oare....şi călătorisem în timp?!?

În următoarele zile am făcut noi modificări ochiului. Mă gândeam serios dacă aş putea să îmi înlocuiesc şi ochiul stâng cu un alt ochi. Ar fi trebuit să îmi pară rău? Nu cred. De ce? Pentru că tot ce era uman mă trăgea în jos, ori aşa aveam eu impresia. Cu ambii ochi bionici, plus vedere supraumană...la ce avea să îmi folosească? Pe Pământ cu ce să mă ajute? Aş fi putut să devin o super eroină, dar ăsta era deja de domeniul... benzilor desenate care nu mai existau de ani buni. Dacă nu aici, poate în spaţiu. Cu vederea mea aş fi putut să observ stelele, galaxiile...Universul!
Brusc mi-a venit o idee. Era genială. Să construiesc o navă. Dar cum să construiesc o navă, eu? Nu mai aveam răbdare până la următoarea vizită. Nici măcar nu ştiam numele acelei femei dar voiam neapărat să ajung în spaţiu cât mai curând.
Era însă în zadar, nu aş fi putut de una singură să construiesc aşa ceva. Nu aveam resurse, ce puteam să fac?
Să încerc să construiesc un teleportator? Nu aveam nici măcar o bază. Trebuia să aştept cât era nevoie până la următoarea vizită. Eram prea nerăbdătoare. Curiozitatea mea trebuia stăpânită, sau măcar disciplinată puţin. Mai aveam timp, dar oare cât?
Aveam deja 35 de ani. Nu voiam să îmbătrânesc. Voiam să rămân tânără, să arăt veşnic ca la 25. Dar ce puteam face ca să nu mai îmbătrânesc? Să opresc timpul în loc şi apoi să mă întorc cu 10 ani în urmă? Nu...Dar dacă aş fi inventat ceva care să mă întinerească iar cunoştinţele pe care le-am căpătat de-a lungul timpului să rămână? Aş fi putut....aş fi putut să încerc să inventez ceva şi în domeniul medicinei. Poate că nu toate bolile aveau leac! Bătrâneţea era o boală. Dacă aş fi făcut eu ceva în aşa fel încât oamenii să nu mai îmbătrânescă aşa repede? Aş fi putut să trăiesc 200 de ani şi să arăt ca la ...50!
Dar mai întâi trebuia să mă gândesc ce fel de invenţie să fac...
Întotdeauna îmi dorisem să cochetez puţin cu nanotehnologia. Acum era momentul. Aş fi putut să inventez un ser al întineririi? Să lungesc viaţa celulelor? Nu...Altceva trebuia să fie, dar ce?
În acea noapte nu am putut să dorm. Mă tot gândeam ce aş putea să fac. Ceasul arata ora 1:03. M-am gândit la nava mamă.
A fost de ajuns să închid ochii şi să îi deschid şi să realizez că sunt deja la bordul navei.
- Ara!
Femeia care avea ,,părul“ roşu era foarte uimită de apariţia mea.
- Cum de ai ajuns aici? Nu te aşteptam azi.
Eram mai mirată decât ea.
- Nu am idee, doar m-a gândit. Pot să mă teleportez doar cu puterea gândului?
- Tocmai ai făcut-o, îmi răspunse ea.
- Deşi te cunosc de multă vreme, nu îţi ştiu numele, i-am spus eu.
Îmi zâmbi. Era cel mai ciudat zâmbet pe care îl văzusem vreodată. Avea dinţii...erau, parcă nu erau dinţi. Ce naiba?!? Mai mult semănau cu nişte dinţi lipiţi între ei, fiind de fapt doi super-dinti care se întindeau de-a lungul cavităţii bucale.
- Tixy.
- Drăguţ nume, am zis eu încruntându-mă. Sună foarte...extraterestru.
- E doar prescurtarea. E mult mai lung. Tixylidara3424575.
- Ce e cu numărul?
- Doar nu crezi că sunt singura Tixylidara din galaxie, sau din Univers. Cum tu nu eşti singura Ara.
- Păi şi eu a câta Ara sunt?
- Ara1.
- Sunt prima Ara?
- Da. Eşti primul hibrid Ara, de asta.
- Dar tu, Tixy, eşti tot un hibrid? Sau eşti o…un…extraterestru?
- Nu exista extraterestru pur. Suntem combinaţii, hibrizi între mai multe specii extraterestre, cum le zici tu, care de fapt se numesc specii intergalactice, la fel cum sunt rasele pe Terra. Crezi că există pe Terra asiatic pur? Află că toţi oamenii voştri sunt nişte amestecături. Tu eşti mai mult decât atât.
- De ce? Pentru că...
-... eşti un hibrid între om şi între o specie intergalactica, Areelenii.
- Ce sunt Areelenii? Ce specie intergalactică sunt ei? Ar trebui să se deosebească prin ceva aceste specii...vreau să aflu mai mult!
- Ai punctat bine. De fapt, Areelenii sunt ,,renumiţi“ în întreg Universul pentru curiozitatea lor. Au fost specia care a descoperit sistemul vostru solar, şi multe alte sisteme, galaxii. Ei, Areelenii au descoperit că Universul e rotund când încă celelalte specii intergalactice nici nu recunoşteau că există mai mult de 5 specii. Sunt multe de zis despre ei. Consideră-te norocoasă că eşti un hibrid între om şi Areeleni.
- Dar, celelalte specii? Ce e cu ele? Dacă aş fi fost hibrid între om şi o altă specie? Aş fi fost altfel, înţeleg, dar vreau să aflu mai multe despre tot ce înseamnă Univers, specii intergalactice, popoarele voastre. Sunt atât de multe de aflat şi atât de puţin timp.
- Ara, înţelege că le vei afla pe toate la timpul lor. Şi în privinţa timpului. Am aflat despre mica ta problemă.
- Ah, da, aproape că uitasem. Tixy, ai cumva idee ce aş putea face ca să îmi opresc înaintarea în vârsta? Adică timpul să treacă dar eu să rămân aceeaşi.
- Ştiu, ştiu. Areelenii au inventat ceva acum câteva sute de mii de ani, dacă nu mai mult. Tu fiind jumătate om, nu ştiu dacă acea formulă vă avea afect asupra ta. E făcută special pentru un anumit tip de ADN, al areeleniilor. Dar cred că eşti capabilă să schimbi formula în funcţie de propriul ADN hibrid.
- Tixy, mă poţi ajuta tu? Sigur ştii ce trebuie făcut.
- Ara, îmi pare rău. Eu nu posed această tehnologie a Areeleniilor, nu o pot înţelege pe deplin. Eu sunt un hibrid între Mandreeni, Xiloferieni şi Vadrexi. Pot înţelege doar tehnologia lor. Areelenii în schimb pot înţelege tehnologiile tuturor speciilor. Consideră-te superioară celorlalte specii, superioară mie.
- Sunt jumătate om! Nu pot înţelege totul, nu sunt superioară niciunei specii, nu am idee cum să modific formula!
- Poate asta te va ajuta.
În mâinile mele se materializă un obiect ce semăna cu un inel de argint.
- Ce să fac cu ăsta? E un inel.
- Seamănă cu un inel, râse Tixy. Îl pui pe deget şi astfel vei fi la ,,curent“ cu tot ceea ce înseamnă cunoştinţe ale Areeleniilor. Trebuia să mă gândesc mai devreme.
- Îţi mulţumesc, Tixy. Am însă o întrebare la care acest inel nu cred că îmi vă răspunde.
- Spune, Ara.
- De ce eşti doar tu aici? E nava mamă până la urmă, ar trebui ca locul ăsta să fie plin de extra...vreau să spun de specii intergalactice, am zis eu încercând să zâmbesc.
- Dar asta nu e întreaga navă! râse Tixy. Aici e laboratorul meu doar.
M-am uitat în întreaga încăpere. Era uriaşă, atât de uriaşă încât ar fi putut fi doar acea cameră întreaga navă.
- Şi câte laboratoare mai sunt? am întrebat-o eu mirată.
- Ai uitat, zâmbi Tixy. Când erai micuţa te-ai plimbat în toate cele 100.
- Cerule mare, 100?!? Nava asta e colosală!
- E destul de mare, cam cât o ţară de pe Terra, doar e nava mamă.
- Bun, am spus eu puţin crispată. Nici nu ştiu de unde să încep cu întrebările.
- Ai timp destul acasă să te gândeşti. Trebuie să te întorci. Pe Pământ au trecut deja 7 ore de când ai plecat.
- Dar sunt aici de câteva minute! Maxim un sfert de oră, am ripostat eu.
- Timpul vostru e diferit faţă de al nostru, înţelege. Când ai o întrebare în minte, Inelul îţi va răspunde.
- Şi, când ne vom vedea? Pot veni când vreau?
- Nu sunt tot timpul aici. Data viitoare voi veni eu sau Xilla.
- Cine e Xilla?
- Îţi vei aminti când îl vei reîntâlni. Acum du-te!
Într-o secundă deja eram acasă. Era luminat de ziuă, avea dreptate. Şi eu când mai dormeam?!?
Am plecat la serviciu pe jumătate adormită. Slavă cerului că exista cafeaua extra-cofeinizată!
În trecut oamenii aveau nevoie de 7-8 ore de somn. Acum cei mai mulţi dorm 5 ore doar. Eu însă, sunt de modă veche şi dorm 8 ore de obicei. În timpul somnului rezolv problemele din timpul zilei, a doua zi având soluţii pentru tot felul de chestiuni.
Cafeaua extra-cofeinizată m-a ţinut trează doar o oră, apoi am adormit. Ai oarecare avantaje când ai propriul birou, colegii nu râd de tine în caz că mai adormi. Eu fusesem avansată mai repede decât oricine. Aveam propriul birou încă de la 22 de ani.
Facultatea o terminasem într-un an foarte concentrat de studiu. Doctoratul mi-l dădusem la 19 ani în doar doi ani. Nu eram deloc o persoană banală în ochii oamenilor care mă cunoşteau. Prietenii din facultate glumeau adesea pe seama mea şi îmi spuneau ,,capul electronic“ pentru că aveam soluţii la orice, oricând şi oriunde. Ei însă nu ştiau, că spre deosebire de ei eu nu învăţ. Era ciudat că îmi era de ajuns doar să răsfoiesc un manual, virtual desigur, doar să îl răsfoiesc şi deja să îl ştiu pe dinafară.
Să nu uit de profesori, care credeau că am descoperit o nouă cale de a copia şi de a mă conecta la internet cu mintea în timpul examenelor.
Era ciudat, încă mai este, dar acum am explicaţia şi ştiu că este reală, nu doar o ipoteză.
- Ara, dormi?
Era un coleg din biroul alăturat.
- Îmi cer scuze, cred că am aţipit, am spus eu frecându-mi ochii.
- Nu răspundeai. Ţi-am trimis un fişier. Ai probleme cu internetul?
- Probabil un virus mi-a dat peste cap fusul orar. De ieri seară am probleme.
- E grav. Acum viruşii ăştia care ar fi trebuit să rămână de domeniul trecutului, cu calculatoare cu tot, ne virusează creierul nostru. Cine ar fi crezut că va fi vreodată posibil aşa ceva? Şi mai ales, să fie în stare să ne dea peste cap orele de somn? Tztztz.
- Nu ştiu, Cal. Dar e supărător.
Era adevărat ce îmi spunea. Auzisem de multe cazuri în care viruşi de calculator făceau ravagii în creiere umane după conectarea la internet. Oamenii îşi pierdeau ireversibil memoria sau înnebuneau. Doctorii nu puteau face nimic, ci doar informaticienii, ,,doctorii“ de calculatoare cum mai eram numiţi. Dar eu nu aveam niciun virus în creier, dar era o scuză bună. Speram să mă lase în pace şi să îmi pot relua somnul.
- Ara, ai nevoie de ajutor?
- Mă ştii, mă descurc, Cal. Dar îţi mulţumesc.
- Pentru nimic, Ara. Dacă tot sunt aici să îţi trimit fişierul.
Îl mai primisem o dată, dar dat fiindcă dormeam, nu îl salvasem. L-am salvat în minte şi l-am transferat într-un folder separat, pe mail că să nu îmi încarc memoria cu prea multe informaţii. Cal încă nu plecase.
- Mai ai nevoie de ceva, Cal? l-am întrebat eu cu blândeţe.
Cal era un coleg simpatic. Pasionat de tot ce ţine de ştiinţă, la fel ca şi mine, dar niciodată nu avusesem ocazia să aflu mai multe despre el. Când l-am privit mai atent mi-am dat seama că are ochii gri. Erau oare lentile?
- Mă întrebam dacă ai vrea să ieşim mai târziu. Aş vrea să îţi cer părerea apropo de ceva...
- Ceva?
- Da. Vin să te iau de aici la 4, bine?
- Bine.
Ceva era suspect. După ce Cal pleca din biroul meu am deschis repede fişierul care mi-l trimisese. Erau nişte machete, sau semănau cu aşa ceva. Ceva la Cal părea schimbat. Ce oare? Să fi fost doar ochii?
Nu am mai putut să adorm. M-am întins puţin. Mi-am privit Inelul. Îmi plăcea cum arată, avea un design futurist. Oare Cal mă plăcea?
În mintea mea o voce îmi răspunse:
- Da!
Mi se părea mie, sau Inelul îmi răspunse la întrebare? Am încercat din nou, şi m-am întrebat în gând:
- Ce se întâmpla cu Cal? Ce e schimbat la el?
- Aceelaşi lucru care este schimbat la tine.
Ce naiba însemna asta?
Am aşteptat nerăbdătoare ora 4. Timpul trecea enervant de încet, asta fiindcă aşteptam atât de entuziasmată să aflu ce voia să îmi spună Cal, şi mai ales ştiind că Inelul îmi spusese că mă place.
Nu mai ieşisem cu un cineva de secole...literalmente. Îmi aminteam vag de ultima mea relaţie care fusese...dezastruoasă.
Nu am realizat când Cal bătu la uşa biroului meu ca să îi deschid. Erau uşi glisante. Dar el oare cum intrase în biroul meu când eu eram adormită din moment ce ele erau închise şi nu putea nimeni intra?
Am deschis uşa cu ajutorul minţii, cum deja eram obişnuită.
- Eşti gata? mă întrebă Cal bucuros.
- Da, cred că da. Mai am de rezolvat o mică problemă cu uşa...
- Cu uşa? râse el.
- Da, am impresia că nu mai asculta comenzile mele.
- Am observat şi eu, spuse Cal amuzat. Mai devreme când am intrat s-au deschis singure. Trebuie să fie vorba de virusul acela.
Acum chiar începeam să cred că am mintea virusată. Cal mă văzu speriată şi încercă să mă liniştească repede:
- Nu ai niciun virus. Asta se întâmplă când adormi, credeam că ştii.
Râdea. Era fermecător când râdea.
- Deci ştiai, am spus eu încercând să par serioasă şi amuzată în acelaşi timp.
- Ăsta o să fie micul nostru secret, zâmbi Cal.
De când eu şi colegul meu de serviciu devenisem atât de apropiaţi? Inelul trebuia să ştie...dar aveam de gând să îl întreb mai târziu, după întâlnirea mea cu Cal.
- Îmi poţi spune despre ce doreai să îmi vorbeşti acum, i-am spus eu lui Cal încercând să nu par prea entuziastă.
Eram în lift acum. Era o senzaţie stranie când coboram. Era totul făcut din sticlă, inclusiv podeaua, care de fapt nu era sticla ci un silicon încărcat cumva magnetic. Era o invenţie nouă şi liftul, încă nu ştiam exact despre ce era vorba, dar era ingenios.
Cal privea în zare. O maşină plutea la câţiva metri de noi. Trecuse mult timp de când maşinile nu mai mergeau pe sol şi aproape o veşnicie de când maşinile nu mai erau alimentate cu benzină sau motorină. Petrolul se terminase, iar cel sintetic era de o calitate cu mult prea mult inferioară. Aproape totul funcţiona cu energie solară acum, sau cu cea eoliană.
Abia după ce am ieşit din lift Cal mi-a şoptit:
- Ţi-am observat Inelul.
Mă simţeam încolţită. Nu ar fi trebuit, el nu avea de unde să ştie nimic despre Inel...speram eu.
A remarcat că m-am schimbat la faţă. Nu îmi puteam ascunde emoţiile.
- Nu, nu vreau să te temi sau să iei asta ca pe o ameninţare, dar cred că e timpul să aflii mai multe despre tine, şi implicit, despre mine şi celelalte specii intergalactice.
Am făcut ochii mari a mirare. Nu visam şi auzeam bine. Dar de unde să ştie el?
Cal păru că îmi citeşte gândurile pentru că îmi întinse mâna lui dreaptă. Pe inelar avea şi el un Inel, identic cu al meu. Asta însemna că şi el este un hibrid ca şi mine şi că avea legătură cu Areelenii?
- Cred că trebuie să mă aşez, simt cum îmi plesneşte capul de durere, i-am spus eu speriată.
Durerea nu mă lasă nici măcar să gândesc. Cal mă luă de mână şi se uită în ochii mei. Avea o privire care mă speria.
- Ara, e un efect pe care îl are Inelul asupra ta. Încă nu ştii să îl foloseşti, te voi ajuta eu. A sosit timpul că aflii că nu eşti singurul hibrid de aici. Eu sunt unul dintre ei.
Cal nu înţelegea dar durerea mea de cap creştea, era din ce în ce mai rău. Am început să mă strâmb de durere. Cal îmi smulse Inelul de pe deget.
- Nu eşti pregătită încă.
Durerea dispăru într-o secundă.
- Cum de ...am început eu să îl întreb.
- La început şi eu am păţit asta, mă întrerupse el.
- Înţeleg. Şi acum, ce urmează?
- Acum mergem la mine.
Întâlnirea devenea din ce în ce mai interesantă. Mă întrebam ce aveam să mai aflu în legătură cu Cal, cu mine...în legătură cu noi. Ştiam că ne leagă ceva, şi acel ceva nu era faptul că eram amândoi nişte hibrizi...
Casa lui Cal îmi părea familiară. Semăna foarte mult cu a mea pentru că era mai mult un laborator decât o casă.
Pe jos erau întinse nişte machete. Atunci am realizat de la ce erau acele machete. Cal construia o navă, sau avea de gând să o facă în curând.
- Cred că ţi-ai dat seama ce vreau să facem, îmi spuse Cal zâmbind ştrengar.
- Oau, super, ce e mai incitant decât să construieşti o navă...am zis eu zâmbind ironic.
- Ştii, Ara, de fapt o să fie o capsulă.
Cal îmi zâmbea şi acum, doar că îmi imita tonul.
- Las-o baltă, nu vom reuşi. Acelaşi lucru voiam şi eu să fac, dar aş prefera să descopăr...să inventez ceva care să-mi păstreze veşnic tânăr corpul.
- Eu zic că vom reuşi. Şi apropo de asta, începu el.
Cal caută prin casă ceva. Nu îmi dădeam seama ce, pentru că se învârtea ca un nebun de colo până colo.
- Gata, am găsit-o.
Avea o telecomandă în mâna.
- Şi ce să fac eu cu asta? E antică! am exclamat eu.
Cal apăsă unul dintre butoane iar peretele dispăru lăsând loc liber spre un fel de tunel lung.
- Până unde se întinde? l-am întrebat eu uimită.
- Nu e aşa mare pe cât pare. Intră.
Era întuneric. Ştiam că e patetic să te temi de întuneric, aproape pueril, dar nu voiam să o fac, mai ales ştiind că şi Cal mă vă urma.
- Şi lumina?
Încăperea lungă se lumină. Era o lumină foarte puternică, aproape fosforescentă. Cal mă privea amuzat de parcă ar fi zis ,,după tine!“ .
Am observat dincolo de un geam, nişte braţe metalice ce ţineau nişte eprubete.
- Lucrez la formula asta de ani buni. Încă nu am găsit-o pe cea potrivită ADN-ului nostru, dar încă mă mai chinui... deşi aş fi putut să renunţ. Este o muncă draconică, nu ştiu cât mai rezist să o fac.
Abia atunci am observat cearcăne adânci pe faţa lui Cal. Avea aerul unui om foarte obosit şi stresat. Eu oare cum arătam după cele 7 minute/ore petrecute pe nava mamă? Dar nu era timp să mă gândesc la prostiile astea, trebuia să îl ajut cumva.
- Dar, şi tu ai un Inel, i-am amintit eu. Nu ar trebui să îl întrebi ce trebuie să faci şi să îţi răspundă?
- Ara, Inelul are cunoştinţe Areelene, Mandreene, Vadrexiere şi cunoştinţe ale încă câtorva sute de specii intergalactice, dar nu şi cunoştinţe ale oamenilor. Noi trebuie să ne ocupăm de asta.
- Dar speciile intergalactice sunt cu mult peste noi, mult mai avansate, nu se presupune că ştiu cam totul în Univers? Cum e posibil să nu ştie nimic despre noi oamenii?
- Ara...nu ştiu cum să îţi explic. Ştiu că nu ai putut fi găsită 30 de ani de nimeni de pe nava mamă, când tu de fapt erai chiar aici, atât de aproape de mine.
Cal mă privea fascinat.
- Nu asta voiam să îţi spun, zise el puţin zăpăcit, ci voiam să te fac să înţelegi de ce câteva din speciile intergalactice au încercat o împletire a speciilor, cu a noastră. Gândeşte-te.
Am încercat. Nu îmi venea niciun răspuns satisfăcător în minte. Voiau să se pregătească de o invazie? Nu, ar fi putut să distrugă planeta într-o clipită. Să fi vrut mai marile specii intergalactice să...să...populeze Pământul pentru că este o planetă specială? Nu... cred că găsiseră sute de planete asemănătoare Pământului în tot Universul. Dar ce putea să fie? Ceva la ADN-ul nostru era special? De ce tocmai noi? Ceva îmi spunea că asta ar putea să fie.
- Corect, zise Cal.
- Ce e corect? l-am întrebat eu mirată. Nu am spus nimic.
- Am auzit ce gândeai.
Vorbea serios?
- Cum naiba?
- Cipul tău. Am implantat unul identic cu al tău.
- Ştiam că ştiinţa lor e avansată, dar chiar aşa? Să îmi citeşti gândurile? Nu ar trebui să existe nişte drepturi de...eu ştiu, de intimitate pentru ce gândeşti. Unde mai e toată distracţia?
Eram puţin nervoasă. Nu era corect să îmi audă gândurile. Erau ale mele, personale. Dacă aş fi gândit numai pentru o secundă că vreau să îl sărut pe Cal?
Cal începu să zâmbească, apoi nu se mai abţinu şi râse.
- Ce e aşa amuzant? l-am întrebat eu distrată.
- Nu ştiu, zise el încă râzând, tu nu îmi auzi mie gândurile?
M-am concentrat puţin. La început am avut impresia că aud un zumzet, iar după am putut să îi disting clar vocea lui Cal, care spunea:
- Era doar un gând?
I-am răspuns fără să vorbesc.
- Tu ai vrea să fi fost doar un gând?
Chiar şi în mintea mea puteam să fiu ironică, interesant. Oricum, trebuia să trecem la lucruri mai importante decât simpla noastră joacă de copii.
Cal se încruntă puţin.
- Să trecem atunci la lucruri mai importante, zise el cu voce tare.
Asta mi-a distras atenţia şi nu am putut să aud clar ce a spus doar în gând, am prins doar o bucată la sfârşit:
- ... dacă ar ştii cât...
- Ai spus ceva? am încercat eu să aflu.
- Nu ştiu, zise el acum serios, am spus?
M-am mulţumit doar să îl privesc. Am încercat să îi privesc ochii, dar nu am putut să îi susţin privirea şi m-am întors spre laborator. Trebuia să terminăm formula. Nu aveam de gând să mai aştept şi să îmbătrânesc. Încă 5 ani şi aş fi avut 40. Nici nu voiam să îmi închipui acea vârstă...
Am lucrat întreaga zi, şi întreaga noapte la formulă. Când am simţit că nu mai gândesc lucid, am decis că e timpul să dorm, altfel cine ştie ce greşeli aş fi făcut. Niciodată nu am gândit bine când eram obosită.
Cal însă părea omul de fier. Încerca încontinuu. Ultimul lucru pe care mi-l amintesc înainte de a adormi pe scaun, era Cal care punea întrebări Inelului. Al meu unde era, mă întrebam eu?
M-am trezit pe nava mamă. Cal discuta cu Tixy. Mi-am privit mâna şi am observat cu stupoare că Inelul era pe degetul meu. Probabil Cal mi-l pusese între timp.
- Ara, în sfârşit!
Tixy îmi zâmbea timid. Probabil se speriase de faţa mea. Şi mie mi se mai întâmpla să mă sperii de mine dimineaţa, sau ce trebuia să fie acolo, dimineaţa, zi sau noapte.
- Am pierdut ceva? i-am întrebat eu pe cei doi frecându-mi ochii.
Aş fi putut să mai dorm...
- Nu prea multe, zise Cal bucuros. Suntem foarte aproape. Încă câteva modificări şi formula e gata.
- Da, Ara, ADN-ul tău a fost de mare folos.
- ADN-ul meu? Pot să întreb de unde ...
- A, făcu Cal, ţi-am smuls un fir de păr.
- Grozav, sper că pe unul dintre cele albe. Un fir de păr alb lipsea, deja mă simt mai tânără.
- Îmi pare rău că te dezamăgesc, chicoti Cal, dar a fost unul şaten.
- Ah, drace, când începeam şi eu să mă bucur.
Tixy ne privea zâmbind pe amândoi.
- Stai puţin, am spus eu.
Îmi picase fisa.
- Tixy, şi tu îl cunoşti pe Cal?
- Desigur. Cunosc toţi hibrizii de pe Pământ, nu doar cei din oraşul său ţara ta.
Asta ce trebuia să însemne?
- Nu suntem mulţi, Ara, spuse Cal. De fapt, suntem mai puţini decât te aştepţi tu.
- Eu mă aştept la câteva mii, mă înşel? i-am întrebat eu din priviri pe amândoi.
- Foarte mult, spuse Tixy. Sunteţi doar câteva zeci. Voi doi sunteţi singurii din ţara voastră. Consideraţi-vă norocoşi că vă aflaţi printre supravieţuitori.
- Cum adică supravieţuitori?
- Ara, începu Cal.
Era brusc serios.
- Mulţi dintre noi au pierit, sau au fost ucişi de către o nouă specie intergalactică, Vagnerienii, care acum îşi impun supremaţia în multe galaxii din întreg Universul. Se spune că sunt ,,noii areelenii ai cerurilor“, doar că ăştia sunt răi şi vor să distrugă hibrizi între specii. Vor să domine întreg Universul, ei considerându-se o rasă pură. Au aflat de Pământ, au aflat de voi şi nu numai. Chiar acum se desfăşoară al doilea război intergalactic. E grav, Ara.
Mă trecuseră fiori pe şira spinării.
- Ăsta e că un fel de...război mondial pe Pământ, nu-i aşa, Cal?
- Exact, doar că e mult, mult mai rău. Este inimaginabil.
- Nici nu ştiu, nu pot să...am rămas fără...
- ... cuvinte, mă completa Tixy. De asta trebuie ca voi, hibrizii, să părăsiţi planeta Pământ, sunteţi în mare pericol.
Nu degeaba îmi trecuse prin minte să construiesc o navă spaţială, probabil Tixy îmi comunicase cumva asta telepatic.
- Aşa e, Ara.
- Lasă-mă să ghicesc, mi-ai auzit gândurile, nu-i aşa?
- Da. E adevărat. Ţi-am indus în subconştient dorinţa de a construi o navă, dar nu şi scopul. Scopul abia acum l-ai aflat, îmi zise Tixy serioasă.
- Dar, dar, de ce nu putem rămâne pe nava mamă? am încercat eu să obiectez.
- Din cauza timpului şi distanţei. Deja pe Pământ au trecut 3 zile de când sunteţi plecaţi. Ar trece ani, poate chiar secole dacă v-aţi ascunde aici de Vagnerieni, care oricum v-ar găsi la un moment dat. O să ripostaţi, cu toţii o vom face când vor ajunge cu nava lor mamă aici. Până atunci, trebuie să vă adăpostiţi în spaţiu. E posibil că ei să distrugă Pământul chiar în acest moment. Sunt imprevizibili...
Cal asculta vorbele lui Tixy la fel de speriat ca şi mine. Se simţea neputincios, ca şi mine. Eram până la urma nişte oameni, încă nu eram conştienţi pe deplin de cealaltă jumătate, care în cazul meu era areelenă.
Cu toţii tăceam. Nu ştiam ce să zic, nici Cal. De fapt, nu numai că tăceam, dar nici măcar nu gândeam, altfel ne-am fi auzit gândurile.
- Nu avem timp de pierdut, am zis eu.
Nu îmi stătea în fire să sparg gheaţa, dar trebuia cineva să o facă. Trebuia să acţionăm cumva. Soarta Terrei era în mâinile mele şi ale lui Cal...şi în mâinile celorlalţi hibrizi.
- Doar tu şi Cal sunteţi o specie împletită cu areelenii, toţi ceilalţi de pe Pământ... să zicem că depind de voi.
Grozav, încă o problemă. Nu îmi plăcea când prea multă responsabilitate era pe capul meu. Nu îmi plăcea deloc.
- Nu ai de ales, Ara, îmi ziseră Tixy şi Cal simultan. Doar pentru că ei depind de voi, nu înseamnă că nu vă pot ajuta.
Minunat! Aveam să fac împreună cu Cal pe şefa cu câteva zeci de hibrizi de pe Pământ. Aveam nevoie de un plan, dar ce plan?
- Eu propun ca în seara următoare să îi teleportam pe toţi aici, pe nava mamă, zise Cal făcându-mi cu ochiul.
- Ăsta e planul deci? l-am întrebat eu nesigură.
- Altceva mai bun ai găsit?
Am plecat privirea în pământ. Nu aveam nicio idee.
- Mă gândeam eu, spuse Cal cu o notă de amuzament în glas.
Ce era atât de amuzant în toate astea? Pământul era în pericol, şi încă multe alte planete, specii intergalactice şi mai ştiu eu ce galaxii.
- Mă fac că nu te-am auzit, zise Cal.
Încă era amuzat, dar încerca să mascheze asta adresându-mi-se pe un ton autoritar.
- Pe cine crezi că păcăleşti? l-am întrebat eu ironică.
- Voi doi, vă puteţi continua cearta pe Pământ, acolo va dura mult mai puţin, fiecare minut în care vă tachinaţi, pe Pământ înseamnă încă o oră pierdută. E timpul să plecaţi.
Tixy stabilea coordonatele fiecărui hibrid de pe Terra. Erau o grămadă de hărţi virtuale suprapuse şi nişte puncte roşii pe ele care se mişcau. Nu înţelegeam cum Tixy putea să le urmărească pe toate. Asta da atenţie distributivă!
- Nu uitaţi, în următoarea noapte vă vom teleporta pe toţi aici. Să fiţi pregătiţi.
Cum deja mă obişnuisem, deja eram înapoi acasă... acasă la Cal.
- E timpul să ne punem viaţa la punct, aici pe Pământ. E cazul să ne luăm concediu medical, măcar 3 luni, zise el, acum serios.
- Eşti nebun. O să avem nevoie de o comisie medicală, şi în plus, nimeni nu şi-a mai luat concediu medical de decenii! Cred că s-a emis o lege acum câteva luni prin care concediile medicale au fost desfiinţate.
- Atunci ne luăm concediu de odihnă.
- Cal, ăla e doar de o lună, i-am explicat eu.
- Mai să fie, atunci e cazul să ne dăm demisia.
Îmi zâmbea ca un prost. De ce naiba zâmbea? Eu nu voiam să îmi pierd locul de muncă.
- Ara, e posibil să fim plecaţi de pe Pământ ani, secole, nu ştiu cât. Gândeşte-te puţin la asta. Mai întâi finalizăm formula de întinerire, apoi construim capsula spaţială şi plecăm pe Marte, ori pe Lună.
- Am o primă obiecţie, Cal, pe Lună e război între S.U.A şi Rusia. Ai uitat? Nu putem să mergem acolo sub nicio formă, iar pe Marte a început de câţiva ani acel proiect. Se încearcă creerea unei atmosfere artificiale pentru ca oamenii să se mute în următorii 70-80 de ani acolo. Eşti în urmă cu ştirile rău de tot, i-am spus eu dându-mi ochii peste cap.
- Au fost mai multe obiecţii, zise el.
- Cal, eşti atât de drăguţ să...drace! Simt că nu mai suport nimic. S-au întâmplat atâtea lucruri atât de repede, prea repede. Înnebunesc, îmi e teamă de ce va fi. Încă aştept să mă trezesc dintr-un coşmar. Dacă am avea puţin ajutor, sau măcar să fie cineva care să îmi spună că ce fac e bine, să mă încurajeze.
- Dar tu nici măcar nu accepţi situaţia, Ara, altfel Inelul ar fi vorbit de mult cu tine şi te-ar fi învăţat ce trebuie să faci.
- E inutil Inelul! Nu mă ajută cu nimic.
- Ara, doar nu ai spus asta, te va auzi.
Cal era înspăimântat, aproape că începuse să tremure.
- Cal? Ce s-a întâmplat?
Nu mai avu timp să îmi spună pentru că deja aflasem ce se întâmplase de fapt. Din Inel ieşiră nişte fire lungi, din metal lichid care se urcau pe braţul meu iar altele care coborau înspre picioare. Acele ,,fire“ îmi intrară în piele după ce se întinseră pe tot corpul. O durere sfâşietoare îmi cuprinse întreaga fiinţă. M-am prăbuşit la pământ neputincioasă. Cal se uita îngrozit la mine.
Era ca şi cum Inelul îmi înlocuia întreg sistemul nervos. Durerea era interminabilă. Nu puteam să ţip, să văd, să aud, era ca şi cum nu mai existam. Nu puteam gândi, nu puteam face nimic. Era o tortură groaznică, eram privată de simţuri, doar cel tactil rămase ,,intact“.
Dintrodată durerea încetă, dar încă eram privată de simţuri. Rând pe rând, vederea, auzul îmi fuseră redate. Doar că, nu vedeam camera lui Cal, vedeam nişte fiinţe bizare. Erau Areelenii.
Fiinţa din faţa mea era înalta, slabă. Forma ei semăna cu a unui un om, doar că pielea era translucidă, de o nuanţă de roz pal. Puteam vedea cum în corpul acelei fiinţe se deplasau nişte ...celule? Sau trebuiau să fie organe? Nu înţelegeam anatomia acelei fiinţe, dar simpla mea prezenţă, lângă o astfel de fiinţă, era de neconceput. Era ca şi cum l-aş fi văzut pe Dumnezeu.
Fiinţa se apropie de mine şi îmi puse mâna pe cap. Trilioane de informaţii îmi invadară creierul. Vedeam imagini ale unor evenimente, formule chimice, calcule matematice, date istorice şi însuşi Big-Bang-ul. Era ca şi cum întreaga istorie a Universului şi crearea Universului în sine, cu tot ce presupunea el, de la speciile intergalactice până la plantele şi microorganismele găsite pe fiecare planetă a fiecărui sistem solar, a fiecărei galaxii şi tot aşa. Nu ştiam cum pot stoca atâta informaţie în creier fără să îmi explodeze, dar acea fiinţă împărtăşii întreaga sa cunoaştere cu mine.
Cum era posibil aşa ceva? Cum era posibil că o astfel de fiinţa divină să îmi transfere din întreaga sa înţelepciune, cunoaştere, mie, informaţii?
- Răspunsul îl vei afla singură. De acum, nu te mai îndoi de puterea Inelului. Respectă-l, el te va ajuta în orice vei avea nevoie. Doar cere, spuse fiinţa translucidă.
Fiinţa îmi puse pentru a doua oară mâna pe cap. Aş fi vrut să aflu atât de multe legate de ea, cine era, de ce mă adusese acolo, de ce pe mine? De ce era întrebarea la care aş fi putut afla atâtea răspunsuri, dar era şi întrebarea care mă conducea spre alte întrebări...
M-am trezit apoi la Cal acasă. Am privit cum Inelul îşi retrage acele fire din mine. Nu mai simţeam durere, dar încă erau urme pe corpul meu. Aşa puteam să îmi amintesc veşnic de întâlnirea mea cu acea fiinţă.
- Araaaa!!! ţipă el. Credeam că te-am pierdut. Credeam că Inelul te-a ucis!
Îi păsa de mine, îi păsa, fusese îngrijorat.
- Bineînţeles că am fost îngrijorat! răspunse el gândului meu.
- Încearcă de acum încolo, să răspunzi numai când mi te adresez, cu voce tare, am spus eu puţin iritată, subliniând ultimele două cuvinte.
- O să mă străduiesc. Vino încoace!
Cal mă strânse în braţe puternic. Din acea îmbrăţişare mi-am dat seama nu numai că fusese îngrijorat pentru mine...
- Bine, bine, e de ajuns, Cal, mă doare tot corpul.
- Scuze, zise el sincer examinându-mă.
Deodată se încruntă şi mă privi uimit.
- Ara, cred că...sunt sigur că văd bine...dar...ţi se vindecă cumva rănile?
Mi-am privit braţele mirată. Într-adevăr, rănile deveneau din ce în ce mai mici, unele dintre ele deja dispăruseră şi mai rămăseseră doar nişte urme vineţii pe braţe, de parcă ar fi fost doar nişte simple vânătăi.
- Trebuie să mă mulţumesc măcar cu atât, am glumit eu.
- Glumeşti? Nu se mai vede nimic! E imposibil.
- Ba eu cred că e foarte posibil, Cal.
- Dar cum naiba?!? Ce s-a întâmplat? Mai întâi firele acelea metalice lichide, sau ce erau ele ţi-au intrat în piele, apoi te-ai prăbuşit la pământ iar apoi....apoi, ai rămas nemişcată preţ de câteva secunde. A durat totul parcă o eternitate nu ştiam ce să fac, m-am speriat îngrozitor de tare!
- Dar acum sunt bine, şi asta contează.
- Da, asta e tot ce contează, Ara.
Mă privea zâmbindu-mi cuceritor. Aş fi vrut să aflu ce e în mintea lui atunci, dar mi-am retras repede gândul. Nu voiam să ştiu. Era mai palpitant aşa, mai misterios...iar misterul mă atrăgea, era irezistibil pentru mine.
Se părea că nici Cal nu ştia ce e în mintea mea. Citeam pe chipul lui nerăbdarea, incertitudinea, bucuria, emoţia. Aproape că îi auzeam inima bătând, iar respiraţia îi era rapidă.
Era încă un moment care cerea să îi fie ruptă tăcerea.
- Siii, am început eu glumeaţă, vrei să mâncam ceva?
- Ara, suntem la mine.
- Şi? Nu ai nimic de mâncare?
- Nu e vorba de asta, spuse el zâmbind.
- Atunci hai la mine. Am poftă de nişte popcorn modificat genetic!
- Fie, lăsăm capsula spaţială şi formula întineririi pe mai târziu.
Nici eu nici Cal nu mai mâncaserăm popcorn de mult timp, mai ales popcorn modificat genetic. Aproape toată populaţia Pământului consuma numai alimente sănătoase. Dar nici acelea nu erau alimente, cum erau pe vremuri. Era ca o pastă vâscoasă plină de vitamine şi minerale cu gust fie dulce sau sărat. Acum, doar 1% din întreaga populaţie mai era obeză, iar acea mică cifră, încă consuma alimente adevărate, fructe, legume şi carne adevărate. Aproape toate fast-food-urile dăduseră faliment, era de aşteptat. Fiecare om îşi dorea să aibă o viaţă lungă şi sănatoasă, dar acel 1% încă mergeau pe principiul ,,Trăiesc pentru a mânca, şi nu ,,Mănânc pentru a trăi “. Dacă asta înţelegeau ei prin viaţă...
Dar în acea clipă, şi eu şi Cal de asemenea, aveam un moment de ,,trăiesc pentru a mânca“. Deşi ştiam că popcornul modificat genetic e dăunător, totuşi îl consumam. În cantităţi mici nu putea decât să cauzeze o indigestie, în cantităţi mari...oricum, nu aveam de gând să mâncăm prea mult. Efectele pe termen lung contează de fapt, iar eu nu voiam să mă îngraş sub nicio formă.
- Excelent! zise Cal mulţumit. Acum am nevoie de o cafea.
- Îţi e somn? l-am tachinat eu.
Ştiam că nu îi poate fi somn, el era omul care nu obosea niciodată. Ei, dar poate chiar obosise după ce îşi folosi gura că să mestece floricelele de porumb. Dinţii lui erau poate obişnuiţi să molfăie pasta aceea nouă inventată pe care, pe mine personal, mă scârbea de-a dreptul.
- Mai bine nu, spuse repede Cal. Un suc de portocale ar fi bun.
- Nu am decât cafea, i-am spus eu serioasă.
Am început amândoi să râdem.
- Şi pot să pun pariu că e extra-cofeinizată! râse Cal.
- Cum ai dedus? l-am întrebat eu prefăcându-mă serioasă.
- Nu întreba!
Încă râdea în hohote. Nu mă puteam abţine nici eu. Avea un râs molipsitor.
- Totuşi...ar trebui să ne ocupăm de formulă, i-am spus eu.
- Mai degrabă ar trebui să suni la serviciu. Dacă am fost daţi dispăruţi amândoi, deja?
Avea dreptate. Lipsisem de câteva zile. Nimeni nu ştia unde suntem, de ce am plecat aşa brusc. Colegii puteau avea motive certe să creadă că suntem dispăruţi.
În minte am auzit vocea lui Cal. Mai auzeam şi alte gânduri, asta însemna că voia să mă inducă în eroare. Am reuşit să ,, interceptez “,,frecvenţa“ potrivită şi am putut să îl aud clar.
- Dacă vor crede că am fugit împreună? Oamenii sunt paranoici uneori, dar nu ar fi atât de departe de adevăr. Parcă nu m-ar deranja să creadă că am fugit cu Ara. Din partea mea să şi creadă că ne-am căsătorit.
Ce tot spunea Cal? M-am făcut că nu îl aud. Speram că nu se va vedea pe faţa mea vreo schimbare care să mă trădeze.
- Ai păţit ceva, Ara?
Ah, de ce trebuia să fiu că o carte deschisă, de ce?
- Nu am nimic. O să sun acum la serviciu.
- Şi ce o să le spui? Trebuie să fie ceva plauzibil.
- Ştiu. Şi mai ştiu că şi tu vei suna la un moment dat şi scuza ta nu vă avea nicio legătură cu a mea.
Parcă eram elevi de liceu şi ne certam care ce scuză să folosească că să plece. Cât de penibil!
M-am hotărât să trimit un e-mail şi nu să dau un telefon. Ştiu că nu făceam bine, dar nu voiam să mă trădeze vocea, deoarece de obicei există ceva care să mă trădeze. Am folosit scuza cu virusul care mi-a invadat creierul. Din cauza asta, am explicat eu, nu mai ştiam ce zi este, am dormit prea mult şi abia ieri reuşisem să merg la un doctor specializat care îmi formatase o parte din creier, dar că recuperarea documentelor pierdute dura destul de mult.
La un minut am primit un e-mail din partea direcţiunii, de la şefa mea, care era foarte îngrijorată. Încă doi colegi se părea că sunt suspecţi de acel virus. Mă întrebam dacă şi Cal se va folosi de această informaţie, ca scuză. Atunci am fi fost deja 4.
Fie că îmi pierdeam serviciul, fie că nu, trebuia să termin formula împreună cu Cal şi să plecăm în spaţiu. Dar, de unde bani? De unde materiale? Nu ştiam ce să fac mai întâi, cum să mă organizez.
- Va fi bine, mă linişti Cal cu vocea lui catifelată.
Aş fi vrut să îl iau în braţe atunci. Aveam nevoie de asta. Cal îmi auzi gândul şi mă lua în braţe.
- Mda, merci, am spus eu stânjenită.
- Nu ai pentru ce, îmi şopti el.

Am terminat formula mai devreme decât ne aşteptam. Trebuia doar să mai producem serul. A fost destul de uşor. Nu ne legasem cu nimic de nanotehnologie, asta ne-ar fi complicat pe amândoi. După ce terminarăm cu serul întineririi, Cal a avut curajul să îl încerce primul. Eu încă aveam unele reţineri, ar fi putut să se strecoare vreo greşeală în calculele noastre. Să greşeşti, era omeneşte până la urmă, iar noi eram şi oameni, dar îmi era teamă de efectele care ar fi putut să le aibă asupra mea, în caz că ar fi existat unele negative...
Cu toate acestea, formula era un succes. La două ore după ce i-am administrat venos serul, lui Cal îi dispărură cele câteva fire albe din păr.
- La 25 de ani mi-au apărut primele fire. Asta înseamnă că şi-a făcut efectul, spuse el mulţumit de rezultat şi admirându-se într-o oglindă.
- Sinceră să fiu, altă schimbare nu observ. Doar atât te-ai schimbat în 10 ani?
- Se pare că da, râse el. Incredibil!
Într-adevăr era incredibil. Cal întotdeauna arătase bine, tânăr. Eu nu îmi puteam imagina cum aş arăta după ce mi-ar fi fost administrat serul.
- Cred că vreau să încerc şi eu. Poate mai scap de ridurile astea adânci care le fac când mă încrunt.
- Ara, dar ăsta e tot farmecul tău când te încrunţi, glumi ei.
- Lasă, lasă, vreau să fiu tânără, dă-le încolo de riduri şi de fire albe, să scap de ele. Mă fac să mă simt bătrână. Urăsc bătrâneţea!
Nu am putut să îmi administrez de una singură serul întineririi, aşa că sarcina îi reveni lui Cal.
La mine efectul a survenit mai devreme, în doar o oră ridurile de pe frunte se estompară iar părul părea mai des, mai strălucitor. Când m-am privit în oglindă, întreaga mea fiinţă radia. Chiar aşa arătam în urmă cu 10 ani?
- Oau, Ara, arăţi grozav! zise Cal sorbindu-mă din priviri.
- Adică ce vrei să spui, am râs eu, că înainte nu arătam bine?
- Nu, ce naiba! Arătai bine, doar că acum eşti ...altfel.
- Normal, că da.
După încă o oră am întinerit şi mai mult. Problema era că, doză care îmi fusese administrată, era puţin cam prea mare pentru mine, iar acum arătam ca o puştoaică de 17 ani.
- Cred că îţi trebuie o doză mai mică, Ara, altfel riscăm cu formula asta să te transformi într-un bebeluş.
Credea că e amuzant. Nu era deloc. Formula ar fi putut să fie periculoasă. Trebuia să cunoaştem exact dozele pe care ni le vom administra, şi la ce interval de timp. Încă nu cunoasteam efectele pe termen lung ale serului. Trebuia pentru orice eventualitate să avem o doză mică cu noi.
Serul era terminat cu mult mai repede decât m-am aşteptat. Cu siguranţă Inelul ne fusese de folos. Încă nu puteam să uit întâlnirea cu acea fiinţă care îmi dăduse informaţii despre orice domeniu.
Dar nu am avut timp să mă mai gândesc la asta, pentru că eram deja teleportată împreună cu Cal pe nava mamă, alături de încă câteva zeci de hibrizi de pe Pământ. Uimitor! Încă nu înţelegeam cum se petrecea acea teleportare. Dacă doar mă gândeam la nava mamă eram dusă acolo. Poate că teleportatorul era şi el conectat la minţile noastre, dar doar acel teleportator, şi nu altul. Probabil dacă m-aş fi gândit la o ţară de pe Pământ, cu siguranţă nu aş fi putut să mă teleportez pur şi simplu acolo, având în vedere că pe Terra încă nu se inventaseră teleportatoarele. Mă gândeam că există o conexiune între creierele noastre, al meu şi al lui Cal, care erau pe jumătate computere datorită tehnologiei avansate, şi teleportatorul navei-mamă, care avea cumva o ,,conştiinţă“ proprie, ori era controlat de o fiinţă foarte inteligentă. Răspunsul probabil îmi fusese indus în minte de către Inel. Deja înţelegeam totul. Era perfect logic.
Tixy şi încă câţiva semeni de-ai ei încercau să vorbească cu câţiva dintre hibrizi. Am recunoscut bărbatul de lângă Tixy. Îl văzusem ultima oară acum 30 de ani, în ultimul meu vis. Era Xilla, îmi amintisem de el.
- Ăştia suntem toţi, zise Cal privind uimit în jur. Suntem destui.
- Da, chiar mulţi, însă nu îndeajuns cât pentru o armată de Vagnerieni, am spus eu cu un ton de atotştiutoare.
În acea clipă, zeci de perechi de ochi se întoarseră spre mine şi Cal. Ce se întâmpla?
- Cal, Ara, ştiu că aţi finalizat formula serului pentru hibrizi. E timpul să administrăm serul tuturor, zise Tixy serioasă.
Cal scoase din buzunarul cămăşii o mică doză. Cum putea ajunge acea doza pentru atâtea persoane? Era imposibil.
Tixy îi lua doza din mâna şi o varsă pe un aparat ciudat care scana substanţa. Din pereţi au ieşit zeci de doze de ser. Probabil acel aparat stabilea elementele chimice folosite pentru realizarea serului şi cantitatea lor, multiplicand substanţa de zeci de ori. În urmă cu câţiva ani, nici nu aş fi visat la aşa ceva. Incredibil, dar adevărat!
Am observat că unii hibrizi erau încă tineri, şi deci nu ar fi avut nevoie de ser.
- Lor nu li se va administra serul, nu încă, îmi şopti Cal. Stai liniştită, Tixy s-a gândit la toate.
Cei mai mulţi dintre hibrizi erau însă cu vârste cuprinse între 45-50 de ani. Pentru ei, serul trebuia administrat în cantităţi duble.
- Ara, tu trebuie să îţi administrezi serul o dată la o lună, o lună pe Pământ adică. Aici ar trebui să îţi administrezi doza cam la 4 zile. Oricum, organismul îţi vă spune când ai nevoie de doză. Din păcate, vei rămâne pentru totdeauna la această vârsta. Dacă administrezi prea multă doza prima oară, efectul este ireversibil iar a doua oară când îţi vei administra doza, tot de 17-18 ani vei arăta. Iar tu Cal, vei avea veşnic 24 de ani.
- Hei, dar nu e corect, doar din cauza asta voi arăta veşnic de 17-18 ani? m-am răstit eu.
- Ara, începu Tixy, doar pentru că arăţi de 17 ani, nu înseamnă că şi trebuie să te comporţi ca atare.
Cal mă privea râzând. Eram prea mică. Dar dacă nu mi-aş fi administrat serul mai mult timp?
- Nici să nu te gândeşti, Ara, zise Tixy pe o voce gravă. Rişti foarte mult dacă nu administrezi serul la timp. Vrei cumva că oasele tale să se transforme în gelatină?
- Nu ştiam de efectul ăsta secundar, am spus eu îngrozită.
- Şi ăsta nu e singurul. Ai face bine să te mulţumeşti cu vârsta asta. Priveşte partea bună, zise Tixy.
- Care e partea bună? am întrebat-o eu plină de speranţă.
- Nu ştiu, spuse ea, întreabă-l pe Cal. Cu siguranţă exista o parte bună în asta.
Şi eu care aveam speranţe... Şi totuşi, vârsta de 18 ani nu era aşa rea, nu?... Nu, cu siguranţă nu era o vârstă bună. Cum îmi voi mai putea impune autoritatea? Toată credibilitatea mea dispăruse acum, o dată şi cu puţinele fire albe, o dată cu ridurile de expresie.
- Aici te înşeli, zise Cal zâmbind. Credibilitatea nu ţi-a dispărut, te asigur eu. Cred că în faţa corpului ăsta de adolescentă, de acum încolo mulţi subalterni vor tremura.
- Suuuper! Ce pot să mai zic? am spus eu sarcastică. Să fim serioşi, nimeni nu mă vă asculta în caz de invazie extraterestră pe Pământ! Nimeni nu mă va mai accepta că şefă, sau ca cineva care îşi permite să dea ordine, pentru că nu îmi voi mai permite!
- Ara, zise Cal puţin cam prea tare, eşti cine eşti, nu eşti cu nimic schimbată în interior, şi ce e în interior contează în cele din urmă!
- Dar sunt prinsă în corpul ăsta, la vârsta asta!
- Vârsta e doar un număr! Crezi că vârsta contează aici? mă întrebă Tixy intervenind în discuţie. Eu am 24 de ani. Pe Pământ vârsta mea e de câteva secole. Asta contează cu ceva?
Involuntar, am privit-o pe Tixy cu alţi ochi.
- Ara, acum ar fi momentul că tu şi Cal să nu mă mai priviţi ca pe Dumnezeu şi să spuneţi că ,,nu, nu contează“ , zise Tixy dându-şi ciudaţii ochi peste cap.
Abia atunci am observat că are ochii identici cu ai lui Cal, la fel de gri.
- Moştenire genetică, spuseră amândoi într-un glas.
Restul hibrizilor se priveau unii pe alţii stupefiaţi, văzând cum întineresc cu fiecare minut. Xilla purta o discuţie cu un grup de femele-hibrid, adică femei. De când priveam eu omul, sau în fine, hibrizii ce erau jumătate om ca fiind nişte simple specii? Aproape că spusesem femele-hibrid ca şi cum aş fi spus femele de orice altă specie, de câine de exemplu. Probabil gândeam aşa din cauză că acum realizam că oamenii nu sunt cu nimic mai presus de nicio specie, fie ea de pe Pământ sau intergalactică, dar nici nu consideram oamenii egali cu hibrizii. Ar fi trebuit să mă simt constrânsă din această cauză? Egoistă? Sau măcar individualistă? Nu, nici măcar nu avea legătură cu toate astea, doar că omul era cu mult inferior celorlalte specii intergalactice. Nu trecuse încă destul timp încât să ne impunem ca o nouă specie, ca Vagnerienii de exemplu. Eram încă o civilizaţie care avansa, însă încet în comparaţie cu alte civilizaţii, specii intergalactice. Să fi fost un motiv al acestei cauze, faptul că omul apăruse relativ târziu în Univers? Probabil celelalte specii intergalactice, Areelenii, cei mai avansaţi, cunoşteau jumătate din spaţiu când pe Pământ abia se dezvolta Australopithecus afarensis, adică acum vreo 3 milioane de ani în urmă.
În minte îmi veni deodată o întrebare, dar mi-am dat seamă de întrebare abia după ce am rostit-o cu voce tare, involuntar:
- Cum s-a petrecut încrucişarea între specii? Vreau să spun a omului cu Areelenii de exemplu.
Tixy şi Cal se uitară la mine puţin miraţi.
- Nu ţi-a răspuns încă Inelul?
Mi-am privit Inelul şi am văzut cum argintul capăta o nuanţă roşiatică. Vederea mi-a fost cuprinsă de o ceaţă stranie rozulie.
Era ca şi cum vedeam un film 6D. Eram într-o cameră uriaşă, semăna izbitor cu laboratorul lui Tixy. Vedeam prin ochii cuiva, aveam să aflu mai târziu prin ochii cui.
- Lăsaţi-mă în pace! Ajutor!
Vocea îmi părea cunoscută, aproape familiară. Semăna cu vocea...mamei. Simţeam clar cum corpul îmi este împins de cineva. Când mi-am întors capul am văzut-o pe Tixy. Aceasta mă aşeza pe o masă, dar era o masă de energie pe care stăteam, la fel cum era scaunul pe care eu îl văzusem cu câteva zile în urmă acolo. Eram sigură că eram în acelaşi loc, dar într-un timp diferit. Printr-o smucitură am reuşit să mă desprind din braţele puternice ale lui Tixy şi m-am prăbuşit la pământ. Podeaua era lustruită, aşa că mi-am putut vedea chipul. Era chipul mamei mele, la 25 de ani. Atunci ştiam că rămăsese însărcinată cu mine. Acum înţelesesem de ce nu am un tată şi de ce mama mi-a refuzat în întreaga ei viaţa să îmi vorbească despre el.
Mama murise în urmă cu 10 ani. Pe atunci încă nu exista un tratament eficace împotriva cancerului. Am suferit mult după ea. Ştiam că ascunde ceva de mine, dar nu îmi imaginasem că fusese răpită, şi mai ales, nu de aceleaşi persoane care mă vizitau şi pe mine în copilărie.
Din nou se făcu ceaţă în jurul meu şi fusesem readusă lângă Cal şi Tixy.
- Cum ai putut Tixy? am întrebat-o eu furioasă. Aşa s-a petrecut încrucişarea? Cu forţa? Inelul mi-a arătat ce s-a întâmplat. De ce aţi făcut una ca asta?
- Ara, calmează-te! Ştiu exact ce ţi-a arătat Inelul, dar trebuie să înţelegi că altfel nu ai fi existat...nici tu, nici ceilalţi hibrizi. Părinţii voştri de mici încă ştiau că asta le e soarta, la fel şi bunicii. Crezi că totul a început cu generaţia ta, Ara? Nu e aşa, totul se pune la punct de întregi generaţii, 3, uneori chiar 4. În urmă cu 3-4 milenii, pe planeta ta au trăit câţiva hibrizi. Crezi că ar fi putut egiptenii să construiască acele piramide colosale? Dar Sfinxul? Îţi spune ceva? Creaturi jumătate oameni jumătate animale? Ei bine, Zeii aceia erau hibrizii, care chiar au trăit câteva sute de ani, apoi s-au ridicat în ceruri plecând în spaţiu, unde le era şi locul. Hieroglifele! Noi am familiarizat egiptenii cu ele, şi multe alte feluri de scriere. Mayasii, nu au murit, încă trăiesc undeva pe Alfa Centauri în urma unui exod. Ara, încearcă să îţi aminteşti! Tot ce ţi-am spus se găseşte şi în mintea ta.
În timp ce Tixy îmi vorbea, realizam o multitudine de lucruri. Aveam răspunsuri la întrebări pe care omenirea şi le pusese de-a lungul a sute, mii de ani. Eram fericită pentru că aveam toate răspunsurile, dar eram pe de-o parte nefericită. Misterul la care cu atâta ardoare tânjesc eu şi întreaga omenire, dispăruse, fiindcă nu mai era nimic ce nu putea fi decodificat, totul avea o soluţie, una perfect logica, raţională. Lucrul ăsta mă înnebunea. Aveam nevoie de necunoscut, ceva care să mă antreneze şi să mă facă mereu să continui. Dar acum, pentru ce mai luptam? Pentru cunoaştere? Pentru adevăr? Nu, luptam de dragul de a lupta, de a nu fi asupriţi...?!?
În întreg Universul existau sute, mii de specii. Erau atâtea posibilităţi de încrucişări ale atâtor specii încât ar fi putut să iasă o super-specie intergalactică. Dar oare să fie ăsta scopul? Supremaţia unei super-specii?
Istoria se repeta. Vagnerienii doreau cu tot dinadinsul să supună toate speciile Universului. Cu ce rost? Doar pentru putere. Chiar şi speciile intergalactice, care se presupuneau să sunt inteligente, înţelepte, se lăsară orbite de putere.
Istoria mă învăţase lucruri interesante despre Imperii. Un lucru era cert însă, indiferent despre ce imperiu era vorba: toate piereau la un moment dat, împărţindu-se în multe fărâme, lăsându-se la voia uitării...
Fie că am fi intervenit noi hibrizii, fie că nu, Vagnerienii ar fi fost până la urma învinşi.
Ce mă deranja, nu era setea lor de putere, de a controla totul, de a distruge ceea ce li se opunea, ci faptul că după atâtea secole, milenii de cunoaştere, după atâtea descoperiri, existau specii care nu acceptau să convieţuiască, de parcă întreg Universul nu era de ajuns. Pe lângă asta, ar fi putut să călătorească în timp şi să trăiască în linişte şi pace nu numai oriunde, ci şi oricând. Dar nu se mulţumeau, îşi doreau cu tot înadinsul putere, să fie temuţi, de parcă atunci când eşti temut, eşti şi respectat. Ce conta respectul pentru ei? Conta doar puterea, care le dădea falsa impresie că deţin totul sub control. De ce să ţii totul sub control? Ca să ce? Începeam să cred că Vagnerienii aveau un ego colosal şi probabil asta era ,,scuza“ cu care singură mă satisfăceam în întrebarea precedentă...
Poate dispuneau ei de tehnologii extra-mega-sofisticate, de arme inimaginabil de distructive şi de multe alte lucruri, dar nu înţelegeau ceea ce ar fi trebuit să fie esenţial pentru omenire. De fapt, nu acceptau că erau conduşi de o forţă Superioară, de Dumnezeu, aşa cum îl numeam noi, oamenii. Nu acceptau, ori poate că încă nu ştiau de existenţa a ceva superior nu numai lor, ci întreg Universului.
Universul era rotund. Era rotund precum o planetă. Aceşti Vagnerieni doreau să cucerească ,,teritoriile“ acelei planete, adică galaxiile Universului. Cât de mare era Universul nu puteam să îmi închipui. Pentru a-l traversa era nevoie de teleportatoare şi de maşini care călătoreau în timp, pentru că Universul era încă în expansiune.
În gânduri îmi pătrunse acea fiinţă ce mie îmi părea divină. Îmi puteam imagina cu uşurinţă, întreg Universul în mâinile acelei creaturi mistice.
L-am privit pe Cal, am privit-o pe Tixy, şi hibrizii. Era în zadar ceea ce încercam să facem. Trebuia să construim o navă, să luptăm deopotrivă cu Areelenii şi restul de câteva sute de alte specii intergalactice.
Fiecare se diferenţia de alta prin ceva. Prin anatomia corpului, prin înfăţişare, înălţime, dar era un lucru care ne unea, istoria ne era pe undeva asemănătoare, presărată cu lupte, războaie şi moarte.
Am realizat că totul e în zadar şi că, mai devreme sau mai târziu totul se va sfârşi. Heliul care alimenta şi menţinea ,,balonul“ Universului să plutească în neant, avea o dată şi o dată să se termine, făcând Universul să devină din ce în ce mai mic, ori chiar să implodeze. Am văzut şi asta, imagini îngrozitoare îmi erau induse în minte, dar de data asta nu era Inelul. Ceva în mine o ştia pur şi simplu.
Am văzut de pe Titan, cum Pământul este înghiţit de Soare, iar apoi am privit Soarele cum explodează şi devine o Pitică Albă. Am privit galaxii active, quasari de departe, şi explozia unor supernove.
Am privit de pe un asteroid, din depărtare, cum Calea Lactee se ciocneşte violent de Andromeda şi devin o singură galaxie. Cu lacrimi în ochi am privit cum sistemul solar în care trăisem şi eu, este măturat în mai puţin de o secundă în urma impactului între galaxii.
M-am minunat de puterea de atracţie a găurilor negre. M-am cutremurat la ciocnirea lor.
Dar e ceva ce mă frământa şi mă bucur că a rămas o ultimă întrebare de rezolvat, întrebare care sper că mă va ţine în viaţă, măcar pentru încă puţin timp: ce se afla dincolo de Univers dacă el este rotund? Vid? Nu ar putea să fie posibil, de fapt, nu ar trebui să fie ceva dincolo de el, el ar trebui să fie totul. Altceva însă mă îndeamna să încalc toate principiile fizicii, şi toate principiile ce au fost vreodată gândite şi explicate. Ştiu că acolo, undeva, dincolo de el, exista ceva, sau cineva, o forţă supremă care a dictat totul în lume şi care deţine controlul asupra oricărui lucru mărunt din Univers, de la microorganisme unicelulare, până la soarta mea, a tuturor. E doar o chestiune de timp până voi afla, dar sunt de un singur lucru absolut sigură, şi anume că asta voi afla abia după moarte.

- Ara? Ara, ieşi din transă, Ara!!!
O mulţime de hibrizi mă incojuraseră. Cal şi Tixy mă priveau îngrijoraţi. Nu îşi dădeau seama ce era cu mine.
- Sunt bine, sunt bine, am spus eu mirată.
Ce văzusem mai devreme mai exact? Ce mi se arătase şi de ce?
- Ai fost în transă. Inelul probabil, zise Cal.
- Nu, nu a fost Inelul. A fost altceva.
- Ce? vru el să afle.
- Viitorul, trecutul, prezentul...toate amestecate într-unul, toate reprezentând timpul.
Cal nu înţelegea ce voiam să spun. Nici nu trebuia, nimeni nu trebuia să afle.
- Tixy, eu vreau să mă întorc acasă. Am ceva de...terminat, i-am spus eu.
- Bine, te poţi întoarce. Cal şi ceilalţi rămân. Trebuie puse la punct anumite lucruri. Te va anunţa Cal la întoarcere. O să mai dureze ceva timp.
Probabil credeau că pot face ceva, ei, o mâna de oameni împotriva destinului. Era în zadar.

Acasă mi-am construit o capsulă spaţială iar Inelul m-a ajutat să termin în doar o săptămână şi o maşină a timpului.
Cal se întoarse şi el după o lună. Probabil duraseră câteva zile pe nava mana până puseră un plan la punct. Aveam să mă prefac interesată de ce discutaseră. Intenţia mea era însă de a pleca în spaţiu de una singură.
La început am fost puţin speriată, dar simţeam că trebuie să o fac şi să călătoresc în timp. Pur şi simplu trebuia.
Nu mai mă interesa nimic legat de viaţa mea umană. Când mă gândeam la întreg spaţiul, la mulţimea de specii care existau pretutindeni în Univers, slujba mea, şi tot ce ţinea de propria existenţă mi se păreau neglijabile în comparaţie cu ele. Hotărârea mea de a mă debarasa de toate era de asemenea neglijabila... Cu sau fără mine, războiul împotriva Vagnerienilor se va fi terminat la fel.

Trecuse un an de la acea ultimă vizită la nava mamă. În acest timp am avut grijă să mă ocup de fiecare detaliu privind călătoria mea în spaţiu.
Situaţia pe Pământ în privinţa poluării se schimbase...în mai rău, din păcate. Îmi părea însă mai rău de Cal, la care începusem să ţin cu adevărat.
Dar în acea lume, nu mai era loc şi de iubire, totul devenise steril şi static. Am învăţat să rezist unor impulsuri şi să trăiesc doar cu dorinţa. Cu timpul, devenea din ce în ce mai uşor, sau ăsta era felul în care eu mă minţeam.
Oricum în curând totul avea să se termine şi să dispar. Poate înnebunisem, poate nu... Nu mai eram sigură de ce era real şi ce nu. Începusem să mă îndoiesc chiar şi de propria mea fiinţa, dacă exist sau nu şi să cred că sunt cumva prinsă într-un fel de Matrix.
Filmele, cărţile pe care le citisem mă aruncaseră într-un fel de manie din care nu mai puteam ieşi. Nu ştiam dacă îmi mai foloseam inteligenţa în scopuri bune sau rele, şi spun asta pentru că ceva din mine mă numea laşă pentru că voiam să fug.
Eram şi om, deci eram şi laşă. Era ceva ce ne caracteriza pe noi oamenii, alături de încă alte câteva trăsături negative, ca individualismul. Ce voiam eu să fac, era un exemplu dus la extrem de individualism şi laşitate, ambele combinate într-o doză mortală .
Vagnerienii aveau să ajungă cu trupele lor în sistemul nostru solar în aproximativ două luni, iar până la Pământ era o chestiune de câteva ore sau minute. Puteau deja depăşi viteza luminii.
Trebuia să plec în următoarea lună. Nu ştiam cum să fac asta. O parte din mine voia să îi spună lui Cal, o alta nu voia ca el să fie implicat în ceea ce făceam eu.
Am ales în cele din urmă să nu îl implic. Pentru el ar fi fost mai uşor, la fel şi pentru mine.
Totul fusese pus la punct. Inventasem câteva dispozitive care să-mi asigure supravieţuirea în spaţiu, cum ar fi: dispozitivul de produs oxigen, dispozitivul de propulsie, care nu avea nevoie de niciun fel de combustibil, reuşind din rezidurile spaţiale, ca praful de stele, să fie transformat în energie pură printr-o reacţie chimică cu alte substanţe inflamabile, rezultând o explozie puternică, însă controlată, astfel mica mea navă putea fi lansată cu succes, la fel putea şi călători prin spaţiu.
Mă bucuram că garajul casei era vechi şi demodat, dar mare. Acolo am putut să-mi construiesc capsula spaţială, fără ca vreunul din vecinii mei să afle, ori chiar Cal.
Îmi era puţin frică de lansare...dar nu prea aveam de ce. Învelişul navetei fusese alcătuit corespunzător, era perfect etanş. Ce îmi plăcea la nava mea era că semăna cu un OZN. Era o capsulă de fapt, dar dintr-un anumit unghi părea o farfurie zburătoare. Tocmai din această cauză, trebuia să îmi aleg un moment potrivit pentru ,,decolare“, nu puteam să risc să fiu văzută. Ar fi fost culmea să nu afle Cal şi Tixy de plecarea mea, în schimb să afle armata.
Mi-am ales momentul în noapte, fireşte, la ora 3 dimineaţa. Mă îndoiam că cineva să mai fie treaz la acea oră, dar mi-a picat fisa mai târziu de ceva! De ce să mă chinui să nu fiu văzută, când puteam să inventez o nouă funcţie navei mele, şi anume invizibilitatea, însă nu orice fel de invizibilitare, doar pe radar, ci şi vizuală.
Inelul îmi dădu şi această ultimă informaţie.
Îmi mai doream un singur lucru înainte de plecare, să îl văd pe Cal. Am încercat să nu îmi blochez acest gând, aşa că nu am fost mirată atunci când Cal veni la mine. Nu m-am stăpânit şi i-am sărit în braţe.
- Asta e ceva nou, zise el plăcut mirat şi strângându-mă în braţe ca pe un copil.
- Mi-a fost dor de tine, şi îmi va fi. Orice s-ar întâmpla, vreau să ştii că... ţin la tine.
Cal se uita la mine mirat. Ştia că ceva nu e în regulă. Deveni dintrodată serios.
- Ara, ce se întâmplă? De mult timp nu mai eşti în apele tale, dar acum, acum...ce se întâmplă? Am sentimentul ăsta în mine că...că o să se întâmple ceva rău, şi nu e vorba de Vagnerieni. Mi-am dat seama în momentul ăsta că despre tine era vorba.
Drace! Nu trebuia să îl implic pe el, şi tocmai o făcusem. De ce nu rezistasem impulsului de a-l chema cu gândul? De ce nu îmi stăpâneam sentimentele pentru el? De ce îl iubeam?
- Mă iubeşti, ştiam eu, dar de ce asta nu mă încălzeşte cu nimic? Răspunde-mi.
Cal deveni preocupat. Nu trebuia să îmi audă gândul, nu trebuia. Încă o greşeală.
- Of, Cal. Dacă ai ştii, dar nu...
Aş fi vrut să păstrez în mintea şi sufletul meu amintirea lui. Îl priveam foarte atentă, admirându-i chipul, ochii... nu am rezistat impulsului de a-l săruta. A fost un sărut de adio.
Cal era încă năucit din pricina sărutului de parcă nu înţelegea ce se întâmplase.
- Ara, ce îmi ascunzi? mă întrebă el într-un sfârşit.
- Nu poţi pătrunde în mintea mea, nu-i aşa?
- Nu, şi asta mă scoate din minţi. Odată îmi doresc să ştiu ce e în mintea ta, şi atunci nu pot.
- Cal, frustarea nu te ajută cu nimic. Vei afla la un moment dat, doar că acum nu e timpul.
Plecă îngrijorat şi pus pe gânduri. L-am surprins cum îşi priveşte propriul Inel cu subînţeles. Nu îi răspundea, pentru că nici el nu putea ştii ce era în mintea mea, nu putea preconiza ce aveam să fac, din cauză că nici eu nu ştiam exact ce voi face în cele din urmă. Eram confuză.
L-am privit pe Cal cum se îndepărtează încet de casa mea. Era ultima oară când îl vedeam, era ultima mea zi pe Pământ.

Am descoperit garajul. Acoperişul era la fel ca şi uşa mea de la birou, glisant. Se putea spune că aveam un acoperiş ,,decapotabil“, însă nu ştia nimeni asta. Îl inventasem în urmă cu 3 ani după multe nopţi nedormite. Cel mai greu a fost să distrug primul acoperiş, care era de fapt un geam anti-laser. Mi-am privit pentru ultima oară casa, garajul şi am avut grijă să am la bordul navei tot ce aveam nevoie. Era esenţial să am oxigen şi hrană în spaţiu aşa că mi-am inventat după modelul care se afla la bordul navei mamă un aparat care să copieze o substanţă şi să o multiplice. Aşa îmi asiguram hrana, apa, iar oxigenul îl obţineam tot la fel după ce am ajustat aparatului o nouă funcţie astfel încât să poată determina şi concentraţia de oxigen din aer şi să îl multiplice la un interval de timp încât să pot supravieţui.
Mi-am îmbrăcat costumul cu tragere de inimă şi am pornit. Ceasul pe Pământ arata ora 18. Am ieşit în spaţiu. Probabil fusesem deja interceptată de vreun radar din apropierea Terrei, acum existau mai mulţi maniaci pe Pământ care construiau nave şi plecau cu ele în spaţiu. Cu ajutorul Internetului puteai afla orice, oricând.
M-am decis să mă întorc 100 de ani în urmă, apoi 3500. Călătoria în timp pentru o aşa lungă perioadă de timp dura pentru mine 3 ore.
Am admirat Pământul gândindu-mă la egipteni. Am fost surprinsă când am văzut încă 3 nave în apropierea Pământului, dar apoi mi-am dat seamă cine erau ,,vizitatorii“. Erau înşişi Zeii.
Am călătorit spre perioade din ce în ce mai obscure ale Istoriei. Am admirat Luna ce era îngrijorător de aproape de Pământ. Probabil călătorisem câteva zeci de mii de ani deja.

Nu mai ţineam socoteala timpului, de când eram plecată, dar îmi aminteam de Cal, singurul lucru din memoria mea care indiferent cât timp ar fi trecut de când eram plecată, era încă proaspăt.
Am decis să călătoresc puţin nu numai în timp, ci şi ca distanţa. Mi-am folosit ochiul bionic să observ stelele.
Am călătorit prin întreg sistemul meu solar apoi am luat galaxiile la rând, inclusiv pe quasarii.
M-am avântat puţin cam prea mult în cunoaştere. Cunoaşterea a tot şi a toate mă condusese de fapt spre autodistrugere. Ăsta era probabil preţul pe care trebuia să îl plătesc.
M-am apropiat mult de zona cea mai activă a quasarului. Am încercat o manevră de întoarcere, dar nu am făcut decât să mă apropii prea mult de o gaură neagră.
Ştiam că ăsta e sfârşitul, aşa trebuia să se întâmple. Am revăzut nişte episoade ale vieţii mele, am revăzut întâlnirea cu fiinţa translucidă care încă îmi bântuia gândurile şi imaginaţia.
Mi-am amintit că demult şi eu aveam un Dumnezeu, eram creştină. Îmi aminteam vag de Rai şi Iad, dar nimic nu mai părea plauzibil în comparaţie cu Universul, însă forţa divină, Dumnezeu, ştiam că există.
Înainte să fiu atrasă inevitabil spre gaura neagră, cu lacrimi în ochi mi-am amintit că am un suflet. Mai aveam puţin şi aflam răspunsul la cea mai arzătoare întrebare la care îmi mai doream să descifrez misterul: exista într-adevăr viaţă după moarte? Şi dacă da, în ce formă?
Nava înainta spre gaura neagră cu viteză. Era ca şi cum găurile negre erau nişte fisuri mici în marele ,,balon“ al Universului. Încă puţin şi pătrundeam şi eu acolo, încă puţin şi aveam să descopăr ce e dincolo de el, dacă era ceva.
Nu am simţit durere, nu am simţit nimic. Deşi ştiam că nu este posibil să mai fiu în viaţă, fiindcă eram sigură că fusesem dezintegrată împreună cu nava la intrarea în gaura neagră în trilioane de atomi, care şi ei la rândul lor erau împărţiţi probabil, încă existam.
Aveam încă conştiinţă, iar asta îmi răspundea întrebării mele: există viaţă după moarte. Gaura neagră dezintegra orice ce ţinea de materie, dar sufletul îmi era întreg şi aceelaşi. Sufletul ţinea de absolut, de astral, el era ce făcea orice fiinţă să fie nemuritoare.
Era doar un nou început pentru mine. ,,Nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, totul se transformă“, era un principiu vechi a lui Antoine-Lauret Lavoisier. Eram de acord acum că şi fusesem martoră la un exemplu bun în a argumeta acel principiu.
Dar mă întrebam, ce se va întâmpla cu sufletul meu? Va pluti pentru o eternitate în eter?...


Va urma...

Raluca Băceanu

0 comentarii:

A apărut o eroare în acest obiect gadget

Moon Phase