Interview With A Vampire

Răsfirate pe alocuri Raze jucăuşe pier, Înghiţite îndat' de bezna Necuprinsului mister. Privind van peisajul orb Răscolind după culoare, Negrul hămesit de foame Mestecă ce-a mai rămas... Pierduţi în nonexistenţă Ei se plimbă amândoi, Tot căutând în ceţuri După-un licăr de-adevăr. 19 noiembrie 2011 Raluca Băceanu

E bizar că oamenii încă mai cred îm tâmpenii legate de sfârşitul lumii. M-am cam săturat până în gât de astfel de zile care primesc de la nişte oameni jalnici şi fără viaţă tot felul de interpretări. Că tot am văzut filmul "11.11.11".... să vă spun ideea principală: nu căuta înţelesuri acolo unde nu sunt. Nu se ştie niciodată când te vei arde pe bune... Aşa că vedeţi-vă voi mai bine de vieţişoara voastră, plină de invidii, frustrări, şi ipocrizii din partea tuturor şi poate chiar şi din partea voastră (!). Aberez. Dar nu are importanţă. Eu mă voi înfăşura în continuare în carapacea mea "dulce" de individualism şi voi râde de gloata ce şi-a recunoscut titlul de "gloată". Cine ştie, cunoaşte. "Geniul" şi-a încheiat oful pe ziua de azi şi se întoarce, ca de obicei, cu un gust amar, în paginile x, ale cărţii x, dorind să încheie încă o zi într-un mod cât mai puţin realist pe puţinţă. P.S 11.11.11 nu m-a făcut decât să fiu mai senzitivă la

Dimineaţă cruntă Sub aburi de-alcool Mă-mpleticesc şi cad Of, de-ar fi să mor! Privesc tăcut luna Văd încă una (!) Iar în juru-i sora-i orbitează Precum o fantomă. Cad. Mă ridic, Apoi cad cu un zbuf, Râd fără un motiv clar Şi mă-ntind lat pe jos, Pare-un pat cald şi moale... Dimineaţa-i încă neagră Mă-ndrept spre infern În gândurile-mi negre Mă-mpiedic de-un... el. Doarme îngheţat pe-un canal Împuţit. Duhoare de-alcool Se ridică spre cer, Undeva în eter... Siderată mă-ncrunt La trupu-i lipsit de reacţie E oare mort? Sau doar se preface? Fug de lângă el, de duhoarea De moarte. Luna sinistră Mă urmăreşte...tăcută felină, Îmi sare în spate... Ciudată simţire. Vinovăţia e-a lui Dar pare şi-a mea Fuge de la unul la altul Fără să ştie ce vrea. El pentru viaţă, ea pentru milă Iar când ei se dizolvă-n neant Rămâne doar vină... 4 noiembrie 2011 Raluca Băceanu

Prin vizorul drept Lumea a devenit mai înceţoşată. Din spatele uşii văd, zi de zi, O altă imagine Din ce în ce mai neagră. În faţa uşii, praful s-a aşezat Iar vizorul drept zace... Zace neputincios, necurăţat. Prin vizorul drept Culoarea se pierde şi se transformă. Umbre joacă difuz Într-o lumină prea dură. În faţa uşii, peisajul dispare, Iar vizorul drept tace... Tace nenorocit, fără scăpare. Prin vizorul drept Simţu-mi devine fără rost. Din spatele uşii Abia întrezăresc ce mai văd. Să fie iluzie? Nu, e teroare Iar vizorul drept îmi pare... Pare prea mic, stă încruntat. Prin vizorul drept Lumina nu mai trece... Dar. Încă. Vă. Văd. 20 octombrie 2011 Raluca Băceanu

http://moshulsf.wordpress.com/2011/10/12/exclusivitate-%E2%80%9Emoshul-sf%E2%80%9D-proza-de-raluca-baceanu/ Da. Încă una şi sunt extrem de mândră de ea şi îi mulţumesc Moshului SF pentru că a considerat povestirea ,, scrisă din inimă, cu trăire şi simţ artistic" . Aştept un feedback din partea voastră, unul sincer şi... vă mulţumesc. La cât mai multe povestiri de acest gen. P.S Dacă nu v-aţi dat seama despre ce fel de creatură este vorba, Oliviu Crâznic vă sare în ajutor aici .

Pentru D. Ce e mai presus de iubire? Stam mereu şi mă-ntrebam Credeam că, cine ştie, O fi respectul, mulţumirea Sau poate-o dragoste ce te mistuie Din interior spre exterior, Dar nu e cum mă aşteptam să fie... Ba chiar pot spune siderată Că mi-a părut doar un soi de Amiciţie minunată! Nu e pasiune, foc şi jar, Nici dor năvalnic, fluturi reci, E-o preţuire fără scop şi margini, E ridicare din efemer. E să vezi frumuseţea unde nu-i, Să iubeşti defecte, nu pasiuni, Să vezi dincolo de aparenţă Scormonind după esenţă. E adorare dincolo de simţuri Şi dragul ce-l porţi în, şi peste timp, Pentr-un suflet ce se leagă De-al tău printr-o imensă Şi imposibil de înţeles, Iubire neţărmurită. Atunci, curios te-ntrebi Şi-ţi frângi idei şi gânduri, Sub talpa unui paradox continuu Că mai mult, mai presus de iubire, E, cumva, doar şi mai multă... Sau nu. E doar puţin diferită. Ca o nouă treaptă ce răsare La vârf de scara ce se-ndreaptă Spre cer, spre Rai, spre infinit. E exact treapta ce ne leagă Pe noi,

De data asta, această postare nu mai face parte din categoria personalo-penibile. Ci face parte dintr-o realitate crudă, fără pic de umor: viaţa mea. Nu poţi să mă numeşti egocentrică pentru că sunt diferită de toţi din toate punctele de vedere, şi pentru că o arăt mereu. Nu ai dreptul, iar dacă doar încerci, ei bine... nu mă mai interesează câtuşi de puţin. Pentru că poate nu o să mai fiu atunci, ci undeva ascunsă unde doar Dumnezeu mă va găsi. Nu e decât o chestiune de timp. Dintotdeauna a fost aşa. De fapt, dintotdeauna m-am simţit în felul în care mă simt acum. Şi e o stare ce nu se termină ci e mereu acolo, indiferent de cât de fericită par, ori chiar m-aş simţi. Oricât de mult mi-aş dori să uit ceea ce sunt, nu pot fiindcă se întoarce împotriva mea. Mă simt vinovată dacă ies fie şi numai o clipă din propriul tipar. (UPDATE 12 septembrie 2011 -din motive personale această postare a fost ştearsă. Îmi cer scuze pentru ca v-am speriat sau jignit, asta e. Să îl numim sindromul pre-m

Când bezna înfulecă cu poftă din zi Când cerul este străpuns de noapte şi sângerează, Nu mai ai speranţă iar viaţa dispare Ascunsă sub pătura groasă a întunecimii Ce pare că vrea să păcălească lumina Până aproape de răsărit. Culoarea se duce şi devine neagră, Iar negru de eşti, devii smoală. Cazi în Gheenă, doar acolo-i culoare. Sânge şi flăcări îi pictează pereţii Iar bolta cerească un hău negru pare. Întuneric de vrei, îndurare de ceri, Soarele tot nu va mai răsări vreodată. Flacăra, veşnica lumină te arde La frig de tânjeşti, vei pieri în uitare. Când lumina taie în noapte, Când cerul se scutură de sânge şi foc Şi încep să cadă lacrimi de ploaie, Speranţa revine, veşnicul vrăjmaş, Ce roade înfometată din inimă Mereu, mai ad ânc precum o rugină. Vrea să te cruţe de ceea ce este... Dar iar dispare şi se-ntoarce din nou Pleacă şi se-ntoarce fără ruşine, Fiindcă nu-i un păcat ci doar o făţarnică Blestemată închipuire. (#UPDATE 23 septembrie

Din categoria personalo-penibile. Chiar nu credeam că vreodată voi deveni persoana ce sunt în momentul de faţă. Niciodată. Mereu eu am fost cea serioasă, care părea supărată, încruntată aproape tot timpul, uneori şi fără motiv. 2008 - nici un băiat nu mă remarca; 2009 - doar unul mă remarca; 2010 - doar ciudaţii mă remarcă; 2011, adică în prezent, cam toţi tipii cu care schimb două-trei vorbe îmi devin brusc "prieteni" ca mai apoi să urmeze momente foarte penibile de genul: "eşti specială/deosebită /minunată /frumoasă /inteligentă" etc. Recunosc că la început am crezut şi eu că sunt frumoase complimentele, nu doar texte ieftine care trebuiau să mă cucerească. Bine, că niciodată nu a mers de fapt şi eu nu am primit niciodată un compliment precum l-ar primi oricare altă persoană normală de pe pământ, ci mai mult aruncând cu el în persoana pe care mi-l adresase, cu o viteză ce se apropie muuult, dar foarte mult de viteza luminii - asta presupun că e altă pove

După cum se observă şi în desenul alăturat, realizat de Daniel, o fată, mai exact persoana care servea ceaiurile - nu suport termenul de ospătăriţă ori chelneriţă - ne-a adresat un foarte "dubios" compliment, în cea mai "dubioasă" ceainărie, cu cea mai "dubioasă" servire, dar nu în ultimul rând, cu cel mai "dubios" ceai. Dar hai să începem cu începutul... Azi l-am întâlnit pe Daniel, unul dintre cei mai optimişti şi haioşi oameni pe care i-am cunoscut. După aproximativ 3-4 ore petrecute cu el, pot să spun că sunt mândră să fiu prietenă cu un astfel de omuleţ. Cred că o dată în viaţă îţi e dat să întâlneşti un aşa caracter. Ne vorbiserăm înainte unde aveam să mergem, deşi niciunul nu ştia exact unde se află ceainăria Tabiet. De ce tocmai acolo? Fiindcă începând de mâine, acolo se va ţine cel mai proaspăt cenaclu, Imaginarium, dedicat tinerilor scriitori. Aşa că am zis să găsim "minunatul" loc încă de azi. Deh, curioşi şi nerăbd